Dreptul la lene (Paul Lafargue)


[Cuvînt înainte]

La întrunirea Comisiei pentru instrucţie primară din 1849, domnul Thiersi) spunea: «Vreau să fac în aşa fel ca influenţa clerului să fie atotputernică, fiindcă eu contez pe el pentru propagarea acestei bune filozofii care îl învaţă pe om că el se află aici jos pentru a suferi şi nu a celeilalte filozofii care, dimpotrivă, spune omului: bucură-te.» Domnul Thiers formula morala clasei burgheze ale cărei egoism feroce şi inteligenţă redusă le încarna.

Burghezia, atunci cînd lupta împotriva nobilimii, fiind sprijinită de cler, arbora gîndirea liberă şi ateismul; dar, după ce a triumfat, ea şi-a schimbat tonul şi înfăţişarea, iar în ziua de azi doreşte ca religia să-i sprijine supremaţia economică şi politică. În secolele XV şi XVI, ea relua cu rapiditate tradiţia păgînă şi glorifica carnea şi pasiunile sale, condamnate de creştinism; în zilele noastre, îndopată cu bunuri şi plăceri, ea tăgăduieşte învăţăturile gînditorilor săi, Rabelais, Dideroti) şi cei care le seamănă şi predică abstinenţa pentru cei care trăiesc din salarii. Morala capitalistă, o nenorocită parodie a moralei creştine, dă cu anatema în carnea muncitorului; ea consideră că idealul său este să reducă producătorul la cel mai mic minimum al nevoilor, să-i suprime bucuriile şi pasiunile şi să-l condamne la rolul de maşină producătoare de muncă fără încetare şi fără mulţumiri.

Socialiştii revoluţionari trebuie să reînceapă lupta pe care au purtat-o filozofii şi pamfletiştii burgheziei; ei trebuie să ia cu asalt morala şi teoriile sociale ale capitalismului; ei trebuie să distrugă prejudecăţile semănate de către clasa guvernantă în mintea clasei care este chemată la acţiune; în ciuda melancoliilor tenebroase ale tuturor sistemelor de morală, ei trebuie să proclame că globul pămîntesc nu va mai fi locul unde se varsă lacrimile muncitorului; că în societatea comunistă a viitorului, pe care noi o vom întemeia «în mod paşnic, dacă va fi posibil, iar de nu în mod violent», pasiunile oamenilor vor fi lăsate libere, dat fiind că «toate sînt bune prin natura lor, avem de evitat numai întrebuinţarea lor greşită şi excesul lor(1)», iar aceste lucruri nu vor fi evitate decît prin echilibrarea lor reciprocă, prin dezvoltarea armonioasă a organismului uman, fiindcă, după cum spune Dr. Beddoe, «numai atunci cînd o rasă atinge maxima sa dezvoltare fizică, ea îşi atinge şi cel mai înalt punct de energie şi vigoare morală»(2). — Aceasta era şi opinia marelui naturalist Charles Darwini) (3).

***

Combaterea dreptului la muncă, pe care o reeditez cu cîteva note suplimentare, a apărut în săptămînalul L’Égalité din 1880, seria a doua.

P.L.

Sainte Pélagie1), 1883

Dreptul la lene

Combaterea «Dreptului la muncă» din 1848

Să ne lenevim în toate, în afară de iubire şi băutură,
în afară de lenevie.
LESSING.

 I. O dogmă dezastruoasă

O stranie nebunie posedă clasele muncitoare ale naţiunilor în care domneşte civilizaţia capitalistă. Această nebunie atrage după ea mizeriile personale şi sociale care, timp de secole, torturează trista omenire. Această nebunie este dragostea de muncă, pasiunea muribundă a muncii, împinsă pînă la epuizarea forţelor vitale ale individului şi ale progeniturii sale. În loc să reacţioneze împotriva acestei aberaţii mentale, preoţii, economiştii, moraliştii, au sacro-sanctificat munca. Oameni orbi şi limitaţi, ei au vrut să fie mai înţelepţi decît Dumnezeul lor; oameni slabi şi vrednici de dispreţ, ei au dorit să reabiliteze ceea ce Dumnezeul lor a blestemat. Eu, care nu pretind că sînt creştin, economist sau moralist, aduc judecata lor în faţa judecăţii Dumnezeului lor; aduc predicile lor despre morala religioasă, economică, liber gînditoare în faţa oribilelor consecinţe ale muncii în societatea capitalistă.

În societatea capitalistă, munca este cauza oricărei degenerescenţe intelectuale, a oricărei deformaţii organice. Faceţi comparaţia între pur-sîngele din grajdurile lui Rothschild, slujit de o şleahtă de slugi bimane, şi bruta greoaie din fermele normande, care ară pămîntul, cară cu căruţa îngrăşămintele, culege recolta. Priviţi nobilul sălbatic pe care misionarii comerţului şi comercianţii religiei încă nu l-au corupt cu creştinismul, sifilisul şi dogma muncii, iar apoi priviţi-i pe mizerabilii noştri servitori ai maşinii(4).

 Atunci cînd vrem să regăsim în Europa noastră civilizată o urmă a frumuseţii înnăscute a omului, trebuie să mergem s-o căutăm la popoarele la care prejudecăţile economice încă nu au dezrădăcinat ura împotriva muncii. Spania, care din păcate degenerează, se mai poate lăuda că posedă mai puţine fabrici decît avem noi puşcării şi cazărmi; dar artistul se bucură cînd admiră Andalusul trufaş, brun precum castanele, drept şi flexibil ca o tijă de oţel; inima omului tresare cînd aude cum cerşetorul, înfăşurat în capa sa găurită, îi tratează drept amigo pe ducii de Ossuna. Pentru Spaniol, la care animalul primitiv nu a fost atrofiat, munca este cea mai grea sclavie(5). Nici Grecii din epoca eroică nu aveau decît dispreţ pentru muncă: numai sclavilor le era permis să muncească; omul liber nu cunoştea decît exerciţiile fizice şi jocurile de inteligenţă. Aceasta era perioada în care se mărşăluia şi se respira în poporul lui Aristoteli), Phidias, Aristofani); aceasta era perioada în care o mînă de oameni curajoşi striveau la Marathoni) hoardele din Asia, pe care Alexandrui) urma s-o cucerească după puţin timp. Filozofii din Antichitate povăţuiau dispreţul pentru muncă, această degradare a omului liber; poeţii elogiau lenea, acest dar al zeilor.

        O Melibœe, Deus nobis hæc otia fecit (6).

 În cuvîntarea de pe munte, Hristos propovăduia lenea: «Uitaţi-vă cu băgare de seamă la cum cresc crinii de pe cîmp: ei nici nu torc, nici nu ţes; totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava sa nu s-a îmbrăcat ca unul din ei.»(7)

Yehova, dumnezeul bărbos şi respingător, a dat adoratorilor săi supremul exemplu al lenei ideale: după şase zile de muncă s-a odihnit pentru eternitate.

Pe de altă parte, pentru care rase munca este o necesitate organică? Auvergnaţii; Scoţienii, Auvergnaţii din insulele Britanice; Gallegos, aceşti Auvergnaţi ai Spaniei; Pomeranienii, aceşti Auvergnaţi ai Germaniei; Chinezii, aceşti Auvergnaţi ai Asiei. În societatea noastră, care sînt clasele cărora le place munca de dragul muncii? Ţăranii proprietari, micii burghezi, unii aplecaţi  peste pămînturile lor, alţii îndesaţi în micile lor magazine, mişcîndu-se aidoma unei cîrtiţe în galeria sa subterană, fără ca niciodată să se ridice pentru a privi natura în tihnă.

În acest timp, proletariatul – marea clasă care îi cuprinde pe toţi producătorii naţiunilor civilizate, clasa care odată cu emanciparea sa va aduce emanciparea întregii omeniri de munca servilă şi va face din animalul uman o fiinţă liberă – şi-a trădat instinctele şi, fără să-şi cunoască misiunea istorică, s-a lăsat pervertit de dogma muncii. Aspră şi grea i-a fost pedeapsa. Toate nenorocirile sale individuale şi sociale sînt născute din pasiunea sa pentru muncă.

II. Binecuvîntările muncii

În 1770, a apărut la Londra o scriere anonimă intitulată An Essay on Trade and Commerce (Un eseu despre schimb şi comerţ)2), care la timpul său a făcut o oarecare gălăgie. Autorul lucrării, un mare filantrop, se indigna de faptul că «plebea manufacturieră a Angliei şi-a băgat în cap ideea fixă că, în calitate de englezi, toţi indivizii care făceau parte din ea  dispuneau, ca drept primit la naştere, de privilegiul de a fi mai liberi şi mai independenţi faţă de muncitorii din oricare altă ţară din Europa. Această idee poate fi utilă cu privire la soldaţi, la care stimulează bravura; dar cu cît muncitorii din fabrici sînt mai puţin îmbuibaţi, cu atît le este lor şi Statului mai bine. Muncitorii nu ar trebui să se considere niciodată independenţi faţă de superiorii lor. Este extrem de periculos ca un astfel de entuziasm să fie încurajat într-un Stat comercial cum este al nostru, unde eventual şapte optimi din populaţie nu au deloc sau foarte puţină proprietate. Soluţia nu va fi completă atîta timp cît cei săraci din industrie nu se vor mulţumi să muncească şase zile pentru aceeaşi sumă pe care o cîştigă acum în patru.» — Astfel, cu aproape un an înaintea lui Guizoti), la Londra se propovăduia deschis munca ca o piedică a nobilelor pasiuni ale omului. «Cu cît oamenii mei vor munci mai mult, cu atît vor fi mai puţine vicii», scria Napoleoni) la 5 mai 1807 din Osterode. «Eu sînt autoritatea […] şi voi fi dispus să ordon ca duminica, după slujba religioasă, micile magazine să fie deschise, iar muncitorii să fie la locul lor de muncă.» Pentru a extirpa lenea şi pentru a înfrînge sentimentele de mîndrie şi independenţă pe care le creează, autorul lui Essay on Trade propunea încarcerarea săracilor în case ideale de muncă (ideal workhouses) care ar fi urmat să devină «case de teroare unde ar fi fost făcuţi să muncească paisprezece ore pe zi, în aşa fel încît, după scăderea timpului pentru mese, ar fi rămas douăsprezece ore de muncă depline şi întregi».

Douăsprezece ore de muncă pe zi, iată idealul filantropilor şi al moraliştilor din secolul al XVIII-lea. Să se spună că noi am depăşit acest nec plus ultra! Atelierele moderne au devenit case de corecţie ideale în care sînt încarcerate masele muncitoreşti, unde sînt condamnaţi la muncă forţată timp de douăsprezece şi paisprezece ore, nu numai bărbaţii, ci femeile şi copii(8)! Şi să se spună că fii eroilor din perioada de Teroare s-au lăsat degradaţi de religia muncii pînă la punctul în care, după 1848, au acceptat, ca o realizare revoluţionară, legea care limita munca în fabrici la douăsprezece ore; ei proclamau ca un principiu revoluţionarDreptul la muncă. Ruşine proletariatului francez! Numai sclavii au fost capabili de o asemenea josnicie. Un Grec din vremurile eroice ar fi avut nevoie de douăzeci de ani de civilizaţie capitalistă pentru a concepe o asemenea înjosire.

