Revoluţia Ferală [Introducere] (Alfredo M. Bonanno)


Această postare face parte din categoria Alfredo M. Bonanno şi primitivism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din această categorie.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Această carte spune mult mai multe decât ar părea la prima vedere. Dar este necesară o anumită dispoziţie din partea cititorului, mai mult o dorinţă de a înţelege decât doar a se informa.

De fapt, aici nu sunt doar „informaţii”, sunt „idei”, ceva ce rar apare în cultura (chiar şi cea „radicală”) americană, şi acest lucru este într-un fel deranjant. Câţi dintre noi suntem pregătiţi să luăm în considerare idei? Nu ştiu. Cei ce nu vor să-şi pună la îndoială certitudinile vor găsi confirmarea convingerilor lor sub altă formă în această carte, trecând peste cererea expresă a autorului de a privi realitatea cu alţi ochi.

Oricine poate petrece ani de zile „în sălbăticie”, susţine Feral, referindu-se la posibilitatea de a pătrunde într-o realitate în care „sălbăticia” reprezintă limita extremă. Acesta este momentul adevărului când ne dăm seama dacă suntem într-adevăr capabili să ne rupem legăturile cu societatea, cordonul ombilical care ne protejează şi ne domesticeşte. Acesta este motivul pentru care această carte este una revoluţionară: deoarece nu doar interpretează realitatea ci încearcă să ne introducă în realitate aşa cum autorul însuşi s-a aventurat, deși nu pentru un interval măsurabil de timp.

Nu este vorba de a ne agăţa de acea liană pe care Feral ne-a lăsat-o din copacul său şi de a ne arunca în luptă. Nu este vorba de o atitudine sălbatică sau ceva pe care să putem pune degetul şi să-l introducem într-o formulă, ci despre un concept al realităţii total diferit. Turiștii care vizitează locuri „inaccesibile” își rup pur și simplu timp din vieţile lor frenetice pentru a se elibera în anumite limite foarte bine definite. Ei sunt întotdeauna bine echipaţi, însoţiţi de un ghid, etc. Pus în faţa acestui spectacol obscen s-ar părea că tot ce trebuie să facă cineva pentru a evita „a face pe turistul” este să nu-şi ia un ghid sau măsuri de siguranţă şi să-şi lase bagajul acasă. Eu cred că Feral susţine că acest lucru este futil deoarece nu are nici un sens să mergi în locuri sălbatice dacă continui să le priveşti în felul în care ai fost condiţionat să o faci. Natura însăşi poate chiar să contribuie la domesticirea noastră: „Natura” domesticeşte – scrie Feral – deoarece transformă sălbăticia într-o entitate unitară, un tărâm imens separat de civilizaţie. Același lucru este valabil pentru orice concepţie ecologistă „militantă” pe care am putea-o alege. Ecologiştii – chiar şi cei „radicali” – se încadrează aici. În loc să-şi lase la o parte limitele şi să distrugă civilizaţia cu energia datorată descătuşării dorinţelor lor, ei încearcă să „salveze sălbăticia”. Aceasta aruncă o rază de lumină asupra câtorva dezbateri neconcludente ce au avut loc în cadrul lucrărilor noastre (cât și a celor de partea statului) pentru o lungă perioadă de timp.


