Despre proprietatea privata – explicata intr-un mod simplist


Va voi prezenta o…prezentare, despre proprietatea privata, intr-un mod simplu de tot (deoarece este exemplificata de la inceput pana la sfarsit), plus alte cateva aberatii, care, aparent, se vor lega sub forma unei explicatii ceva mai complexe – aparent.

Il avem pe D., abia mutat intr-o garsoniera luata in chirie. O camera – logic – de 4 pe 3, o bucatarie spatioasa, utilata aproape complet (ii mai lipsea un cuptor cu microunde), cu masa si un coltar, o baie mica si un hol care sa le uneasca pe toate trei. A, si o debara, unde din prima si-a depozitat toate muraturile.

Incepe sa-si despacheteze lucrurile. Un poster pe peretele asta, calculatorul pe masa astalalta, hainele in dulapul asta mare, sosetele in sertarul asta dragut, un sticker pe frigider, si gata, garsoniera este noua casa a lui D.

In mare, D. ar defini termenul de „casa” sau „acasa” printr-o fraza: „locul unde ma odihnesc zilnic si am cele cateva lucruri personale”. Asta suna a pension. Sau a camera de camin. Doar ca el are o garsoniera…

Un lucru ce nu-si da seama D. este ca in momentul in care si-a pus primul obiect in casa, cu scopul de a-l tine in acel loc, precum o vaza pe o masa sau o pictura pe un perete, el din start va lua intregul complex de incaperi ca fiind ale lui. Constient sau inconstient. Din acel moment el stabileste niste reguli, fie ca pentru sine, fie pentru cei care nu locuiesc acolo – cei ce se afla in vizita la el. Fie ca este vorba de un „nu te descalta” cand cineva intra in umila lui garsoniera, sau de un „fumeaza, te rog frumos, pe balcon” (pentru ca el este politicos), D. si-a instaurat dictatura in propria lui garsoniera. Fie din motive de sanatate (poate fumul de tigara ii produce neplacere), sau, poate, pur si simplu, ca asa vrea el – poate nu-i plac fumatorii – D. este sef in casa lui. Singura persoana care-i poate contesta actiunile, in fata caruia D. va omite a se impune cu regulile sale, va fi, desigur, proprietarul/proprietara de drept a garsonierei.

Sa insumam cele spuse: daca „ocupi” o incapere si pui la expozeu minim un obiect personal si esti decis sa-ti duci viata in acea incapere, cel putin, sa dormi acolo cat mai des posibil, acea incapere devine a ta. Fie ca legal, fie ca nu, acea incapere devine proprietatea ta legala sau morala. Iar ca sa ti-o pastrezi in conditiile proprice existentei tale, iti vei crea reguli.

Desigur, dupa aceea, daca esti dispus sa-ti imparti proprietatea cu altcineva, este la latitudinea ta.

Proprietate privata personala nu ar mai fi in momentul in care acea incapere este „ocupata” simultan (sau nu) de doua sau mai multe persoane. In acel moment, devine proprietate colectiva. Datorita faptului ca omul este diferit de cel de langa el, regulile impuse constient sau inconstient in acea incapere, vor fi facute astfel incat sa placa tuturor „ocupantilor”. Fiind diverse – regulile – vor fi considerate libertine. Vor fi acceptate cu multa usurinta, uneori aceste reguli fiind asemanatoare cu cele ale bunului simt – ca sa zic asa, mai vag.

Acuma, desigur, eu bat undeva. Dar oare unde?

Poate la faptul ca proprietatea privata a devenit una cu omul de-ndata ce acestuia i s-a oferit posibilitatea sa locuiasca singur intr-o incapere sau mai multe care-l limiteaza si-l apara de lumea din afara? O simpla rotire a cheii in yala usii de la intrare poate ermetiza incaperile de orice informatie sau intemperie externa. Cine a oferit acest drept cu siguranta si-a dat seama ca individul sau indivizii vor deveni solidari fata de propria lor cauza: odihna si viata privata. Le va scadea cheful de prostii…doar usa este inchisa si nu poate intra vecinul ca sa-ti spuna noutatile din moda sau politica.