Dacă durerile muncii forţate, dacă torturile foametei s-au abătut asupra proletariatului, mai numeroase decît lăcustele din Biblie, proletariatul este cel care le-a adus asupra sa.

Această muncă, pe care în iunie 1848 muncitorii au revendicat-o cu armele în mînă, ei au impus-o familiilor lor; ei şi-au dat nevestele şi copii pe mîna baronilor din industrie. Cu propriile lor mîini, ei şi-au dărîmat căminul domestic; cu propriile lor mîini, ei au irosit laptele femeilor lor; nenorocitele de ele, însărcinate şi alăptînd-şi pruncii, au fost silite să meargă în mine şi fabrici să-şi frîngă spinarea şi să-şi epuizeze nervii; cu propriile lor mîini ei au sfărîmat viaţa şi vigoarea copiilor lor. — Ruşine proletarilor! Unde sînt acele neveste despre care vorbesc micile fabule şi vechile noastre poveşti, îndrăzneţe, sincere la vorbă şi iubitoare ale divinei sticle? Unde sînt acele femei vesele, care întotdeauna aleargă, întotdeauna gătesc, întotdeauna cîntă, care seamănă viaţă şi crează bucurie, care aduc pe lume prunci sănătoşi şi viguroşi?… În ziua de azi, avem fete şi femei de fabrică, flori plăpînde cu culori palide, cu sînge fără strălucire, cu stomacul distrus, cu membrele vlăguite!… Ele nu au cunoscut niciodată plăcerea robustă şi nu vor şti să povestească ştrengăreşte cum a fost spartă scoica lor! — Iar copii? Douăsprezece ore de muncă pentru copii. Ce mizerie! — Dar toţi acei Jules Simon de la Academia de ştiinţe morale şi politice, toţi acei Germiny de la iezuiţi nu ar fi putut să inventeze un viciu mai abrutizant pentru inteligenţa copiilor, mai corupător pentru instinctele lor, mai destructiv pentru organismul lor decît munca în atmosfera viciată a atelierului capitalist.

Se spune că epoca noastră ar fi secolul muncii; de fapt, este secolul durerii, al mizeriei şi al corupţiei.

În acest timp filozofii, economiştii burghezi, de la penibilul confuz Auguste Comte pînă la ridicolul de clar Leroy-Beaulieu, oamenii de litere burghezi de la romanticul şarlatanesc Victor Hugo pînă la grotescul naiv Paul de Kock, toţi au intonat scîrboasele cîntări în cinstea zeului Progres, fiul cel mare al Muncii. Ascultîndu-i, fericirea urma să domnească pe pămînt: se simţea deja venirea sa. Ei se duceau în secolele trecute să răscolească praful şi mizeria feudale pentru a compara sumbrele deflecţii cu deliciile timpurilor prezente. — Ne-au obosit aceşti sătui, aceşti satisfăcuţi, care pînă nu demult făceau parte din servitorii marilor seniori, iar astăzi sînt valeţii de pană ai burgheziei, gras plătiţi; ne-au obosit cu ţăranul din retoricul La Bruyère? Ei bine, iată tabloul strălucitor al bucuriilor proletare al anului de progres capitalist 1840, pictat de unul de-al lor, de către Dr. Villermé, membru al Institutului, acel care în 1848 a făcut parte din societatea de savanţi (Thiers, Cousin, Passy, academicianul Blanqui erau şi ei membri) care propaga maselor prostiile economiei şi moralei burgheze.

Dr. Villermé vorbeşte despre Alsacia manufacturieră, despre Alsacia Kestner-ilor, a Dollfus-ilor, aceste flori ale filantropiei şi ale republicanismului industrial. Dar înainte ca doctorul să deseneze în faţa noastră tabloul mizeriilor proletare, să ascultăm un manufacturier alsacian, D-l Th. Mieg, de la firma Dollfuss, Mieg et Co., care deapănă situaţia meşteşugarului din vechea industrie: «Acum cincizeci de ani, la Mulhouse (în 1813, atunci cînd lua naştere industria mecanică modernă), toţi muncitorii erau copii ai pămîntului, locuind în oraşe şi sate din apropiere, avînd aproape toţi o casă şi adeseori un mic cîmp(9).» Aceasta era epoca de aur a muncitorului. — Dar atunci industria alsaciană nu inunda lumea cu ţesăturile ei de bumbac şi nu-i făcea milionari pe Dollfus-ii şi pe Koechlin-ii săi. Dar douăzeci şi cinci de ani mai tîrziu, atunci cînd Villermé vizita Alsacia, minotaurul modern, atelierul capitalist, cucerise ţara; în bulimia sa pentru munca omenească, a smuls muncitorii din căminele lor ca să-i încovoaie şi să le stoarcă munca mai bine. Mii de muncitori alergau la şuieratul maşinii. Villermé spune că «Datorită faptului că locuinţele erau scumpe, un mare număr, cinci mii pînă la şaptesprezece mii, erau obligaţi să locuiască în satele din împrejurimi. Unii dintre ei locuiau la două leghe3) sau chiar două leghe şi un sfert de atelierul unde lucrau.

La Mulhhouse, la Dornach, munca începea la ora cinci dimineaţa şi se termina la ora cinci seara, vara şi iarna. […] Trebuie să fie văzuţi cum ajung în fiecare dimineaţă în oraş şi cum plecă în fiecare seară. Printre ei sînt multe femei palide, slabe, care merg în picioarele goale în mijlocul noroiului şi care, neavînd umbrelă, atunci cînd plouă sau ninge, poartă pe cap şorţuleţele sau fustele de dedesubt pentru a-şi apăra faţa şi gîtul, şi un număr mai mare de copii tineri, nu mai puţin murdari, nu mai puţin istoviţi, acoperiţi de zdrenţe, unşi cu grăsime de la uleiul de maşini care curge pe ei în timp ce muncesc. Aceştia din urmă, mai bine apăraţi de ploaie prin impermeabilitatea hainelor lor, nu au în mînă, ca femeile despre care tocmai am vorbit, un coş în care se află proviziile din acea zi; dar ei poartă în mînă sau ascund sub vestă sau cum pot, bucata de pîine cu care trebuie să se hrănească pînă la ora cînd se întorc acasă.

Astfel, la oboseala unei zile nemăsurat de lungă, fiindcă are cel puţin cincisprezece ore, se adaugă pentru aceşti nenorociţi oboseala acestor «du-te vino» atît de frecvente şi penibile. Rezultatul este că seara ei ajung acasă copleşiţi de nevoia de a dormi, iar a doua zi pleacă înainte de a se fi odihnit complet pentru a se afla la atelier la ora deschiderii».

Iată acum găurile în care se îngrămădeau cei care locuiau în oraş: «Am văzut la Mulhhouse, la Dornach şi în casele din vecinătate, locuinţe mizerabile în care două familii se culcau fiecare într-un colţ, pe paie aruncate pe jos şi susţinute de două plăci… Această mizerie în care trăiesc muncitorii din industria de bumbac în departamentul Hau-Rhin este atît de profundă încît ea produce tristul rezultat în care, în timp ce în familiile de fabricanţi, negustori, postăvari, directori de uzine, jumătate din copii ajung la vîrsta de douăzeci şi unu de ani, aceeaşi jumătate încetează să existe înainte să se împlinească doi ani petrecuţi în familiile de ţesători şi muncitori de filatură de bumbac.»

Vorbind despre munca de atelier, Villermé mai spune: «Acolo nu este o muncă, o sarcină, este o tortură şi este aplicată copiilor de şase pînă la opt ani […] Chinul de toate zilele este cel care, în primul rînd, îi subminează pe muncitorii din filaturile de bumbac.». În legătură cu durata orelor de muncă, Villermé observa că ocnaşii nu muncesc decît zece ore, sclavii din Antile muncesc în medie nouă ore, în timp ce în Franţa, care a făcut Revoluţia din [17]89, care a proclamat pompoasele Drepturi ale Omului, existau fabrici în care ziua de munca era de şaisprezece ore, în cursul cărora se acorda muncitorilor o oră şi jumătate pentru mese(10).

O, mizerabil avort al principiilor revoluţionare ale burgheziei! o, sinistru dar al zeului său Progresul! — Filantropii îi aclamau drept binefăcători ai omenirii pe cei care, pentru a se îmbogăţi prin trîndăvie, dau de lucru celor săraci; mai bine să dezlănţuie ciuma, să otrăvească izvoarele, decît să construiască o fabrică în mijlocul unei populaţii rustice. Introduceţi munca de fabrică şi adio bucurie, sănătate, libertate; adio la tot ceea ce face viaţa frumoasă şi demnă de trăit(11).

Economiştii repetă muncitorilor: Munciţi pentru a face să crească bogăţia socială! iar în acest timp un economist, Destut de Tracy, le răspunde: «Naţiunile sărace sînt acolo unde poporul este în largul său; naţiunile bogate sînt acolo unde poporul este sărac în mod obişnuit»; discipolul său, Cherbuliez, continuă: «Prin cooperarea muncitorilor cu acumularea capitalurilor productive, muncitorii înşişi contribuie la situaţia în care, mai devreme sau mai tîrziu, va fi nevoie să fie lipsiţi de o parte din salariul lor.» — Dar, asurziţi şi imbecilizaţi de propriile lor urlete, economiştii le răspund: Munciţi, munciţi mereu pentru a vă crea bunăstarea! În numele indulgenţii creştine, un preot al Bisericii anglicane, reverendul Townsend, psalmodiază: munciţi, munciţi zi şi noapte; prin muncă, faceţi să crească mizeria voastră, iar mizeria voastră ne scuteşte să vă impunem munca prin forţa legii. Impunerea muncii prin lege «este prea dureroasă, cere prea multă violenţă şi face prea mult zgomot; pe de altă parte, foamea este nu numai o presiune paşnică, silenţioasă, neîncetată dar, precum mobilul cel mai natural al muncii şi al industriei, ea creează de asemenea eforturile cele mai puternice». Munciţi, munciţi, proletari, pentru a face să crească averea socială şi mizeriile voastre individuale, munciţi, munciţi, pentru că, devenind mai săraci, veţi avea mai multe motive de a munci şi de a fi mizerabili. Aceasta este necruţătoarea lege a producţiei capitaliste.