Desigur, prima (şi nu foarte profunda) impresie pe care ne-ar lăsa-o lectura acestei cărţi este că suntem puşi faţă în faţă cu un „primitivist”. Şi mulţi au avut acea impresie citind articolele lui Feral pe care le-am publicat aici în Italia în revistele şi jurnalele noastre. Mă întreb dacă Feral însuşi, cu pasiunea sa pentru „sălbăticie” (în primul rând) poate fi sigur că este sau nu un „primitivist”. Ceva de genul ăsta te pune cu siguranţă pe gânduri atunci când îşi aruncă acea liană. Sălbăticia malefică îşi dezvăluie adevărata esenţă lui şi numai lui: „din propria mea experienţă rătăcind prin aceste locuri”, făcând întreaga panoplie de echipamente de supravieţuire inutile. Este ca şi cum cineva, având o experienţă diferită, uită că aceasta îşi are originea într-un anumit itinerar logic, spunând pur şi simplu că pentru el lucrurile au fost diferite. Aceasta nu e critică, a arăta doar că uneori autorii par să ne îngreuneze înţelegerea ideilor lor. În mod deliberat? Nu ştiu. Acest concept de lume ca o entitate absolută, deplină, este ceva ce noi suntem bine pregătiţi să înţelegem de această parte a oceanului. Este şocant să vedem că aceasta ne este adusă în faţă de o experienţă americană şi provine nu în ultimul rând din plimbările prin pădurile milenare. Într-adevăr, unul din plusurile semnificative ale acestei cărţi este faptul că a analizat mitul naturii sălbatice americane.

În acest moment începem să ne dăm seama că liana de care ne-am agăţat la începutul acestei aventuri introductive nu aparţine acelei lumi „naturale” a aventurii exotice ce ne cheamă în visurile noastre, spunându-ne să abandonăm dificultăţile şi necazurile de zi cu zi. Liana lui Feral este o redescoperire a semnificaţiei omenirii în deplinătatea ei.

Aceasta ne permite să vedem altfel relaţia om-natură. Nu este nici un dubiu că, la început, natura a fost considerată ca fiind o fiinţă vie, activă şi distinctă de om, acea fiinţă slabă şi despuiată. Dar nu a fost considerată ostilă până când a apărut separarea fiinţei umane de natură ca urmare a succeselor tehnologice, asistate de religie. Vechile concepte greceşti de physis şi logos apar în acelaşi timp, marcând această ruptură. Ele denotă tranziţia de la vechea idee de mamă natură la cea de natură ca ceva ce să fie posedat şi dominat. Ulterior, omul a studiat, catalogat, disecat şi categorisit această natură astfel încât s-o facă (din toate punctele de vedere) regatul său de dominat şi exploatat.

Toate ideile exprimate în această carte transmit o „energie vitală” ce a fost amorţită, deseori ucisă, de către domesticirea civilizaţiei. Adevărata sălbăticie, nu caricatura promovată de agenţiile de turism în broşuri ilustrate, nu poate fi tolerată de societatea civilizată. Aceasta din urmă trebuie să o elimine pentru a-şi asigura propria existenţă şi pentru a păstra ordinea. După cum scrie Feral, „Civilizaţia nu va tolera în mijlocul ei ceea ce este sălbatic. Dar nu am uitat posibila intensitate a vieţii. Nu am uitat energia vitală ce a clocotit în mine. Din momentul în care am început să realizez că această vitalitate se scurgea din mine, existenta mea a fost un război între cerinţele supravieţuirii civilizate şi nevoia de a mă dezlănţui şi a trăi la intensitate maximă viaţa lipsită de obligaţii”.

Dar ce este această „energie vitală”? Feral nu ne spune exact, deşi indicii se găsesc în multe părţi din această carte. Precum toate conceptele principale, ar fi lipsită de sens fără premisa sa logică. Răspunsul violent la agresiunea şi controlul constant exercitat de autoritate este o tentativă de a ne elibera de condiţionarea domesticirii pe care civilizaţia a adus-o în fiecare moment al vieţii noastre, şi nu poate fi văzută doar din punct de vedere defensiv. Ar fi o luptă pierdută. Ai putea să accepţi structurile puterii şi să găseşti o nişă de supravieţuire. Această rebeliune – contrar rebeliunii pacifiştilor care susţin că non-violenţa este cea mai bună formă de apărare (ne-realizând că aceasta din urmă este doar cealaltă faţă a aceleiaşi monede precum violenţa) – este un „atac agresiv, periculos şi ludic împotriva societăţii al indivizilor cu spirit liber”. Ceea ce caracterizează atacul este natura sa insurecţionistă. În tezele dezvoltate aici nu este vorba de ceva evident şi transformat într-un comportament codificat cu planuri şi programe. Este mai mult vorba de „energia vitală” menţionată mai sus.

