Ferocitatea insurgentă: violenţa jucăuşă a rebeliunii (Feral Faun)


Categorii: Feral Faun şi primitivism
INDEX şi Postări recente
______

„Noi nu doar vorbim despre violenţă: ea este o parte componentă din noi, este soarta noastră de zi cu zi…condiţiile în care suntem forţaţi să trăim.”

Os Cangaceiros

*

Controlul social este imposibil fără uzul violenţei. Societatea produce sisteme de violenţă raţionalizată pentru a socializa indivizii – pentru a-i transforma în resurse folositoare societăţii. În timp ce unele din aceste sisteme precum armata, poliţia şi sistemul penal pot fi încă văzute distinct datorită asprimii evidente a violenţei lor, în cea mai mare parte, aceste sisteme au devenit atât de inerconectate şi persuasive, încât acţionează precum o totalitate singulară – totalitate constând în societatea în care trăim.

Această violenţă sistematică există în principal sub forma unei ameninţări constante de fond- un terorism zilnic subtil, chiar plictisitor ce induce frica de a ieşi din rând. Indicaţiile şi ordinele venite de la „superiori” ce ne ameninţă cu pedepse sau sărăcie, brutele înarmate şi îmbrăcate în uniforme ce sunt aici pentru a „proteja şi servi”, bagajul de ştiri despre războaie, tortură şi criminali în serie şi găşti de cartier, toate ne afundă într-o atmosferă a violenţei sociale subtile de fond şi raţionalizată ce ne face să ne temem şi să ne suprimăm propriile noastre pasiuni violente.

În lumina violenţei sociale sistematice ce ne înconjoară, nu e de mirare că oamenii se păcălesc văzând toate tipurile de violenţă ca pe o entitate monolitică, singulară, în loc de noţiuni specifice şi moduri de a relaţiona. Sistemul de violenţă produs de societate devine într-adevăr un monolit ce se auto-perpetuează.

Ca o reacţie la acest sistem monolitic de violenţă, se dezvoltă „patologia pacifismului”. Nefiind capabil să vadă dincolo de categoriile sociale, pacifistul crează o falsă dictonomie, limitând problema violenţei la alegerea etică/intelectuală dintre acceptarea violenţei ca un sistem monolitic şi respingerea totală a violenţei. Dar această alegere are sens numai în sfera abstracţiilor fără valoare, deoarece în lumea în care trăim cu adevărat, pacifismul şi violenţa sistematică depind una de cealaltă. Pacifismul este o ideologie ce proclamă pacea socială totală ca scop suprem. Dar această pace socială ar necesita suprimarea completă a pasiunilor individuale ce crează incidente individuale de violenţă – şi asta este posibil numai prin uzul ameninţării constante a poliţiei, închisorii, terapiei, cenzurii sociale, lipsurilor sau războiului. Aşadar, idealul pacifiştilor necesită un sistem monolitic de violenţă şi reflectă contradicţia socială inerentă în necesitatea autorităţilor de a lupta pentru menţinerea păcii ce asigură un sistem social liniştit, dar asta putând-o face numai prin menţinerea unui sistem raţionalizat de violenţă.

Sistemul raţionalizat al violenţei nu numai că se auto-perpetuează, dar evocă şi răspunsuri, deseori sub forma atacurilor verbale agresive oarbe ale unor indivizi înfuriaţi, pe care sistemul le manipulează mai apoi şi le transformă în justificări pentru continuarea existenţei sale, şi ocazional în forme ale violenţei rebele conştiente. Violenţa pasională reprimată, se întoarce împotriva celui ce o simte, devenind violenţa de fond a statusului şi anxietăţii ce omoară lent. Ea este evidentă în micile umilinţe schimbate între oamenii de pe străzile şi locurile publice ale fiecărui oraş – priviri pline de dezgust şi ostilitate între presupuşi prieteni. Aceasta este cea mai subtilă şi mai completă formă a violenţei raţionalizate: toată lumea se conformează din cauza fricii de dezgustul celorlalţi. Aceasta este forma subtilă de violenţă practicată de pacifişti.

„Nu visey la o revoluţie blândă. Pasiunea mea tinde spre violenţa înlăturării, spre ferocitatea unei vieţi ce nu renunţă la nimic.”