Pentru că, aplecîndu-şi urechea la vorbele înşelătoare ale economiştilor, proletarii s-au aservit cu trup şi suflet viciului muncii, ei precipită întreaga societate în crize industriale de supraproducţie care duc la convulsionarea organismului social. Atunci, dat fiind că există un exces de mărfuri şi penurie de cumpărători, atelierele se închid, iar foametea îi flagelează cu biciul său cu o mie de curele. Abrutizaţi de dogma muncii, proletarii nu înţeleg că supramunca pe care şi-au aplicat-o în timpul aşa-zisei prosperităţi este cauza prezentei lor mizerii, în loc să alerge la hambarele de grîu şi să strige: «Ne este foame şi vrem să mîncăm!… E adevărat, nu avem un gologan, dar chiar aşa calici cum sîntem, noi sîntem acei care am recoltat grîul şi am cules strugurii…» — Acest lucru ar fi trebuit să fie făcut în loc să asedieze magazinele Dl. Bonnet, Jujurieux, inventatorul mănăstirilor industriale şi să declare: «D-le Bonnet, iată muncitoarele dumneavoastră filatoare, ţesătoare: ele dîrdîie în cîrpiturile lor de bumbac şi, în acelaşi timp, ele sînt cele care au filat şi au ţesut robele de mătase ale cocotelor din întreaga creştinătate. Muncind treisprezece ore pe zi, sărmanele de ele nu aveau timp să se gîndească la toaletă; acum, ele şomează şi pot foşni cu mătăsăriile pe care le-au muncit. De cînd şi-au pierdut dinţii de lapte, ele s-au devotat bogăţiei voastre şi au trăit în abstinenţă; acum, ele au răgaz şi doresc să se bucure puţin de fructul muncii lor. Haideţi, D-le Bonnet, livraţi mătăsurile d-voastră, d-l Harmel va furniza muselinele sale, d-l Pouyer-Quertier stambele sale, d-l Pinet cizmuliţele sale pentru scumpele lor picioruşe reci şi umede… O să vă facă plăcere să le priviţi, îmbrăcate din cap pînă în picioare şi sprintene. Haideţi, lăsaţi tergiversările; — nu-i aşa că sînteţi prietenii umanităţii şi pe deasupra creştini? — Puneţi la dispoziţia muncitoarelor voastre bogăţia pe care v-au ridicat-o cu carne din carnea lor. — Sînteţi prieteni ai comerţului? — Facilitaţi circulaţia mărfurilor; iată consumatorii la îndemînă; acordaţi-le credite nelimitate. Sînteţi obligaţi să faceţi acest lucru cu negustori pe care nu-i cunoaşteţi nici de Adam şi nici de Eva, care nu v-au dat nimic, nici măcar un pahar cu apă. Muncitoarele voastre se vor achita cum vor putea; dacă la data de scadenţă nu plătesc şi lasă ca semnătura lor să fie protestată, le veţi pune în stare de faliment şi dacă nu au nimic care poate fi luat, veţi cere să vă plătească prin rugăciuni: ele vă vor trimite în paradis, mai curînd decît sutanele voastre negre, cu nasul înfundat de tutun.»

În loc să profite de momentele de criză pentru distribuţia generală a produselor şi o îmbucurare universală, muncitorii, murind de foame, se duc să dea cu capul în porţile atelierului. Cu feţe palide, cu trupurile slăbite, cu discursuri miloase, ei îi atacă pe fabricanţi: «Bunule domn Chagot, dulcele domn Schneider, daţi-ne de lucru, pe noi nu ne chinuie foamea, ci pasiunea pentru muncă!». Iar aceşti mizerabili, care de abia au putere să stea în picioare, vînd douăsprezece şi paisprezece ore de muncă de două ori mai ieftin decît dacă ar fi avut pîine pe masă. Filantropii industriei profită de şomaj pentru a fabrica la un preţ mai avantajos.

Dacă crizele industriale vin după perioade de supramuncă, la fel de sigur după cum noaptea vine după zi, aducînd cu ele perioade de şomaj forţat şi mizerie fără ieşire, ele aduc de asemenea implacabilul faliment. Cît timp fabricantul are credit, el lasă frîul în voia muncii, împrumută şi împrumută pentru a furniza muncitorilor materia primă. El produce fără se gîndească că piaţa se saturează şi că, în cazul în care mărfurile nu ajung să fie vîndute, poliţele sale vor ajunge la scadenţă. Fiind presat, el va implora evreul, se va arunca la picioarele lui, îi va oferi sîngele şi onoarea sa. «O mică bucată de aur va fi folositoare pentru afacerea mea», răspunde Rotschild, «aveţi 20,000 de perechi de ciorapi în magazie, acestea valorează 20 de bani, eu le iau cu patru bani.» După ce a obţinut ciorapii, evreul le vinde cu şase sau opt bani şi bagă în buzunar zglobiile bancnote de o sută de bani pentru care nu mai datorează nimic nimănui: însă fabricantul a dat înapoi ca să sară mai bine. În cele din urmă, se produce falimentul iar magaziile se revarsă; atunci sînt aruncate pe fereastră atît de multe mărfuri, încît nu se poate înţelege cum de au intrat pe uşă. Valoarea mărfurilor distruse se cifrează la sute de milioane; în secolul trecut, aceste mărfuri erau arse sau azvîrlite în apă(12).

Dar, înainte de ajunge la această concluzie, fabricanţii cutreierau lumea în căutarea locurilor de desfacere pentru mărfurile care se îngrămădeau; ei au forţat guvernele să anexeze Congo-urile, să-şi însuşească Tonkin-urile, să dărîme zidurile Chinei cu tunurile ca să scape de ţesăturile lor de bumbac. În ultimele secole, între Franţa şi Anglia a fost un duel de moarte pentru privilegiul exclusiv de a vinde în America şi în Indii. Mii de oameni tineri şi viguroşi au înroşit apele mărilor cu sîngele lor, în decursul războaielor coloniale din secolele al XI-lea, al XVI-lea şi al XVIII-lea.

Există o abundenţă de capitaluri asemănătoare cu cea a mărfurilor. Oamenii de finanţe nu mai ştiu unde să le plaseze; atunci, ei se duc la popoarele fericite care se tolănesc la soare fumînd ţigarete şi le pun căi ferate, le înfiinţează fabrici şi le importă blestemul muncii. Acest export de capitaluri franceze se termină într-o bună dimineaţă cu complicaţii diplomatice: în Egipt, Franţa, Anglia şi Germania erau aproape să se ia de păr pentru a afla care cămătari trebuiau să fie primii plătiţi; în războaiele din Mexic în care au fost expediaţi soldaţi francezi să facă meseria de portărel pentru ca să fie recuperate datoriile dificile(13).

Aceste mizerii individuale şi sociale, oricît de mari şi numeroase ar fi, oricît de eterne ar părea, vor dispare după cum hienele şi şacalii dispar cînd se apropie leul, cînd Proletariatul va spune: «Vreau». Dar, pentru a ajunge la starea de a fi conştient de forţa sa, este necesar ca Proletariatul să calce în picioare prejudecăţile moralei creştine, economice, liber gînditoare; el trebuie să revină la instinctele sale naturale, să proclame Drepturile lenei, de mii şi mii de ori mai nobile şi mai sfinte decît acele ftizice Drepturi ale omului, născocite de avocaţii metafizicieni ai revoluţiei burgheze; proletariatul trebuie să se obişnuiască să muncească numai trei ore pe zi, să trîndăvească şi să chefuiască restul zilei şi al nopţii.

Pînă aici, misiunea mea a fost uşoară, nu a trebuit decît să descriu lucrurile cu adevărat rele, din păcate binecunoscute de toţi! Dar este o misiune dificilă care-mi depăşeşte puterile să conving Proletariatul că etica care i-a fost inoculată este perversă, că munca nestăvilită la care s-a supus de la începutul secolului este cel mai teribil flagel care s-a abătut vreodată asupra omenirii, că munca nu va deveni un condiment al plăcerilor leneviei, un exerciţiu binefăcător pentru organismul uman, o pasiune utilă organismului social decît atunci cînd va fi reglementată şi limitată cu înţelepciune la maximum trei ore pe zi; numai fiziologi, specialişti în igienă, economişti comunişti vor putea întreprinde acest lucru. În paginile care urmează, mă voi limita să demonstrez că, date fiind mijloacele moderne de producţie şi capacitatea lor reproductivă nelimitată, trebuie să fie redusă pasiunea extravagantă a muncitorilor pentru muncă şi să fie obligaţi să consume mărfurile pe care le produc.

III. Ce urmează după supraproducţie

Un poet grec din vremea lui Cicero, Antiparos, slăvea astfel invenţia morii de apă (pentru măcinatul grîului) urma să ducă la emanciparea femeilor sclave şi să readucă epoca de aur: «Scutiţi braţul care roteşte piatra de moară, o voi morari, şi dormiţi în pace! Fie ca să vă vestească cocoşul degeaba că s-a făcut ziuă! Dao le-a impus nimfelor munca sclavilor şi uite-le cum sar cu vioiciune pe roată şi iată că osia pusă în mişcare se învîrte cu spiţele sale, făcînd să se întoarcă greoaia piatră rulantă. Să trăim viaţa părinţilor noştri şi să ne bucurăm în trîndăvie de darurile pe care ni le dă zeiţa». — Din păcate, plăcerile pe care poetul păgîn le anunţa n-au venit: pasiunea oarbă, perversă şi ucigătoare pentru muncă transformă maşina eliberatoare într-un instrument de aservire a oamenilor liberi: productivitatea ei i-a sărăcit.

O muncitoare bună nu face cu fusul decît cinci ochiuri pe minut, iar anumite maşini de tricotat circulare produc treizeci de mii de ochiuri în acelaşi timp. Fiecare minut de lucru la maşină este echivalent deci cu o sută de ore de trudă pentru muncitoare: sau fiecare minut de lucru al maşinii produce zece zile de odihnă pentru muncitoare. Ceea ce este adevărat pentru industria de ţesut este mai mult sau mai puţin adevărat pentru toate industriile reînnoite de mecanica modernă. — Dar ce vedem noi? Pe măsură ce maşina se perfecţionează şi descurajează munca omului cu o rapiditate şi o precizie care cresc neîncetat, muncitorul, în loc să-şi prelungească odihna în egală măsură, îşi dublează ardoarea, ca şi cum ar vrea să fie rivalul maşinii. O, absurdă şi ucigaşă concurenţă!