Nu ştiu dacă Feral realizează cât de radicale sunt consecinţele acestor idei. În primul rând, cât de roditoare vor fi pentru cititorii ce au curajul să le pătrundă în totalitate şi să nu se lase influenţaţi de primele impresii de „primitivism”. Dar dacă această cale – sau poate ideea lui Heidegger, cea a luminişului din pădure – este de urmat, nu trebuie să se pună la îndoială faptul că lumea face constant diferenţa între ceea ce e transformabil şi ceea ce este produs prin logica puterii. Dacă unitatea acestei lumi în care natura nu este separată de omenire, sau sălbăticia de oraşul japonez împreună cu tehnologia lui urbană avansată, are vreo însemnătate până la urmă, este în acest „a trece dincolo de”. Adică se găseşte în exact acel moment în care tensiunea personală a cuiva şi energia sa vitală nedomesticită ia viaţă şi începe să transforme starea de domesticire. Dacă ar fi să ne imaginăm acest „a trece dincolo de” ca un singur eveniment circumscris de a ne duce într-o stare lipsită de domesticire pentru totdeauna – precum a fost cazul tezelor marxiste – destinaţia nu ar fi decât un nivel mai ridicat de domesticire, unul în care nici nu am fi conştienţi că suntem  domesticiţi.

Dar să nu pierdem din vedere raţionamentul nostru. Aventura este în sine o aventură în desfăurare. Dacă ar fi doar o aventură scurtă, ar sfârşi prin a fi instituţionalizată şi instinctul vital, nedomesticit, ar deveni nemărginit şi lipsit de contrast, astfel încât nu am fi în stare să visăm sau să atacăm. Când Feral spune: „Toate relaţiile sociale îşi au bazele în incompletul produs de represiunea pasiunilor şi dorinţelor noastre. Fundamentul lor este nevoia noastră de fiecare dintre noi, nu de dorinţa pentru fiecare dintre noi”, asta cu siguranţă nu înseamnă că obiectivul este abolirea societăţii şi crearea unei noi condiţii umane pentru a lua locul incompletului ce provine din reprimarea pasiunilor şi dorinţelor noastre actuale. Eliminarea acestei represiuni este un proces, un „a trece dincolo de”, nu ceva ce se găseşte la fiecare pas, opusul domesticirii. Chiar şi dacă lucrurile ar sta conform ideii lui Stirner de „a te folosi de celălalt” decât cea a „a avea nevoie de celălalt”, nu ar putea deveni vreodată ceva finit. Tot ce ştiu că e finit se găseşte în cimitir, şi probabil chiar şi acolo ne aşteaptă mai multe surprize decât şi-ar putea imagina cel mai nebun revoluţionar.

Sunt de acord că „rolurile sociale sunt modalităţi prin care indivizii sunt definiţi de întregul sistem de relații ce reprezintă societatea în scopul de a o reproduce pe aceasta din urmă”, şi astfel „societatea este, așadar, domesticirea oamenilor – transformarea unor potenţiale fiinţe creative, vesele, sălbatice – care pot relaţiona liber conform dorinţelor lor, în fiinţe diforme ce se folosesc unele de celelalte în încercarea de a-şi satisface nevoile disperate, dar reuşind doar să reproducă nevoia şi sistemul de relaţii bazat pe aceasta”. Dar, datorită principiului unităţii om-natură care priveşte separarea ca fiind folositoare doar puterii, cred că eliminarea acestei situaţii nu ar putea fi încheiată o dată pentru totdeauna.

Din câte îmi dau seama, acesta este un punct esenţial. Dacă ar fi să ne imaginăm o stare în care explozia energiei vitale (insurecţionale) ar fi devenit ceva permanent, altfel spus, ar fi devenit un fapt împlinit, nu am face decât să desăvârşim misiunea domesticirii. Cu alte cuvinte, am fi devenit pur şi simplu nişte îmblânzitori mai sofisticaţi.