Raoul Vaneigem

Aceia dintre noi ce luptă pentru a-şi creea singuri vieţile, trebuie să respingă ambele variante ale alegerii oferite de societate (pacifism si violenţă sistematică) deoarece această alegere este o încercare de a se socializa rebeliunea. În locul lor putem crea propriile noastre opţiuni dezvoltând un haos „jucăuş” şi pasional al acţiunilor şi modurilor de legătură ce se poate exprima uneori prin violenţă intensă si feroce, alteori prin cea mai blândă tandreţe, sau prin orice altceva ne dictează pasiunile şi capriciile noastre momentane. Atât respingerea violenţei, cât şi sistematizarea ei sunt un atac asupra pasiunilor şi unicităţii noastre.

Violenţa este un aspect al interacţiunii dintre animale şi studiul violenţei din lumea animală dezminte câteva generalizări. Violenţa din lumea animală nu se potriveşte cu formula darwinismului social; nu există un război perpetuu a tuturor împotriva tuturor. Ci mai degrabă, în anumite momente, sub circumstanţe particulare, acet individuale de violenţă izbucnesc şi apoi se sting atunci când momentul a trecut. Nu există violenţă sistematică în sălbăticie, ci expresii momentane ale unor pasiuni specifice. Acest lucru demască una dintre înşelătoriile majore ale ideologiei pacifiste. Violenţa în sine, nu perpetuează violenţa. Sistemul social al violenţei raţionalizate, din care pacifismul face parte integral, se auto-perpetuează ca un sistem.

Împotriva sistemului violenţei, o violenţă non-sistematizată, pasională, jucăuşă este cel mai potrivit răspuns. Joaca violentă este foarte răspândită printre animale şi copii. Urmărirea, lupta şi atacul asupra unui partener de joacă, spargerea, sfărâmarea şi sfâşierea obiectelor sunt aspecte ale jocului eliberat de reguli. Insurgentul conştient se joacă în acelaşi mod, însă cu ţinte reale şi cu intenţia de a cauza distrugeri reale. Ţintele acestui joc feroce ar fi în societatea actuală în principal instituţiile, mărfurile, rolurile sociale şi simbolurile culturale, dar şi reprezentanţii umani ai acestor insituţii pot fi ţinte – în special atunci când prezintă o ameninţare imediată la libertatea cuiva de a-şi crea viaţa aşa cum îşi doreşte.

Rebeliunea nu a fost niciodată doar o chestiune de auto-apărare. În sine, auto-apărarea este probabil cel mai bine dobândită prin acceptarea status-quo-ului sau a reformelor sale. Rebeliunea este atacul agresiv, periculos, jucăuş dat societăţii de către indivizi cu spiritul liber. Prin refuzul unui sistem de violenţă şi al unei forme militarizate organizate a luptei armate, violenţa insurgenţilor va păstra un nivel ridicat de invizibilitate. Ea nu poate fi complet înţeleasă de către autorităţi şi nici adusă sub controlul lor. Natura sa insurgentă ar putea chiar trece neobservată e autorităţi în timp ce macină fundaţiile controlului social. Din perspectiva raţională a autorităţii, această violenţă jucăuşă va părea des complet aleatorie, ea însă aflându-se în armonie cu dorinţele insurgentului. Această violenţă jucăuşă a rebeliunii omoară „neintenţionat pe masură ce insurgentul păşeşte înainte fericit fără a se uita în urma sa”.