Pentru a face posibilă concurenţa liberă dintre om şi maşină, proletarii au abolit înţeleptele legi care limitau munca meşteşugarilor din corporaţiile antice; ei au anulat zilele de sărbătoare(14). Pentru că producătorii de pe atunci nu munceau decît cinci din şapte zile, credeau ei oare, după cum ne povestesc mincinoşii economişti, că ei trăiau numai din aer şi apă proaspătă? — Să fim serioşi! — Ei aveau timp liber pentru a gusta plăcerile terestre, pentru a fac dragoste şi pentru a glumi; pentru a chefui cu bucurie în cinstea zeului jovial al Trîndăviei. Anglia cea mohorîtă, cufundată în protestantism, se numea pe atunci «Anglia voioasă» (Merry England). — Rabelais, Quevedo, Cervantes, autorii necunoscuţi de romane picareşti, ne fac apă la gură prin modul în care ne descriu aceste benchetuieli monumentale(15) cu care se desfătau pe atunci între două lupte şi două devastări şi în care totul «mergea prin butoaie». — Jordaens şi şcoala flamandă au însemnat aceste lucruri pe pînzele lor încîntătoare. Sublime burţi demne de Gargantua, ce s-a întîmplat cu voi? Sublime creiere care cuprindeaţi toată gîndirea umană, ce s-a întîmplat cu voi? — Noi sîntem bine împuţinaţi şi bine degeneraţi. Vaca înfuriată, cartoful, vinul înroşit, şi schnaps-ul prusac înţelept combinate cu munca forţată ne-au slăbit corpul şi ne-au redus spiritul. Atunci cînd omul îşi contractează stomacul şi maşina îşi lărgeşte productivitatea, acela este momentul în care economiştii ne provăduiesc teoria malthusianăi), religia abstinenţei şi dogma muncii? Ar trebui să li se rupă limba din gură şi să fie aruncată la cîini.

Datorită faptului că, prin buna sa credinţa simplistă, clasa muncitoare s-a lăsat îndoctrinată, datorită faptului că prin impetuozitatea sa înnăscută, ea s-a precipitat orbeşte în muncă şi abstinenţă, clasa capitalistă s-a trezit condamnată la lenevie şi la plăcerea forţată, la neproductivitate şi la supraconsum. Dar, dacă supramunca muncitorului îi ucide carnea şi îi torturează nervii, ea este de asemenea fecundă în dureri pentru burghez.

Abstinenţa la care se condamnă clasa productivă îi obligă pe burghezi să se consacre supraconsumaţiei produselor pe care ea le produce în mod dezordonat. La începuturile producţiei capitaliste, acum un secol sau două, burghezul era un om la locul său, cu obiceiuri rezonabile şi liniştite; se mulţumea cu o femeie sau pe aproape; bea numai pe cît îi era sete şi mînca numai atît cît îi era foame. El lăsa curtezanilor şi curtezanelor nobilele virtuţi ale vieţii destrăbălate. În ziua de azi, nu există fiu de parvenit care să nu creadă că este de datoria sa să dezvolte prostituţia şi să-şi trateze corpul cu mercur pentru a da un scop trudei impuse mucitorilor din minele de mercur; nu este burghez care nu se ghiftuieşte cu clapon cu ciuperci alese şi vin Lafitte pentru a-i încuraja pe crescătorii din Flèche şi pe podgorenii din Bordelais. Cu această îndeletnicire, orgaismul se deteriorează rapid, părul cade, dinţii se dezrădăcinează, trunchiul se deformează, burta se buhăieşte, respiraţia se îngreunează, mişcările se îngreunează, articulaţiile se anchilozează, falangele se înnoadă. Alţii, prea pricăjiţi pentru a suporta trudele desfrîului, dar dotaţi cu proeminenţa prudomismului, îşi irosesc creierul la fel ca Garnier-ii din economia politică, Acollas-ii din filozofie juridică, prin elucubraţia unor groase cărţi soporifice pentru a ocupa timpul liber al compozitorilor şi al tipografilor.

Femeile de lume duc o viaţă de martir. Pentru a proba şi a valorifica toaletele feerice pe care croitoresele se omoară pentru a le însăila, de cu seară pînă dimineaţa ele fac naveta dintr-o rochie într-alta; ore în şir ele îşi dau capul găunos pe mîna artiştilor capilari care vor cu orice preţ să-şi potolească pasiunea pentru eşafodajul unor cosiţe false. Strînse în corsetele lor, presate în botinele lor, decoltate de se înroşeşte un săpător, ele se învîrt nopţi întregi la balurile lor de caritate pentru a aduna cîţiva bănuţi pentru lumea săracă. Sfinte suflete!

Pentru a-şi îndeplini dubla sa funcţie socială de neproducător şi supraconsumator, burghezul a fost nevoit nu numai să-şi forţeze gusturile sale modeste, să-şi piardă obiceiurile de muncă de două secole şi să se dedea la luxul nemăsurat cu indigestii picante şi destrăbălări sifilitice; dar încă a mai fost nevoit să sustragă de la munca productivă o masă enormă de oameni pentru a-şi procura ajutoare.

Iată cîteva cifre care demonstrează această colosală pierdere de forţe productive. Conform recensămîntului din 1861, populaţia Angliei şi a Ţării Galilor era de 20.066.224 de persoane, dintre care 9.776.259 de sex masculin şi 10.289.965 de sex feminin. Dacă deducem pe cei prea bătrîni sau prea tineri pentru a munci, femeile, adolescenţii, şi copii neproductivi, apoi profesiunile ideologice cum ar fi guvernul, poliţia, clerul, magistratura, armata, savanţii, artiştii,etc., apoi oamenii ocupaţi în exclusivitate prin a consuma munca altuia, sub formă de rentă funciare, dobînzi, dividende, etc., iar în cele din urmă săracii, vagabonzii, criminalii etc., rămîne numărul brut de opt milioane de indivizi de ambele sexe şi de toate vîrstele, inclusiv capitaliştii care funcţionează în producţie, comerţ, finanţe, etc. Printre aceste opt milioane se numără:

Muncitori agricoli (inclusiv ciobanii, servitorii şi fetele de fermă care locuiesc la fermier): 1.098.261
Muncitori din fabricile de bumbac, lînă, cînepă, in, mătase, tricotaj: 642.607
Muncitori din minele de cărbune şi de metal: 565.835
Muncitori angajaţi în uzinele metalurgice (furnale înalte, laminoare, etc.): 396.998
Clasa servitorilor: 1.208.648

«Dacă îi adăugam pe muncitorii din fabricile de textile şi pe cei din minele de cărbune şi de metal, obţinem cifra de 1.208.442; în cazul îi adăugăm pe primii şi personalul din toate uzinele şi din toate fabricile metalurgice, avem un total de 1.039.605 persoane; adică, de fiecare dată un număr mai mic decît cel al sclavilor de casă moderni. Iată magnificul rezultat al exploatării capitaliste a maşinilor(16)

La această clasă domestică, a cărei mărime arată punctul la care a ajuns civilizaţia capitalistă, trebuie adăugată numeroasa clasă a nenorociţilor meniţi în exclusivitate să satisfacă gusturile costisitoare şi inutile ale claselor bogate, bijutieri de diamante, lucrătoare de dantele şi broderii, legători de lux, croitorese de lux, decoratori de case de plăceri, etc.(17).

După ce s-a stabilit în lenea absolută şi fiind demoralizată de plăcerea forţată, burghezia, cu tot răul pe care l-a suportat, s-a obişnuit cu noul său stil de viaţă. Cu oroare îşi imagina orice schimbare. Condiţiile mizerabile de existenţă acceptate cu resemnare de către clasa muncitoare şi degradarea organică creată de pasiunea depravată pentru muncă făceau să crească şi mai mult repulsia burgheziei faţă de impunerea oricărei munci şi faţă de orice restricţie a plăcerilor.

Tocmai în acel moment, fără să ţină cont de demoralizarea pe care burghezia şi-a impus-o drept obligaţie socială, proletarii şi-au propus să impună capitaliştilor munca. Cu naivitate, ei au luat în serios teoriile economiştilor şi ale moraliştilor despre muncă şi şi-au rupt spinările ca să impună capitaliştilor practica. Proletariatul a arborat deviza: Cine nu munceşte, nu mănîncă; în 1831, oraşul Lyon s-a răsculat pentru plumb sau muncă, iar federaţii din martie 1871 declarau că rebeliunea lor este Revoluţia muncii.

La aceste dezlănţuiri de furie barbară, distrugătoare de orice plăcere şi de orice lene burgheză, capitaliştii nu puteau răspunde decît prin represiunea feroce, dar ei ştiau că dacă au fost în stare să comprime aceste explozii revoluţionare, ei nu au înecat în sîngele provenit din masacrele lor gigantice ideea absurdă a proletariatului de a vrea ca munca să fie impusă claselor parazitare şi sătule şi că pentru a deturna această nenorocire ei se înconjoară cu pretori, poliţişti, magistraţi şi temniceri întreţinuţi într-o laborioasă neproductivitate. Nu mai poate fi păstrată iluzia despre caracterul armatelor moderne, acestea nu sînt menţinute în permanenţă decît pentru a strivi «duşmanul din interior»; din această cauză, fortificaţiile din Paris şi Lyon nu au fost construite pentru a apăra oraşul împotriva străinului ci pentru a-l strivi în caz de revoltă. Şi dacă era nevoie de un exemplu fără replică, să menţionăm armata din Belgia, acest paradis al capitalismului; neutralitatea sa este garantată de către forţele europene, dar în acelaşi timp armata sa este una din cele mai puternice, în proporţie cu populaţia. Glorioasele cîmpuri de bătălie ale cutezătoarei armate belgiene sînt cîmpiile de la Borinage şi Charleroi; ofiţerii belgieni îşi înmoaie săbiile şi îşi adună epoleţii în sîngele minerilor şi al muncitorilor dezarmaţi. Naţiunile europene nu au armate naţionale, ci armate de mercenari, care îi apără pe capitalişti împotriva furiei populare care ar dori să-i condamne la zece ore de mină sau de filatură.

Prin urmare, strîngîndu-şi burta, clasa muncitoare a făcut să crească peste măsură burta burgheziei, condamnată la supraconsumaţie.

Pentru a uşura clasa muncitoare în munca sa penibilă, burghezia i-a retras acesteia o masă de oameni, cu mult superioară faţă de cea care rămînea consacrată pentru producţia utilă, şi a condamnat-o la rîndul său la neproductivitate şi la supraconsumaţie. Dar această inutilă turmă de guri, în ciuda voracităţii sale insaţiabile, nu este suficientă pentru a consuma toate mărfurile pe care muncitorii, abrutizaţi de dogma muncii, le produceau ca maniacii, fără să vrea să le consume şi fără măcar să se gîndească dacă vor fi găsite alte persoane care să le consume.