Asta e ceea ce s-a întâmplat cu ideile marxiste care au apărut în urma tezelor lui Hegel: proletariatul urma să-şi paveze drumul spre propria extincţie şi să fie învingători în lupta împotriva burgheziei. Aceasta ar marca sfârşitul societăţii şi filosofiei bazate pe clase, de exemplu, a ideilor care s-au desprins din această mişcare contradictorie pe parcursul diferitelor faze ale dezvoltării sale istorice. Stirner a fost de asemenea un prizonier al acestei scheme atunci când a fondat uniunea egoiştilor ca starea liberă a viitorului. Aceasta ar fi fost realizată din energia (vitală?) activată de către propria insurecţie, dar din nou ar fi fost realizată o dată pentru totdeauna. Nu mai putem avea încredere în modele ce prezic un viitor clar, nici măcar unul ce ar lăsa loc „ dorinţelor”.

Dar poate că exagerez aici. Poate că Feral nu se gândeşte la nimic complet şi finit, şi sunt pasaje care par să indice asta. Când scrie; „Violenţa veselă a insurgenţei nu lasă loc regretelor. Regretele diminuează forţa loviturilor şi ne fac precauţi şi timizi” el se referă la a încheia socotelile cu trecutul. În vesela, rebela şi violenta insurecţie şi eliberare individuală nu putem privi retrospectiv la ceea ce deja s-a făcut: a nu avea regrete nu poate însemna altceva. Dar oricine nu are regrete nu are nici istorie. Istoria este privirea retrospectivă la ceea ce a făcut cineva versus ceea ce ar fi putut face, iar diferenţa este întotdeauna o regretabilă listă de greşeli de evitat în viitor.

Deci oricine care, în loc să se dedice acestei distracţii necrofile preferă să-şi cultive viaţa prin pasiuni distructive în eternul prezent al revoltei împotriva a tot ce e îndreptat spre a-i reglementa viaţa, nu poate avea nici un viitor. Cultura ce ne sufocă consideră această lipsă de viitor ca pe ceva negativ, în loc propunând o perspectivă în sensul a „puţin câte puţin”, metodă sugerată de Popper în domeniul ştiinţific. Societatea actuală este întru totul bazată pe acest fel de teorii de acomodare. Înflăcărarea este trezită în puţinii care, la fel ca Feral, îşi frig degetele încercând să sprijine ideea unităţii lumii şi faptul că este pe deplin inseparabilă. Aceasta ne-ar face să ne crispăm, dar aşa stau lucrurile şi corespunde tezei noastre iniţiale. Dacă am elimina tot balastul reglementărilor nu am avea cu ce să înlocuim ceea ce am distrus. Altminteri, nu e chiar o problemă a distrugerii. Când Durruti a spus, în primele luni ale revoluţiei spaniole, că muncitorii ar putea distruge tot deoarece aşa cum au construit tot, ar putea-o face din nou, se referea la o situaţie ce a dispărut pentru totdeauna.