Si faptul ca un om considera un ceva ca fiind propriu in momentul in care pe acel sau in acel ceva se afla un obiect personal (care, poate ca a fost achizitionat de undeva pe bani, si nu a fost produs de maini proprii din materiale culese singur – eu consider ca acel obiect este unul cu adevarat personal), duce la ideea urmatoare: ca proprietatea privata a existat din momentul in care a exista o usa care s-a putut inchide si s-au putut impune niste reguli – treci de usa asta, esti pe teritoriul meu. Ca Statul si alte corporatii sau organizatii s-au folosit de treaba aceasta, nu-si au locul in momentul de fata. Ci este vorba de faptul ca omului ii face mare placere sa spuna ca „asta e a mea”. Nivelurile de „asta e a mea” difera de la om la om, unul considerand ca doar hainele de pe el sunt personale, altii crezand ca intreaga lume le este la dispozitie. Asa ca as putea spune ca proprietatea privata este creatia egoismului, orgoliului. Daca cineva arata bine si are toate fetele, de ce sa nu am si eu o vila cu 3 etaje? Trebuie sa compensam cumva situatia.

Poate din cauza asta oamenii care-si accepta soarta, infatisarea si aldele de acest gen pot fi mult mai solidari cu niste cauze mai generale, globale, si mai non-proprietate privata decat altii care au complexe.

Pe cand proprietatea colectiva duce la alte chestiuni, mult mai interesante: crearea unui grup de interese, promovarea socializarii si a solidaritatii. Ajutor reciproc material sau psihic. Scade dependenta de „ofertele” spumoase ale corporatilor. Poate ai un coleg de apartament sau de cladire care stie sa faca obiecte precum cele din geamul unui magazin. Si, dupa o vreme, iti dai si seama ca viata materialista nu e buna de nimica. Banii nu-s calea catre mantuire, ci inventivitatea si ceva skills.

Sa ne intoarcem iarasi la D. Ziceam ca singura persoana in fata caruia pica toate regulile sale personale este proprietarul/proprietara. De ce? Pentru ca are puterea de a-l da afara din acea „proprietate privata”. Iar pe proprietar/proprietara, Statul poate face acelasi lucru. Cat timp exista un Mare Cenzor, cum ii zice Blaga, un cineva/ceva superior „legal” , care-si poate aroga orice drept in orice moment, nu exista „proprietate privata”. Daca e sa o luam altfel, privat ar fi in acel moment cand acel lucru ar fi numai si numai al tau, fara a trebui sa raspunzi moral sau legal in fata cuiva. Asa ca proprietate privata nu exista. Exista doar o proprietate comuna. Statul detine totul, noi doar ocupam cladirile si folosim serviciile oferite de acesta.

Deci, mai precis, totul este o proprietate comuna luata in chirie. Atata vreme cat suntem chiriasi buni si ne platim taxele si impozitele si ce mai avem de platit, Statul este benevolent si ne lasa sa ne continuam traiul intre 4 pereti. In caz contrar…

Dar cum ar fi daca am ocupa cladiri abandonate si am scapa de chiria platita Statului? Cladiri abandonate sunt la tot pasul, trebuie doar vorbit cu proprietarul, ca sa nu fie probleme…alternative exista. Munca ostenitoare si dependenta de Stat si corporatii…nu aceasta este calea, ci inventivitatea in limita legalului disponibil.