Avînd în vedere această dublă nebunie a muncitorilor, cea de a se omorî pentru supramuncă şi cea de vegeta în abstinenţă, marea problemă a producţiei capitaliste nu mai este de găsi producători şi de a le înzeci forţele, ci de descoperi consumatori, de a le excita poftele şi de le crea necesităţi închipuite. Dat fiind că muncitorii europeni, tremurînd de frig şi de foame, refuză să poarte stofele pe care le ţes, să bea vinurile pe care le recoltează, sărmanii fabricanţi, la fel ca prigoniţii, trebuie să alerge la antipozi pentru a căuta cine va purta stofele şi cine va bea vinurile: în toţi anii, Europa exportă în valoare de sute de milioane şi de miliarde în cele patru colţuri ale lumii, unor populaţii care nu au nevoie de obiectele acestui export(18). Dar continentele explorate nu mai sînt destul de vaste, este nevoie de ţinuturi virgine. Fabricanţii din Europa visează zi şi noapte la Africa, lacul din Sahara, calea ferată din Sudan; ei urmăresc cu anxietate progresele unor Livingstone, Stanley, Du Chaillu, de Brazza; cu gurile căscate, ei ascultă miraculoasele poveşti ale acestor curajoşi călători. Cîte de multe minuni necunoscute ascunde «Continentul negru»! Cîmpurile sînt semănate cu dinţi de elefant, fluvii de ulei de cocos poartă paiete de aur, milioane de funduri negre, goale precum faţa lui Dufaure sau Girardin, aşteaptă ţesăturile de bumbac pentru a învăţa decenţa, sticle de schnaps şi biblii pentru a cunoaşte virtuţile civilizaţiei.

Dar nimic nu poate fi făcut pentru rezolvarea situaţiei: burghezi care se îndoapă, clasa slugilor care depăşeşte clasa productivă, naţiuni străine şi barbare îmbuibate cu mărfuri europene; nimic, nimic nu poate face pentru a scăpa de munţii de produse care se înalţă mai sus şi mai mari decît piramidele din Egipt: productivitatea muncitorilor europeni sfidează orice consum, orice risipă. Fabricanţii, îngroziţi, nu mai ştiu pe unde s-o apuce, nu mai pot găsi materia primă pentru a satisface dezordonata, depravata pasiune pentru muncă a muncitorilor lor. În departamentele noastre de lînă, ţesăturile stricate şi putrede pe jumătate sînt deşirate şi se produc textile aşa-zise de renaştere, care ţin atît cît ţin şi promisiunile electorale; La Lyon, în loc să fie lăsată fibrei de mătase simplitatea şi supleţea sa naturală, ea este încărcată cu săruri minerale care o îngreunează şi o fac friabilă şi cu întrebuinţare redusă. Toate produsele noastre sînt falsificate pentru a le facilita circuitul şi a le scurta existenţa. Epoca noastră va fi denumită epoca falsificării, după cum primele epoci ale umanităţii au fost denumite epoca de piatrăepoca de bronz, după caracterul producţiei lor. Ignoranţi îi acuză de fraudă pe pioşii noştri industriaşi, în timp ce în realitate ideea care îi pune mişcare este cea de a da de lucru muncitorilor, care nu se pot mulţumi să trăiască cu braţele încrucişate. Aceste falsificări, ale căror unic motiv este un sentiment umanitar, dar care aduc profituri superbe fabricanţilor care le practică, dacă sînt o sursă inepuizabilă de risipă a muncii omeneşti, dovedesc ingeniozitatea filantropică a burghezilor şi perversiunea oribilă a muncitorilor care, pentru a-şi satisface viciul lor pentru muncă, îi obligă pe industriaşi să sufoce strigătele conştiinţei lor şi să încalce chiar legile onestităţii comerciale.

Între timp, în ciuda supraproducţiei de mărfuri, în ciuda falsificărilor industriale, muncitori fără număr saturează piaţa, implorînd: muncă! muncă! — Supraabundenţa lor ar fi trebuit să-i oblige să-şi înfrîneze pasiunea; din contra, o duce la paroxism. Atunci cînd se iveşte o şansă de lucru, se năpustesc asupra ei; atunci cer douăsprezece, paisprezece ore pentru a fi sătui, iar a doua zi iată-i aruncaţi din nou pe caldarîm, fără nimic care să le satisfacă viciul. În toţi anii, în toate industriile, şomajul revine cu aceeaşi regularitate ca şi anotimpurile. Supramunca, care este ucigătoare pentru organism, este urmată de odihna absolută, în decurs de două şi patru luni; cînd se termină lucrul, se termină şi modesta subvenţie. Dat fiind că viciul muncii este legat diabolic în inima muncitorilor; dat fiind că exigenţele sale sufocă toate celelalte instincte ale naturii; dat fiind că totalul muncii solicitată de societate este în mod necesar limitată de consum şi de abundenţa de materie primă, pentru ce trebuie devorată în şase luni munca întregului an? — De ce să nu fie distribuită în mod uniform în decursul celor douăsprezece luni şi de ce să nu fie forţat fiecare muncitor să se mulţumească cu şase sau cinci ore pe zi, în decursul anului, în loc să suporte greutăţile celor douăsprezece ore timp de şase luni? — Fiind asiguraţi de partea lor cotidiană de muncă, muncitorii nu se vor mai pizmui, nu se vor mai bate pentru a-şi smulge munca din mîini şi pîinea din gură; atunci, nefiind epuizaţi fizic şi spiritual, ei vor începe să practice virtuţile Leneviei.

 Fiind îndobitociţi de viciul lor, muncitorii nu s-au putut ridica la înţelegerea faptului că, pentru a avea de lucru pentru toţi, ar fi fost nevoie ca munca să fie raţionalizată după cum este raţionalizată apa pe un vas în restrişte. Între timp, industriaşii, în numele exploatării capitaliste, au cerut o limitare legală a zilei de muncă. D-l Bourcart de Guebwiller, unul din cei mai mari manufacturieri din Alsacia, declara în faţa Comisiei din 1860 pentru învăţămîntul profesional:  «Ziua de douăsprezece ore era excesivă şi trebuia redusă la unsprezece ore, iar sîmbăta lucrul trebuia să fie oprit la orele două. Pot recomanda adoptarea acestei măsuri cu toate că la prima vedere pare costisitoare; noi am experimentat-o în instituţiile noastre industriale începînd cu patru ani în urmă şi o găsim bună, iar producţia medie, departe de a se fi diminuat, a crescut.» În studiul său despre maşini, d-l F. Passy citează următoarea scrisoare a unui mare industriaş belgian, d-l M. Ottavaere: «Maşinile noastre, cu toate că sînt aceleaşi ca şi cele din filaturile engleze, nu produc ceea ce ar fi trebuit să producă şi ceea ce produc aceleaşi maşini în Anglia, cu toate că filaturile lucrează cu două ore mai puţin pe zi… Noi muncim cu două ore prea mult; sînt convins că dacă s-ar munci numai unsprezece ore în loc de treisprezece, am avea aceeaşi producţie şi, în consecinţă, am produce în mod mai economicos.»

Pe de altă parte, d-l Leroy-Beaulieu afirmă că «este observaţia unui mare industriaş belgian că săptămînile în care cade o zi de sărbătoare nu aduc o producţie inferioară faţă de cea din săptămînile obişnuite»(19).

Ceea ce poporul, amăgit în simplitatea sa de către moralişti, nu a îndrăznit niciodată, un guvern aristocratic a îndrăznit. Nesocotind înaltele consideraţii morale şi industriale ale economiştilor, care precum păsările de rău augur, credeau că a micşora ziua de muncă din fabrici cu o oră era echivalent cu a decreta ruina industriei engleze, guvernul Angliei a interzis printr-o lege, observată cu stricteţe, ca munca să fie prestată mai mult de zece ore pe zi; înainte de această lege ca şi ulterior, Anglia rămîne prima naţiune industrială din lume.

Marea experienţă engleză este aici, experienţa unui anumit număr de capitalişti inteligenţi este aici; ea demonstrează în mod de necombătut că, pentru a consolida productivitatea umană, este necesar ca orele de muncă să fie reduse, iar zilele de plată şi cele de sărbătoare să fie înmulţite, iar poporul francez nu a fost convins. Dar dacă în decurs de zece ani, o mizerabilă reducere de două ore a dus la creşterea producţiei engleze cu o treime(20), ce marş vertiginos va impune producţiei franceze o reducere legală a zilei de muncă  la trei ore? Oare nu pot muncitorii să înţeleagă că istovindu-se prin muncă, ei îşi epuizează forţele lor şi ale progeniturilor lor; că fiind deterioraţi, ei ajung înainte de vreme să nu mai poată presta nici o muncă; că absorbiţi, abrutizaţi de un singur viciu, ei nu mai sînt oameni ci crîmpei de om; că îşi omoară în ei toate facultăţile frumoase pentru a nu lăsa vie şi înfloritoare decît nebunia furibundă a muncii.

Ah! aidoma papagalilor din Arcadia, ei repetă lecţia economiştilor: «Să muncim, să muncim ca să sporim bogăţia naturală.» Ce proşti! din cauză că munciţi prea mult, utilajul industrial se dezvoltă încet. Nu mai zbieraţi şi ascultaţi un economist; el nu este un vultur, ci numai d-l L. Reybaud, pe care am avut norocul să-l pierdem acum cîteva luni: «În general, revoluţia metodelor de lucru se reglează după condiţiile mîinii de lucru. Atît timp cît mîna de lucru furnizează servicii la preţuri reduse, ea este risipită fără socoteală; atunci cînd serviciile sale devin mai costisitoare se fac eforturi pentru ca să fie economisită(21).» Pentru a forţa capitaliştii să-şi perfecţioneze maşinile de lemn şi de fier, salariile maşinilor din carne şi oase trebuie să crească, iar orele lor de muncă trebuie să scadă. Probe doveditoare? Acestea pot fi aduse cu sutele. În filatură, aparatul de bobinare (self acting mule) a fost inventat şi aplicat la Manchester, fiindcă filatorii refuzau să muncească atît de mult ca înainte.

În America, maşina a invadat toate ramurile producţiei agricole, de la fabricarea untului pînă la plivirea grîului: de ce? Fiindcă Americanul, liber şi leneş, ar prefera să moară de o mie de ori decît să ducă viaţa de bovină a ţăranului francez. Aratul, atît de penibil în Franţa noastră glorioasă, aşa de bogată în suferinţe, este, în Vestul american, o modalitate plăcută de a petrece timpul în aer liber, practicată şezînd şi fumînd pipa cu nonşalanţă.

IV. Unei noi arii, noi cîntece

Dacă, prin diminuarea orelor de muncă, noi forţe mecanice vor fi cucerite în favoarea producţiei sociale, prin obligarea muncitorilor să-şi consume propriile produse, o imensă armată de forţe de muncă va fi cîştigată. Burghezia, eliberată din funcţia sa de consumator universal, se va grăbi să concedieze mulţimea de soldaţi, magistraţi, jurnalişti, proxeneţi, etc., pe care i-a retras de la munca productivă pentru ca aceştia s-o ajute să consume şi să risipească. — Atunci piaţa muncii se va revărsa, atunci va fi necesară o lege de fier pentru interzicerea muncii: va fi imposibil să se găsească utilitatea acestei adunături de oameni neproductivi pînă nu demult, mai numeroşi decît puricii. După aceştia, va fi nevoie să ne gîndim la toţi cei care le satisfăceau nevoile şi gusturile lor frivole şi costisitoare. Atunci cînd nu vor mai fi lachei şi generali pe care trebuie puse galoane, prostituate libere şi măritate care să fie acoperite cu dantele, tunuri de sfredelit, palate de construit, va fi necesar ca prin legi severe, să fie impus muncitorilor şi muncitoarelor de la broderiile ornamentale, dantele, fier, construcţii, canotajul igienic şi exerciţii coreografice pentru restabilirea sănătăţii lor şi perfecţionarea rasei.