Aceeaşi problemă apare în anumite pasaje din „Poliţiştii din mintea noastră”. Aici Feral subliniază: „Încercarea de a face din anarhie un principiu moral denaturează semnificaţia-i reală. Anarhia descrie un tip particular de stare, în care fie autoritatea nu există, fie puterea sa de a deţine controlul este negată. Asemenea stare nu garantează nimic – nici măcar perpetuarea acestei stări, dar ne oferă fiecăruia dintre noi posibilitatea de a începe a ne crea propriile vieţi în termenii propriilor noastre pasiuni şi dorinţe, nu în termenii rolurilor sociale şi a exigenţelor ordinii sociale. Anarhia nu e scopul revoluţiei; este starea care face posibil singurul fel de revoluție ce mă interesează – o răzvrătire a indivizilor pentru a-ţi crea vieţile pentru ei înşişi şi a distruge ceea ce le stă în cale. Este o stare lipsită de orice implicaţii morale, lansându-ne fiecăruia dintre noi provocarea amorală de a ne trăi viaţa fără constrângeri. După cum starea anarhică este amorală, ideea unei moralităţi anarhiste este foarte dubioasă. Moralitatea este sistemul de principii ce defineşte un comportament corect sau greşit.” – Aici primesc confirmarea clară a ceea ce vreau să spun, dar în acelaşi timp percep o contradicţie. Poate că despic firul în patru, dar problema nu mi se pare lipsită de importanţă. Confirmarea e în mişcarea ce nu garantează nimic, chiar şi în starea bazată pe refuzul autorităţii. Dar o stare izolată în refuzul autorităţii ar fi contradictorie. De fapt, Feral vede problema şi afirmă că anarhia nu este şi nu va putea fi niciodată scopul revoluţiei, dar este stare (eu aş spune starea personală) care face posibilă revoluţia. Şi sunt de acord, dar asta se poate defini pe sine ca fiind „amorală” numai dacă continuă în perspectiva lui „a trece dincolo de”, ne-ajungând niciodată ceva stabilit. Altfel această ultimă stare de „tot unitar” ar necesita reguli morale pentru a se organiza şi a stărui în timp.

Poliţiştii din mintea noastră, împreună cu domesticirea pe care o reflectă, reprezintă polul opus conceptului de „natură sălbatică”. Această separare de natură face posibilă civilizaţia, producând tehnicile ce o schimbă pe aceasta din urmă în ceva artificial şi agreabilă în doze mici, când e ţinută la o distanţă sigură. Totul devine clar în acest cadru şi Feral insistă în detaliu şi uneori extrem de interesant asupra acesteia.

Astfel el scrie, „Nu poate exista nici un program sau structură pentru revoluţia ferală, deoarece sălbăticia nu poate izvorî dintr-un program sau organizaţie. Sălbăticia izvorăşte din eliberarea instinctelor şi dorinţelor noastre, din exprimarea spontană a pasiunilor noastre. Fiecare dintre noi a trecut prin procesul de domesticire, şi această experienţă ne poate da cunoştinţele de care avem nevoie pentru a submina civilizaţia şi a ne transforma viaţa.” şi nu putem nega asta. Dar doar cu condiţia că totul continuă în procesul fără de sfârşit de trecere dincolo, în mişcarea de eliberare ce nu vede în ceea ce e eliberat altceva decât însăşi dorinţa cuiva de a-ţi dezlănţui „energia vitală” ce continuă să curgă dintr-o sursă nesecată. Juxtapunerea acrobatică de idei a lui Feral culminează cu tranziţia nesfârşită, tensiunea ce nu se solidifică niciodată, baricadele ce nu încetează niciodată să lupte, violenţa ce nu e înăbuşită niciodată. Păi, ca şi monolog, nu-i rău. Ne fascinează şi ne salvează din mijlocul treburilor noastre zilnice. Individul ce se înalţă cu torţa libertăţii într-o mână şi securea în alta, după cum un camarad de neuitat a spus odată, este imaginea clasică a iconografiei anarhiste. Şi mulţi anarhişti încă visează să ajungă în această stare privilegiată. Nu privilegiul elitei, dar al acelei persoane ce a ţinut adevărul în propriile palme şi cu o putere supraomenească extirpează lumea din rădăcini. Şi ceilalţi? Feral nu l-a citit pe Stirner atât de superficial încât să nu vadă că următorul pas trebuie să fie acela de a-i influenţa pe alţii, o comunitate de insurgenţi individuali, o masă întreagă de indivizi fiecare dezvoltându-şi propria insurecţie personală. Dar această stare nu poate fi atinsă printr-o singură experienţă specifică. Nimic din lumea domestică nu ne poate forţa să decidem în favoarea acestei stări privilegiate, acest „a trece dincolo de” în curs.