Violenţa jucăuşă a insurgenţei nu lasă loc pentru regrete. Regretul slăbeşte forţa loviturilor şi ne face să fim precauţi şi timizi. Dar regretul apare doar atunci când violenţa este tratată ca o problemă morală, iar pentru insurgenţii ce luptă pentru libertatea de a-şi împini dorinţele, morala este doar o altă formă de control social. Atunci când violenţa s-a manifestat ca o joacă, regretele par absurde. În cadrul revoltelor (altele decât cele ale poliţiei) şi a răscoalelor spontane – la fel ca şi în cazul vandalismului la scară redusă – devine evidentă atitudinea festivă. Se simte o bucurie intensă, chiar o euforie în eliberarea pasiunilor violente ce au fostv stăpânite atâta timp. Lovirea în cap a societăţii aşa cum o experimentăm noi zilnic este de o plăcere intensă, una ce merită să fie savurată, nu respinsă cu ruşine, vină sau regrete. Unii ar putea obiecta că o asemenea atitudine ar putea face ca violenţa să scape de sub control, dar nouă nu ne este frică de un exces de violenţă insurgentă. Pe măsură ce vom distruge represiunea şi vom începe să ne eliberăm pasiunile, cu siguranţă că gesturile, acţiunile, şi întreg faptul nostru de a fi vor deveni expansive şi tot ce vom face, ni se va părea că facem în exces. Generoyitatea noastră va părea excesivă şi violenţa noastră va părea excesivă. Indivizii nereprimaţi, extensivi se vor desfăta în multe privinţe. Revoltele şi insurecţiile nu au reuşit să fie mai mult decât eliberări temporare, nu din cauya excesului, ci din cauya faptului că oamenii au dat înapoi. Oamenii nu au avut încredere în pasiunile lor. Ei s-au temut de expansivitate, de excesul propriilor vise şi dorinţe. Aşa că au renunţat sau şi-au predat lupta unor noi autorităţi, unor noi sistematizatori ai violenţei. Dar cum poate să nu fie violenţa insurgentă vreodată cu adevărat excesivă atunci când nu există nici o instituţie de control social, nici un aspect al autorităţii, nici un simbol cultural ce nu ar trebui sfărâmat în bucăţele – şi asta cu bucurie?

Dacă ceea ce ne dorim este o lume în care fiecare dintre noi să îşi poată creea viaţa fără constrângeri, relaţionând unii cu alţii aşa cum ne dorim, nu conform rolulilor definite de societate, trebuie să recunoaştem că uneori va izbucni violenţa şi că nu e nimic rău în asta. Întregirea pasiunilor include expresii complete şi expansive ale urii şi furiei – iar acestea sunt emoţii violente. Cu toate că această ciolenţă poate fi folosită în mod tactic, ea nu va fi totuşi sistematică. Cu toate că poate fi inteligentă, ea nu va fi raţionalizată. Şi sub nici o circumstanţă nu se va auto-perpetua, pentru că este individuală şi temporară, consumându-se complet în felul său liber şi pasional. Nici non-violenţa moralistă, nici violenţa sistematizată a luptei militare nu poate distruge autoritatea, deoarece ambele necesită prezenţa unei forme a autorităţii. Doar violenţa expansivă şi pasională a indivizilor insurgenţei „jucându-se” singuri sau îimpreună cu alţii are vreo şansă de a distruge această societate.

„Înainte cu toţii!

Şi cu braţe şi inimi,

Discurs şi stilou

Pumnal şi puşcă,

Ironie şi blasfemie

Furt, otrăvuri şi foc.

Haideţi să aducem…război împotriva societăţii.”

Dejaques

 *

Eseu publicat pentru prima dată, sub numele de „Insurgent Ferocity: The Playful Violence of Rebellion”, în „Anarchy, A Journal of Desire Armed”, #33, vara lui 1992

3 gânduri despre &8222;Ferocitatea insurgentă: violenţa jucăuşă a rebeliunii (Feral Faun)&8221;

  1. Felicitări pentru traducere! Stilistica lui Feral e fascinantă, problematizarea vie, curajoasă, chiar dacă eu am o disonanță cognitivă la tipul acesta de îndemn pentru eliberarea instinctelor violente. Totuși, mai dă o geană pe text, sunt unele mici greșeli ortografice care împiedică lectura.

    • Multumesc, din pacate traducerea nu imi apartine. Nu cunosc adevaratul/adevaratii traducatori ai acestor texte. Tot ce fac eu este sa transcriu aceste eseuri din cartea lui Feral, in limba romana – nada editura, nada numele traducatorilor, nada anul aparitiei traducerii, nada eseuri in limba romana pe internet, totul este facut in stilul Do It Yourself si Anti-Copyright. Is perfect constient ca mai exista cateva greseli ortografice, le-am cautat, dar niciodata nu le observ decat dupa cateva zile…

  2. Pingback: Feral Faun – Transformarea socială – sau abolirea societăţii (eseu) « Centrul de Cultura

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s