Din momentul în care produsele europene consumate nu vor mai fi transportate peste mări şi ţări, va fi necesar ca marinarii, oamenii de echipaj, camionagii, să se aşeze şi să înveţe să-şi răsucească degetele. Atunci, fericiţii Polinezieni vor putea să se dedice amorului liber fără să le fie frică de loviturile de picior ale civilizatei Venus şi de predicile moralei europene.

Mai sînt şi alte lucruri. Pentru a găsi de lucru pentru toate non-valorile din societatea actuală, pentru a da posibilitatea ca utilajul industrial să se dezvolte nelimitat, clasa muncitoare va fi nevoită, la fel ca şi burghezia, să-şi constrîngă gusturile sale abstinente şi să-şi dezvolte la infinit capacităţile sale de consumare. În loc să mănînce o uncie sau două de carne cu zgîrciuri, atunci cînd mănîncă, ea va mînca grătare vesele de una sau două livre; în loc să bea cu reţinere vin prost, mai catolică decît papa, ea va bea din pahare mari şi adînci pline cu vinuri de Bordeaux şi Bourgogne, fără binecuvîntarea industrială, şi va lăsa animalelor apa.

Proletarii şi-au pus în cap să-i supună pe capitalişti la zece ore de forjă şi de rafinărie; aici este marea greşeală, cauza antagonismelor sociale şi a războaielor civile. Va fi necesar ca munca să fie apărată şi nu impusă. Cei din familiile Rothschild, Say, vor fi obligaţi să arate că, în timpul vieţii lor, au fost nulităţi perfecte; dacă vor jura că vor să trăiască mai departe ca nulităţi perfecte, în ciuda pregătirii generale pentru muncă, ei vor primi în fiecare dimineaţă, la primăriile respective, o piesă de douăzeci de franci pentru plăcerile lor mărunte. Discordiile sociale vor dispărea. Rentierii, capitaliştii, toţi cei din prima clasă, vor adera la partidul popular, după ce se vor convinge că departe de a le vrea răul, acest partid doreşte, din contra să-i dezbare de munca de supraproducţie şi de risipa de care au fost copleşiţi de la naştere. Burghezii care nu pot dovedi gradul lor de mîrşăvie vor fi lăsaţi să-şi urmeze instinctele: există suficient de multe meserii dezgustătoare în care să fie încadraţi: — Dufaure va curăţa latrinele publice; Gallifet va înjunghia porcii rîioşi şi caii bolnavi de răpciugă; membrii comisiei de amnistiere, fiind expediaţi la Poissy, vor însemna oile şi boii care trebuie să fie omorîţi; senatorii, legaţi de pompele funebre, vor juca rolul de cioclu. Pentru alţii, vor fi găsite meserii care să se potrivească cu inteligenţa lor. Lorgeril, Broglie vor astupa sticlele de şampanie, dar li se pune botniţă ca să nu îmbete; Ferry, Freycinet, Tirard vor distruge ploşniţele şi verminele din ministere şi alte clădiri publice. De asemenea, va fi nevoie ca fondurile publice să nu poată fie atinse de burghezi, de frica obiceiurilor dobîndite.

Lungă şi grea va fi răzbunarea la care vor fi supuşi moraliştii care au pervertit natura umană, făţarnici, prefăcuţi, ipocriţi «şi alte secte de oameni care s-au deghizat pentru a duce lumea în eroare. În timp ce-i fac pe oamenii simpli să creadă că ei se îndeletnicesc cu contemplaţia şi devoţiunea, cu posturile şi mortificarea senzualităţii, numai pentru a susţine şi alimenta mica fragilitate a umanităţii lor: din contra, Dumnezeu ştie cum chefuiesc ei! et Curios simulant sed Bacchanalia vivunt(22). Puteţi citi acest lucru scris cu litere mari şi luminoase pe boturile lor roşii sau pe burţile lor mari cît un tun, iar de nu, atunci cînd se parfumează cu pucioasă(23).» În zilele de mari plăceri populare, în loc de a înghiţi praful ca la 15 august şi 14 iulie ale burgheziei, comuniştii şi colectiviştii vor deschide sticlele, vor aduce jamboanele şi vor lua paharele, membrii Academiei de ştiinţe morale şi politice, preoţii cu robă lungă şi scurtă din biserica economică, catolică, protestantă, evreiască, pozitivistă şi liber gînditoare, propagatorii malthusianismului şi a moralei creştine, altruistă, independentă sau supusă, îmbrăcaţi în galben, vor ţine candela pînă îşi vor frige degetele şi vor trăi în foame lîngă femei galice şi mese pline de cărnuri, fructe şi flori şi vor muri de sete lîngă butoaiele golite. De patru ori pe an, la schimbarea anotimpurilor, precum cîinii celui care ascute cuţitele, ei vor fi închişi în marile roţi şi timp de zece ore vor fi condamnaţi să macine vînt. Avocaţii şi legiştii vor suferi aceeaşi pedeapsă.

În regimul de lenevie, pentru a omorî timpul care ne omoară secundă cu secundă, vor fi mereu spectacole şi reprezentaţii teatrale; aceasta este o ocupaţie găsită pentru legislatorii noştri burghezi. Ei vor fi organizaţi în trupe care vor străbate tîrgurile şi satele, dînd reprezentaţii legislative. Generalii, cu cizme de călărie, cu pieptul înzorzonat de tinichele, de plăcuţe, de cruci ale Legiunii de Onoare, vor merge pe străzi şi prin pieţe, racolînd oamenii cumsecade. Gambetta şi Cassagnac, complicele său, vor face reclamă la uşă. Cassagnac, îmbrăcat în mare costum de matamor6), dîndu-şi ochii peste cap, răsucindu-şi mustaţa, împroşcînd cîlţi cu flăcări, va ameninţa pe toată lumea cu pistolul tatălui său şi se va adăposti într-o gaură de cum va vedea portretul lui Lullier; Gambetta va ţine un discurs despre politica externă, despre mica Grecie care îl consideră doctor şi care va arunca Europa în foc pentru a potlogări Turcia; despre Rusia cea mare care îşi bate joc de el cu compotul pe care promite să-l facă din Prusia şi care doreşte pentru vestul Europei bucluri şi încurcături pentru a-şi face jocul în Est şi a sugruma nihilismul intern; despre d-l de Bismarck, care a fost destul de bun ca să-i dea voie să se pronunţe în legătură cu amnestia… apoi, dezvelindu-şi burta umflată pictată în trei culori, va bate apelul pe ea şi va enumera micuţele animale delicioase, ortolanii, trufele, paharele de Margaux şi Yquem pe care le-a dat pe gît pentru a încuraja agricultura şi pentru a-i ţine în frîu pe electorii din Bellevile.

În baracă, debutul va fi făcut cu Farsa electorală .

În faţa electorilor, cu capete de lemn şi urechi de măgar, candidaţii burghezi, îmbrăcaţi precum clovnii, vor dansa dansul libertăţilor publice, ştergîndu-şi faţa şi postfaţa cu programele electorale pline de promisiuni, vorbind cu lacrimi în ochi despre mizeriile poporului şi cu voce de aramă despre gloriile Franţei; iar capetele electorilor vor zbiera solid în cor: hi han! hi han!

Apoi va începe piesa principală: Furtul bunurilor naţiunii.

Franţa capitalistă, o femelă enormă, cu păroasă pe faţă şi cheală pe cap, moleşită, cu cărnurile fleşcăite, buhăite, palide, cu ochii stinşi, adormită şi căscînd, se întinde pe o canapea de catifea; la picioarele sale se află Capitalismul industrial, un organism gigantesc de fier, cu mască simiană, care devoră mecanic bărbaţi, femei, copii ale căror ţipete lugubre şi sfîşietoare se aud peste tot; Banca cu bot de dihor, cu trup de hienă şi mîini de harpie îi jefuieşte din buzunar monedele de bani. Grupuri de proletari nenorociţi, descărnaţi, în zdrenţe, escortaţi de jandarmi cu săbiile scoase, urmăriţi de furiile care îi îmboldesc cu biciurile foamei, aduc la picioarele Franţei capitaliste mormane de mărfuri, butoaie de vin, saci de aur şi de grîu. Langlois, cu izmeana sa într-o mînă, cu testamentul lui Proudhon în cealaltă, cu cartea bugetului între dinţi, se pune în fruntea celor care apără bunurile naţiunii şi se duce să facă de gardă. Odată ce poverile sînt descărcate, cu lovituri de bîtă şi baionete, muncitorii sînt goniţi şi este deschisă uşa pentru industriaşi, negustori şi bancheri. Talmeş-balmeş, aceştia se precipită pe maldăr, înghiţind ţesăturile de bumbac, sacii de grîu, lingourile de aur, golind butoaiele; fiind sătui, murdari, dezgustători, ei cad în murdăriile şi vărsăturile lor…Atunci izbucneşte tunetul, pămîntul se cutremură şi se crapă, apare Fatalitatea istorică; cu piciorul său de fier ea striveşte capetele celor care sughiţă, se clatină, cad şi nu mai pot fugi, iar cu marea sa mînă răstoarnă Franţa capitalistă, uluită şi asudată de spaimă.

***

În cazul în care, dezrădăcinîndu-şi din inimă viciul care îi domină şi urîţeşte firea, clasa muncitoare se va ridica cu teribila sa forţă, nu pentru a cere Drepturile omului, care nu sînt decît drepturile de exploatare capitalistă, nu pentru a cere Dreptul la muncă, acesta fiind în realitate numai dreptul la mizerie, ci pentru a crea o lege statornică prin care să fie interzis oricărui om să muncească mai mult de trei ore pe zi, Pămîntul, bătrînul Pămînt, tremurînd de bucurie, va simţi că tresare în el un nou univers… Dar cum se poate cere unui proletariat corupt de morala capitalistă o decizie bărbătescă…

Aidoma lui Hristos, trista personificare a sclaviei antice, bărbaţii, femeile, copii Proletariatului îndură în mod penibil de un secol greul calvar al durerii: de un secol, munca forţată le rupe oasele, le ucide carnea, le schingiuieşte nervii; de un secol, foametea le chinuieşte măruntaiele şi le provoacă halucinaţii în creier!… O Lene, ai milă de îndelungata noastră mizerie! O Lene, mamă a artelor şi a nobilelor virtuţi, fii balsamul chinurilor omeneşti!