Lăsaţi-mă să vă explic. Dacă ne hotărâm să facem ceva, acest ceva trebuie să fie deja, într-un fel, accesibil. Este în faţa noastră, vizibil şi comprehensibil, chiar dacă face parte din cea mai ciudată şi mai îndepărtată fantezie utopică. Dacă mă hotărăsc să rup lanţurile domesticirii, pot să o fac doar pentru că simt pe pielea mea aceste lanţuri şi suport efectele acesteia. Această interpretare istoricistă a revoltei diferă puţin de cea pe care am avut-o dintotdeauna ce atribuie posibilitatea rebeliunii însăşi caracterului cuiva, susţinând că unii sunt născuţi având genele rebeliunii, pe când alţii sunt predispuşi să fie supuşi şi să accepte regulile civilizației. De fapt, acest – dacă vreţi discutabil – element genetic există în individ. Este elementul despre care vorbim, către care se face apelul la dezlănţuirea rebeliunii.

Să continuăm. Oricum am privi lucrurile, observăm că individul trebuie să acţioneze, adică să devină conştient că acest lucru, oricare ar fi el, se găseşte în faţa lui sau chiar în el, şi să admită că cele două ipoteze interacţionează. Rebelul înnăscut trebuie să suporte mai puţin decât cei ce nu sunt în conflict cu domesticirea. Deci ne întoarcem la integritatea omului, în diversitatea căreia operăm, dar doar până la un punct. Deducem că insurecţia individuală este posibilă doar atunci când cele două elemente există, sunt satisfăcute şi interacţionează. Şi cred că Feral consideră că e aşa de la bun început. Dar asta nu se poate compara cu orice altceva. Nu sunt alte reguli care să susţină această condiţie în afara celor ce ar putea surveni din perpetuarea domesticirii după ce lanţurile acesteia sunt rupte. În acest caz, rebelul ar ajunge să se conformeze cu realitatea visurilor sale, acum solidificată în ceva permanent.

Dacă excludem această posibilitate, aşa cum face Feral, tot ce rămâne este reapariţia inamicului, recunoscându-l şi trecând la nesfârşit la insurecţie. Cu toată admiraţia mea pentru ceea ce susţine Feral, mi se pare că această situaţie este pe punctul de a deveni un punct mort. Rămânând pe baricade, cineva riscă să piardă din vedere ceea ce face de fapt. Nu este adevărat că nu putem să ne imaginăm libertatea, sau că tot ceea ce cineva poate să-şi imagineze despre libertate este incomplet, de exemplu, „libertăţi”, definiţia limitelor proprii şi ale celorlalţi. Ştiu că toate acestea nu sunt adevărate. Ştiu că nebun este acel cineva care găseşte grăunţele de porumb într-o lume în care majoritatea oamenilor ciugulesc orbeşte potrivit raţionamentelor puterii ce a fost puţin înfrumuseţată. Atunci când inima sa este plină de ură pentru deţinătorii lanţurilor şi conceptului de domesticire, această fiinţă ce vrea să se răzvrătească împotriva tuturor regulilor – deoarece libertatea este supremă în absenţa regulilor – are doar un singur scop. Şi acest scop nu este utilitatea sau domesticirea, ci să elimine pentru totdeauna această lume a suferinţei produsă de lanţurile domesticirii şi de absurdităţile ce rezultă din domesticire.

Acest scop extrem de clar nu admite surplusuri, include toate strategiile şi orice concept al ajustării, inclusiv singura confruntare şi cucerirea parţială a libertăţii. Nu este vorba doar de dispariţia lanţurilor sau de ruperea legăturilor domesticirii. Este altceva, ceva ce devine mai măreţ şi mai uimitor ce nu poate fi eclipsat de specificitatea „trecerii dincolo”. Implică (sau ar trebui să implice) mai mult, un continuu „a trece dincolo de” ce nu se opreşte niciodată, nu doar mijloacele unei vieţi mai bune, precum susţin cei ce deţin puterea.