3 gânduri despre &8222;Despre proprietatea privata – explicata intr-un mod simplist&8221;

  1. „Primul om care a ingradit o bucata de pamant si gasit oameni indeajuns de idioti ca sa-l creada, acela a fost intemeietorul proprietatii private” J.J.Rousseau…Cea mai simpla metoda sa renunti la proprietate ii ca pur si simplu sa schimbi morfologia din „al meu” in „al nostru” in care al meu sa fie eliminat total atata vreme cat traiesti intr-o comunitate sau acord intre 2 persoane in care termenii acordului is stabiliti inainte, astfel incat daca unul din ei comite un abuz fata de proprietatea „lor” comite un abuz si fata de el insusi…la faza cu fumatu la fel de bine cad la un inteles si amandoi convin ca ar trebui sa existe un loc special pt asa ceva…Dar ce faci in situatia in care un personaj ii individualist pana la extrem, o fi din cauza temperamentului, o fi din cauza ca-i schizoid si da in icter cand trebe sa stea prea mult in prezenta altora sau nu are un moment de recluziune la care tanjeste cu sete…Omul ala ii determinat existential sa traiasca doar prin proprietate privata si sa fie cat mai putine responsabilitati fata de ceilalti mai ales daca are capabilitatea de a fi activ, eficient ba chiar autosuficient tocmai din cauza trasaturilor alora ce motiv ar mai avea atunci sa cada asupra unui acord social?…Si la treaba cu statul, statul nu are nici un drept asupra proprietatii tale, tu platesti cheltuielile de intretinere pentru niste beneficii,servicii absolut esentiale(curent, apa, gaz) dar impozitul pe casa este unu abuziv deoarece tu(parintii poate) muncesc pt banii pe care statul ii pretinde, fara sa ofere nimic in schimb. Nu doar atat ci si faptul ca in momentul in care omul acela plateste cu bani din munca lui, acesta practic lucra fortat pt. stat pe langa faptul ca si venitul ala ii impozitat cu inca 16% din total, tot in mod abuziv pt ca statul iar nu ofera nimic pt impozit, nici un serviciu, ba din contra, inca are datorie publica fata de cei pe care-i suge ca o capusa.Niste cacanari de oameni investiti cu putere care nu ofera nimic in schimb pt taxe, ba chiar fac mai mari taxe cu ideea ca niste servicii fictive s-ar intoarce spre avantajul nostru, nu au nici un drept fata de proprietatea noastra…Squatingu e ok, da asta daca reusesti sa-ti asumi autonomie

    • Pff, iti raspund dupa masa, ca m-ai pierdut o data cu Ruso’. Dar acelasi lucru il spune si Hobbes, ca proprietatea privata s-a nascut in momentul in care un individ si-a dat seama ca poate fi deasupra tuturor, ca ii poate minti sustinand ca le poate oferi protectie, astfel ingradind zona locuita de cei aflati sub puterea lui. Asa a aparut si Statul…cand mai multi destepti d’astia s-or gandit sa se uneasca, ca e mai usor sa-si apere interesele asa si ca castigurile de pe urma unirii comunitatilor este net superioara.
      Si-ti povestesc si tie o faza. Dar, maine/mai incolo. Vii la dezbaterea publica pentru toti studentii UBB? http://www.facebook.com/events/155675677867353/ Sau la protestul…de sambata: http://www.facebook.com/events/300743449960517/

  2. Il stiu si pe gagiul de Hobbes dar nu l-am studiat indeaproape, cum de altfel stiu de Locke, Hume, Montesquieu care toti aveau teorii legate (mai mult sau mai putin similare) de dreptul civil, intemeierea societatii civile si starea naturala…dar in cazul lui Hobbes era faptul ca doar asa ar fi renuntat la agresiunea reciproca „Bellum Omnium Contra Omnes” si doar daca ar fi investit pe cineva cu putere pentru a se proteja de ei insisi intre ei (stupid?! cand puteau cadea la un acord pasnic de la bun inceput fara ca statul sa fie mediator in asta, ci direct indivizii care au stabilit contractul, cum de altfel sustine Rousseau, unde contractul social izvoraste intai din vointa fiecarui individ, vointe care apoi reunite formeaza vointa generala, unde fiecare individ e o parte indivizibila a intregului)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s