————————
Apendice

Moraliştii noştri sînt oameni cu adevărat modeşti; dacă au inventat dogma muncii, ei nu sînt siguri dacă aceasta este un mijloc eficace de a linişti sufletul, de a bucura spiritul şi de menţine buna funcţionare a rinichilor şi celorlalte organe; ei vor să încerce întrebuinţarea acestei dogme asupra clasei populare in anima vili, înainte de a o îndrepta împotriva capitaliştilor, faţă de care au misiunea să-i scuze şi să le autorizeze viciile.

Dar, filozofi de cinci bani duzina, pentru ce să vă bateţi atîta capul să elaboraţi o morală a cărei practică nu îndrăzniţi s-o propovăduiţi stăpînilor voştri? Dogma voastră a muncii, de care vă consideraţi atît de mîndri, vreţi s-o vedeţi călcată în picioare, umilită? — Să deschidem istoria popoarelor antice şi scrierile filozofilor şi ale legislatorilor lor.

«Nu pot afirma» spune Herodot, părintele istoriei, «că Grecii îşi trag de la Egipteni dispreţul pentru muncă, fiindcă găsesc acelaşi dispreţ stabilit printre Traci, Sciţi, Persani, Lidieni; într-un cuvînt, la cea mai mare parte a barbarilor, cei care învaţă meserii mecanice şi chiar şi copii lor sînt consideraţi ultimii dintre cetăţeni… Toţi Grecii au fost crescuţi în aceste principii, în special Lacedemonienii(24)

«La Atena, cetăţenii erau adevăraţi nobili care nu trebuiau să se ocupe decît de apărare şi de administraţia comunităţii, aidoma războinicilor sălbatici din care proveneau. Prin urmare, ei trebuiau să fie liberi în tot timpul lor pentru a păzi interesele Republicii prin forţa lor intelectuală şi corporală şi îi însărcinau pe sclavi cu toate muncile. Acelaşi lucru se petrecea şi în Lacedemonia, unde femeile nu trebuiau să toarcă sau să ţese pentru ca să nu se abată de la nobleţea lor(25)

 Romanii nu cunoşteau decît două meserii nobile şi libere, agricultura şi armele; toţi cetăţenii trăiau de drept pe socoteala Visteriei fără să poată fi constrînşi să practice pentru existenţa lor materială una din sordidae artes7) (aşa denumeau ei meseriile) care aparţineau de drept sclavilor. Brutus cel Bătrîn, pentru a incita poporul, îl acuza în special pe Tarquin tiranul că i-a convertit pe cetăţenii liberi în meşteşugari şi zidari(26).

Filozofii antici discutau în contradictoriu despre originea ideilor, dar cădeau de acord dacă era vorba să deteste munca. În utopia sa socială, în Republica sa model, Platon spune că «natura nu a creat nici cizmar şi nici fierar; asemenea ocupaţii degradează oamenii care le exercită, mercenari josnici, mizerabili fără nume pe care statul lor îi exclude chiar de la drepturile politice. Cît despre negustorii care sînt obişnuiţi să mintă şi să înşele, ei nu vor fi suportaţi în cetate decît ca un rău necesar. Cetăţeanul care se va degrada prin comerţul de prăvălie va fi acuzat de acest delict. Dacă va fi găsit vinovat, el va fi condamnat la un an de închisoare. Pedeapsa va fi dublată la fiecare recidivă(27)

Xenofon scrie în Oikonomikos [Tratatul despre economie] că «acei care cedează muncilor manuale nu sînt promovaţi niciodată la răspunderi, iar acest lucru este justificat. Cea mai mare parte dintre ei sînt aşezaţi toată ziua, unii dintre ei mai şi înfruntă un foc permanent, nu pot evita să nu aibă corpul afectat şi este foarte greu ca spiritul să nu resimtă acest lucru». Cicero întreabă: «ce lucru onorabil poate să reiasă din mica prăvălie şi ce lucru cinstit poate produce comerţul? Tot ce se numeşte prăvălie este nedemn pentru un om cinstit…, negustorii nu pot cîştiga fără să mintă şi ce poate fi mai ruşinos decît minciuna! Deci, trebuie să considerăm drept josnică şi dezgustătoare meseria celor care îşi vînd truda şi profesiune, fiindcă cine îşi dă munca pentru bani se vinde pe sine însuşi şi se pune în rîndul sclavilor»(28).

Proletari abrutizaţi de dogma muncii, ascultaţi cum se exprimă aceşti filozofi care vă sînt ascunşi cu o grijă geloasă: — Un cetăţean care îşi dă munca pentru bani se degradează la nivelul sclavilor, el comite o crimă, el merită ani de închisoare.

Făţărnicia creştină şi utilitarismul capitalist nu i-au pervertit pe aceşti filozofi ai Republicilor antice; în timp ce pledau în favoarea oamenilor liberi, ei îşi declamau gîndurile cu naivitate. Platon, Aristotel, aceşti uriaşi gînditori, carora Cousin, Caro şi Simon din generaţia noastră le pot ajunge la glezne doar înălţindu-se pe vîrful picioarelor, doreau ca cetăţenii Republicilor lor ideale să trăiască avînd la dispoziţie cît mai mult timp liber, fiindcă, după cum a remarcat Xenofon, «munca ocupă tot timpul, iar astfel nu mai este răgaz pentru Republică şi pentru prieteni». După Plutarh, marele nume al lui Licurg, «cel mai înţelept dintre oameni», spre admiraţia posterităţii, i-a fost dat după ce a acordat timp liber cetăţenilor Republicii prin faptul că le-a interzis să practice vreo meserie(29).

Dar, vor răspunde Bastiat, Dupanloup, Beaulieu şi compania din morală creştină şi capitalistă, aceşti gînditori, aceşti filozofi preconizau sclavagismul! — Foarte bine, dar ar fi putut să fie altfel, avînd în vedere condiţiile economice şi politice din epoca lor? Războiul era starea normală a societăţilor antice; omul liber trebuia să-şi consacre timpul pentru a discuta afacerile de Stat şi pentru a veghea la apărarea sa; în acea vreme, meseriile erau prea primitive şi prea grosolane pentru ca alături de practicarea lor să mai poată fi practicate şi profesiunile de soldat şi cetăţean; pentru a avea luptători şi cetăţeni, filozofii şi legislatorii trebuiau să tolereze sclavii în Republicile eroice. — Dar moraliştii şi economiştii capitalismului nu preconizează ei oare salariatul, sclavia modernă? Şi cine profită de sclavia capitalistă? — Alde Rothschild, Schneider, d-na Boucicaut, sclavi inutili şi nocivi ai viciilor lor şi ai servitorilor lor de casă.

S-a scris cu dispreţ că «prejudiciul sclaviei domina spiritul lui Aristotel şi al lui Pitagora»; dar, Aristotel prevedea că «dacă fiecare instrument ar putea executa fără somaţie, sau din propria sa funcţiune, precum capodoperele lui Dedale se mişcau de la sine sau precum trepiedele zeului Vulcan se puneau la munca lor sacră în mod spontan; dacă, de exemplu, maşinile de ţesut ar ţese singure, şeful de atelier nu ar mai avea nevoie de ajutoare, nici stăpînul de sclavi.»

Visul lui Aristotel este realitatea noastră. Maşinile noastre cu suflu de foc, cu membre de oţel, neobosite, de o fecunditate minunată, inepuizabilă, îndeplinesc de la sine munca lor sacră; în acest timp, geniul marilor filozofi ai capitalismului rămîne dominat de prejudiciul salariatului, cea mai cumplită dintre robii. Ei încă nu înţeleg că maşina este salvatoarea umanităţii, Dumnezeul care va răscumpăra omul din sordidae artes şi de la munca salariată, Dumnezeul care îi va da odihna şi libertatea.


(1). Descartesi)Les passions de l’âme [Pasiunile sufletului] Art. 211 . [Nota lui Lafargue]

(2). Doctorul Beddoe. Memoirs of the Anthropological Society[Nota lui Lafargue]

(3). Ch. Darwin. Descent of Man[Nota lui Lafargue]

(4). Exploratorii europeni erau înmărmuriţi de frumuseţea fizică şi atitudinea mîndră a bărbaţilor din populaţiile primitive, necontaminaţi de ceea ce Paeppig denumea «suflarea otrăvită a civilizaţiei». Vorbind despre aborigenii din insulele oceanice, lordul George Campbell scria: «Nu este un popor pe lume care să impresioneze mai mult la prima vedere. Pielea lor netedă şi puţin arămie, părul auriu şi buclat, figura lor frumoasă şi veselă, într-un cuvînt toată personalitatea lor formau o nouă şi splendidă mostră a genus homo; aparenţa lor fizică făcea impresia unei rase care superioară faţă de a noastră.» Oamenii civilizaţi din Roma antică, cei ca Cezari), Taciti), contemplau cu aceeaşi admiraţie pe Germanii din triburile comuniste care invadau Imperiul Roman. — La fel ca şi Tacit, Salvianus, preotul din secolul V, supranumit stăpînul episcopilor, îi aducea pe barbari drept exemplu pentru cei civilizaţi şi pentru creştini. «Noi sîntem impudici în mijlocul barbarilor, care sînt mai neprihăniţi ca noi. Mai mult de atît, barbarii sînt lezaţi de impudicităţile noastre, Goţii nu suportă să existe printre ei depravaţi din poporul lor; numai printre ei, cu privilegiul trist al naţionalităţii şi al numelui lor, Romanii au dreptul să fie impuri. (Pederastia era pe atunci la mare modă printre păgîni şi creştini)… Cei asupriţi merg la barbari pentru a căuta umanitate şi adăpost.» — (De Gubernatione Dei). Civilizaţia veche şi creştinismul care se năştea au corupt barbarii din lumea antică, aşa cum creştinismul îmbătrînit şi civilizaţia modernă capitalistă îi corup pe sălbaticii din lumea nouă.