Dacă libertatea ar fi doar un vis, atunci lipsa unui viitor nu ar fi decât o mare gaură neagră şi totul s-ar reduce la fie a suporta cât de mult posibil lanţurile şi domesticirea, fie la a-şi trăi propria insurecţie. Privind aşa lucrurile, şi considerând că posibilitatea de a alege între mai bine sau mai rău este determinată de legi ce aparţin propriei domesticiri, nu ar fi nici un criteriu de selecţie. Cineva ar merge orbeşte, ghidat de lumenul genetic, neştiind dacă să accepte sau să se revolte.

Dacă alegem rebeliunea o facem pentru că există ceva în viitor, nu doar în trecutul nostru genetic şi istoric. Şi acest ceva nu este doar parte a inteligenţei noastre, doar un gând. Dacă ar fi aşa, celălalt gând, logica acceptării şi domesticirii ar fi de asemenea validă. În acest caz cel mai probabil aş muri şi de foame şi de sete ca şi asinul lui Buridan, prosternat în faţa posibiltăţii de a alege o găleată de fân sau una de apă.

Dar lucrurile nu stau în felul acesta. Aleg deoarece consider că ruperea lanţurilor şi eliminarea domesticirii sunt acţiuni ce m-ar propulsa într-o perspectivă diferită, lansându-mă în procesul de a trece dincolo de o stare pe care o detest şi care îmi insultă bunul gust. Dacă mă definesc ca un sălbatic şi un iubitor al sălbăticiei reale (nu cea a turiştilor), îngăduind un oarecare „primitivism”, fără a-l recunoaşte, acesta nu este decât un set de opţiuni. Doar cei cu un simţ al gustului pot alege. Şi gustul, dragostea şi dorinţele sunt expresii a acelei combinaţii istorico-genetice ce continuă să ne definească şi ne impulsionează să mergem înainte. Atunci când mă gândesc la libertate, acea libertate nedefinită ce nu oferă nimic mai bun, îmi iau în considerare întreaga mea fiinţă. Nu sunt un visător ce vorbeşte despre viziunile lui, ci un experimentator ce se lansează în viziunile sale şi este dispus să-şi rişte viaţa pentru ele.

Recunoaşterea unei asemenea stări de libertate nu se poate realiza prin proceduri normale de raţionare. Nu se poate deduce din ceea ce ştim din experienţa noastră zilnică (lanţuri şi domesticire) ci se naşte altundeva în interdependenţa istorico-genetică ce produce cele mai radicale impulsuri ale noastre, cele mai sălbatice vise şi dorinţe de dragoste eternă pe care nimic nu le poate diminua, şi gustul pentru aventură sălbatică. Într-un cuvânt, tot ceea ce ne spune Feral şi mult mai mult pe lângă toate acestea. Dacă ar fi să mă limitez la a mă gândi la rece la asta nu aş reuşi niciodată să mă conving că există sau că e ceva în care să merite să mă implic riscând calmul lanţurilor pe care cultura domesticirii le face mai mult sau mai puţin suportabile. Dacă trec dincolo de acest nivel, (şi câte milioane de oameni nu o fac niciodată!) este pentru că la un moment dat devin iraţional, las la o parte orice griji şi acţionez. Dar în practică este imposibil să laşi deoparte toate planurile, gusturile, dorinţele, iubirile. De fapt, aruncându-mi liana sa, acest om sălbatic ce trăieşte într-un copac şi hoinăreşte liber prin pădurile americane îmi aruncă un obiect al dragostei. Mă leagă de el prin dragoste în speranţa că mă va duce cu el la acel copac al libertăţii, un alt om sălbatic ca şi el. Fiindcă în viaţă, libertatea ar fi într-adevăr un lucru insuficient dacă ar fi pur şi simplu un teritoriu complet dezolant fără nici o legătură, nici o relaţie. La fel ca tot ce trece de la un om la altul, relaţiile depind de gust, dorinţe, dragoste, plăcere, dar şi ură, frică, anxietate ş.a.m.d.