D-l F. Le Play, al cărui talent de observare trebuie recunoscut chiar dacă sînt respinse concluziile sale sociologice, molipsite de prudhommismul4)filantropic şi creştin, spune în lucrarea sa Muncitorii europeni (1885): «Tendinţa başchirilor către lenevie (başchiri sînt păstori semi-nomazi de pe versantul asiatic al Uralului); plăcerile vieţii nomade, obiceiurile de meditaţie pe care le creează la indivizii cei mai bine dotaţi crează adesea la aceştia o distincţie a manierelor, o fineţe a inteligenţei şi a judecăţii care sînt remarcate rareori la acelaşi nivel social într-o civilizaţie mai dezvoltată… Ceea ce le repugnă cel mai mult sînt muncile agricole; ei preferă să facă orice în loc să accepte meseria de agricultor.» De fapt, agricultura este prima manifestare a muncii servile în umanitate. Conform tradiţiei biblice, Cain, primul criminal, este un agricultor.5) [Nota lui Lafargue]

(5). Proverbul spaniol spune: Descanzar es salud (odihna este sănătate). [Nota lui Lafargue]

(6). O, Meliba, un Dumnezeu ne-a dat această lenevie, Vergiliui), Bucolicele. (Vezi apendicele.). [Nota lui Lafargue]

(7). Evanghelia după Matei, cap. VI [28-29]. [Nota lui Lafargue]

(8). La primul congres de binefacere ţinut la Bruxelles, în 1857, d-l Scrive, unul din cei mai bogaţi manufacturieri din Marquette, lîngă Lille, în aplauzele participanţilor la congres, povestea cu cea mai nobilă satisfacţie a unei datorii îndeplinite: «Am introdus cîteva mijloace de distracţie pentru copii. Îi învăţăm să cînte şi să numere în timpul muncii: acest lucru îi distrează şi îi face să accepte cu curaj aceste douăsprezece ore de muncă care sînt necesare pentru a le procura mijloace de existenţă». — Douăsprezece ore de muncă şi ce fel de muncă! impusă unor copii care nu au nici doisprezece ani! — Materialiştii vor regreta întotdeauna că nu există un infern pentru a-i întemniţa pe aceşti creştini, aceşti filantropi, călăi ai copilăriei. [Nota lui Lafargue]

(9). Discurs pronunţat la Societatea internaţională de studii practice de economie socială din Paris, în mai 1863 şi publicat în L’Économiste français [Economistul francez] din aceeaşi epocă. [Nota lui Lafargue]

(10). L-R Villermé, Tabloul stării fizice şi morale a muncitorilor în fabricile de bumbac, lînă şi mătase, 1848. Dolfuss-ii, Koechlin-ii şi alţi fabricanţi alsacieni şi-au tratat in acest fel muncitorii nu datorită faptului că erau republicani, patrioţi şi filantropi protestanţi; fiindcă Blanqui, academicianul Reybaud, prototipul lui Jerôme Paturot şi Jules Simon, maestrul Jacques politic, au constat aceleaşi condiţii pentru clasa muncitoare la fabricanţii foarte catolici şi foarte monarhici din Lille şi din Lyon. Acestea sînt virtuţi capitaliste care se armonizează de minune cu toate convingerile politice şi religioase. [Nota lui Lafargue]

(11). Indienii din triburile războinice din Brazilia îşi omoară infirmii şi bătrînii; ei îşi dovedesc prietenia punînd capăt unei vieţi în care nu mai există bucurie pentru lupte, sărbători şi dansuri. Toate popoarele primitive au dat semenilor lor aceste dovezi de afecţiune: Massageţ-ii de la Marea Caspică (Herodoti)) la fel ca Wen-ii din Germania şi Celţii din Galia. Pînă în ultima vreme, în bisericile din Suedia se păstrau bastoane denumite bastoane de familie, care serveau pentru salvarea părinţilor de la tristeţile bătrîneţii. Cît de degeneraţi sînt proletarii moderni ca să accepte cu toleranţă îngrozitoarele mizerii ale muncii de fabrică! [Nota lui Lafargue]

(12). La Congresul industrial ţinut la Berlin, în 21 ianuarie 1879, s-a estimat la 568 milioane de franci pierderea încercată de industria de fier din Germania în decursul ultimei crize. [Nota lui Lafargue]

(13). La Justice a d-lui Clemenceau, în partea financiară, afirma pe 6 aprilie 1880: «Am auzit că a fost susţinută opinia că, în absenţa Prusiei, miliardele din războiul din 1870 au fost pierdute în egală măsură de Franţa, sub formă de împrumuturi periodice emise pentru echilibrul bugetelor străine; aceasta este şi părerea noastră.» Pierderile de capitaluri engleze prin împrumuturi date republicilor din America de Sud sînt evaluate la cinci miliarde. — Muncitorii francezi nu numai că au produs cele cinci miliarde plătite d-lui  Bismarck; dar ei continuă să servească interesele de indemnizaţie de război pentru Ollivier, Girardin, Bazaine şi alţi deţinători ai titlurilor de dobîndă care au adus războiul şi deruta. Dar le rămîne o fărîmă de consolare: aceste miliarde nu vor da ocazia unui război de rambursare. [Nota lui Lafargue]

(14). În vechiul regimi), legile Bisericii garantau muncitorului 90 de zile de odihnă (52 de duminici şi 38 de zile de sărbătoare), în decursul cărora era strict interzisă munca. Aceasta era marea crimă a catolicismului, principala cauza a nereligiozităţii burgheziei industriale şi comerciante. În timpul Revoluţiei, din momentul în care a devenit stăpînă, burghezia a anulat zilele de sărbătoare şi a înlocuit săptămîna de şapte zile cu cea de zece zile. Burghezia a eliberat muncitorii de sub jugul Bisericii ca să-i supună mai bine sub jugul muncii.

Resentimentul pentru zilele de sărbătoare a apărut numai atunci cînd a luat finţă burghezia modernă industrială şi comerciantă, între secolele XV şi XVI. Henri al IV-lea a cerut papei reducerea lor; acesta a refuzat fiindcă «una din ereziile din zilele noastre are în vedere sărbătorile» (scrisoare către cardinalul d’Ossat). Dar în 1666, Péréfixe, arhiepiscopul Parisului, a anulat 17 în dioceza sa. Protestantismul, care era religia creştină adaptată la noile necesităţi industriale şi comerciale ale burgheziei, a fost mai puţin interesat de odihna populară; a detronat sfinţii din ceruri pentru a aboli sărbătorile lor pe pămînt.

Reforma religioasă şi gîndirea liberă filozofică erau numai pretexte care au permis burgheziei iezuite şi rapace să escamoteze zilele de sărbătoare ale plebei. [Nota lui Lafargue]

(15). Aceste sărbători pantagruelice durau săptămîni în şir. Don Rodrigo de Lara îşi cîştigă logodnica prin expulzarea Maurilor din vechea Calatrava, iarRomancero narează că:

         Las bodas fueron en Burgos,
                Las tornabodas en Salas:
                En bodas y tornabodas
                Pasaron siete semanas.
                Tantas vienen de las gentes,
                Que no caben por las plazas…

(Nunţile au fost la Burgos, revenirile de la nunţi au fost la Salas: între nunţi şi revenirile de la nunţi au trecut şapte săptămîni; atît de mulţi oameni au venit încît nu mai încăpeau…)

Bărbaţii de la aceste nunţi de şapte săptămîni erau soldaţii eroi din războaiele de independenţă. [Nota lui Lafargue]

(16). Karl Marx, Capitalul, cartea I, cap. XV, § 6.  [Nota lui Lafargue]

(17). «Proporţia conform căreia populaţia unei ţări este angajată ca servitori de casă în serviciul claselor înstărite denotă progresul acesteia în bogăţia naturală şi în civilizaţie». (R. M. Martin, Ireland before and after the Union, 1818). Gambetta, care a negat problema socială, după ce nu mai era avocatul nevoiaş de la Cafeneaua Procope, dorea fără îndoială să vorbească de această clasă a servitorilor de casă în creştere permanentă, atunci cînd cerea stabilirea unor noi pături sociale. [Nota lui Lafargue]

(18). Două exemple: guvernul englez, pentru a satisface populaţia rurală din India, care în ciuda crizelor periodice de foamete care le devastează ţara, se încăpăţinează să cultive mac în loc de orez sau grîu, a fost nevoit să susţină războaie sîngeroase cu scopul de a impune guvernului chinez intrarea liberă a opiumului indian. Sălbaticii din Polinezia, în ciuda mortalităţii rezultate din acest fapt, au fost siliţi să se îmbrace şi să se îndoape după obiceiul englez, pentru a consuma produsele distileriilor din Scoţia şi ale atelierelor de ţesătorie din Manchester. [Nota lui Lafargue]

(19). Paul Leroy-Beaulieu. La question ouvrière au XIXe siècle, 1872.  [Nota lui Lafargue]

(20). Iată, conform celebrului statistician R. Giffen, de la Biroul de statistică din Londra, progresiunea crescîndă a bogăţiei naţionale a Angliei şi a Irlandei: în

1814 — ea era de ……     55 de miliarde de franci
1865 —        –        ……   162 1/2     –                –
1875 —        –        ……   212 1/2     –                –        [Nota lui Lafargue]

(21). Louis Reybaud. — Le coton, son régime, ses problèmes (1863).  [Nota lui Lafargue]

(22). «Ei se prefac că ar fi Curius şi trăiesc ca la Bacanalei)» (Juvenal). [Nota lui Lafargue]

(23). Pantagruel, cartea II, cap. LXXIV. [Nota lui Lafargue]

(24). Herodot. vol. II, trad. Larcher, 1786. [Nota lui Lafargue]

(25). Biot, De l’abolition de l’esclavage ancien en Occident, 1840. [Nota lui Lafargue]

(26). Titus Livius, [«De la fundarea Romei» – AT] cartea I.  [Nota lui Lafargue]

(27). Platon, Republica, cartea V. [Nota lui Lafargue]

(28). Cicero, Despre îndatoriri, cartea I, partea II, cap. XLII.  [Nota lui Lafargue]

(29). Platon, Rep. V şi Legile, III; Aristotel, Politica, II şi VII; Xenofon, Oikonomikos, IV şi VI; Plutarh, Viaţa lui Licurg[Nota lui Lafargue]


1). Închisoare din Paris.  – Nota ed.

2). Autor anonim (J. Cunningham), An Essay on Trade and Commerce: Containing Observations on Taxes, as They are Supposed to Affect the Price of Labour in Our Manufactories: with Some Interesting Reflections on the Importance of Our Trade to America, 1770.  – Nota trad.

3). 1 leghe = aproximativ 4 km.  – Nota ed.

4). Atitudine a unei persoane care se exprimă într-un limbaj sentenţios şi ridicol, în maniera d-lui Prudhomme, burghez mediocru şi vanitos, personaj creat de dramaturgul şi caricaturistul Henri Monnier.  – Nota ed.

5). Vezi Geneza 4:2.  – Nota trad.

6). În original, «matamore»: personaj din comedia spaniolă caracterizat prin lăudăroşenie falsă şi gratuită.  – Nota trad.

7). – meseriile sordide.  – Nota trad.

___

Sursa Marxists.org

2 gânduri despre &8222;Dreptul la lene (Paul Lafargue)&8221;

  1. Sa te uiti si la The Zeitgeist III – Mooving Forward . Daca nu-l stii deja ! Sa vezi acolo despicatura in societatea capitalista de azi , de acum 5 min. ! !

    • Eu doar am preluat si promovat ceva. Si-n plus eu promovez cititul, nu uitatul la filme😛 Chit ca, vei spune, am pagina aia acolo FIlme&documentare, unde, da, gasesti filme si documentare…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s