Eu nu cred că această liană se va putea consolida vreodată pentru întotdeauna. Nu cred că cineva poate să interpreteze starea sălbatică doar ca şi „energie vitală” în acţiune din scrierile lui Feral. Libertatea lui este una supremă. Este totalitatea libertăţii, starea complet liberă, fără limite, impedimente sau ordine, nici măcar vre-un caracter moral sau estetic. Odată luată în considerare, această totalitate poate fi percepută a fi completă dacă este privită ca fiind ceva în mişcare. Libertatea este o creştere infinită, altfel ar trebui să admit că eu, în sfârşit liber, aş ajunge ameţit într-o completă stupoare: libertatea absolută ar deveni anularea absolută a omului. Totalitatea este astfel într-o continuă evoluţie. Este în curs, dar întotdeauna pe deplin prezentă în momentul în care o gândesc. La această totalitate mă refer când mă gândesc la libertatea absolută, care distruge limitele şi domesticirea. Dacă ar fi s-o privesc ca pe ceva circumscris m-aş gândi la Dumnezeu, doar înlocuind un cuvânt cu celălalt. şi această totalitate absolută s-ar revigora şi ar deveni conceptul tiraniei absolute, lăsându-mă pe dinafară, obligându-mă să o idolatrizez ca pe ceva diferit de mine însumi.

Deci dacă acceptăm ideea libertăţii atât ca pe ceva infinit cât şi în curs nu avem motive să nu recunoaştem diferite abordări în această totalitate şi să trecem activ dincolo de stările de supunere dictate de lanţuri şi domesticire. Este vreo contradicţie în asta? Nu cred.

În definitiv, această problemă se poate reduce la decizia de a dezvolta un plan. Astfel întrebarea este: poate totalitatea rebeliunii şi libertăţii mele sălbatice, exact cum vrea Feral, să fie inclusă într-un plan? Sau acesta din urmă ar trebui considerat ceva ce trebuie distrus împreună cu alte creaţii ale puterii deoarece aparţine lumii limitelor şi regulilor? Cu alte cuvinte, poate fi realizat un plan în contextul insurecţiei sălbatice despre care vorbeşte Feral? Sau aceasta presupune prin propria sa natură să refuzăm asemenea lucru deoarece este o rămăşiţă a domesticirii?

Lăsaţi-mă să dezvolt aceste chestiuni deoarece consider că sunt de o importanţă considerabilă.

Dacă neg trecutul, şi asta îmi asigură mijloacele de atac prin concentrarea forţei mele distructive; dacă neg istoria – după cum am spus – nu voi putea avea nici vreun viitor. În sine, aceasta nu poate supăra decât pe acei cu gusturi deja distruse de hamburgerii de la McDonald’s. Dar această absenţă a viitorului nu este doar o mare gaură neagră. Este o absenţă pe care o previn ca o prezenţă. Chiar dacă lipsa de ceva nu este „absurdă”. Nu este ceva ce nu pot să înţeleg, altfel ar fi un fel de credinţă mistică ce ar putea avea uneori conotaţii subversive, dar nu ar putea niciodată accepta distrugerea concretă.

Deci acest vid conţine multe lucruri, şi cu cât înaintez în rebeliunea mea cu atât mai multă libertate ia formă şi îmi comunică. Îmi spune despre visul vieţii mele, deoarece asta e în joc aici, nu doar unul dintre multele jocuri pe care le pot juca în decursul vieţii mele. Rupând toate legăturile cu trecutul şi răzvrătindu-mă împotriva domesticirii, stau despuiat în faţa viitorului. Această nouă goliciune a mea este de asemena libertatea deplină, fără ascunzişuri sau rezerve. Simt flacăra libertăţii în venele mele, chiar şi pentru un moment în acea cameră plină de cărţi ce poartă amprenta puternică a vremurilor revoluţionare trecute. Nu este un loc fixat în timp în care mă pot retrage din când în când în mintea mea. Este întregul meu eu, totalitatea mea, întotdeauna. Este dragostea mea ce nu poate fi disecată, un pic aici, un pic acolo. Rămâne completă, întotdeauna, o totalitate ce continuă să crească. Putem experimenta infinitul doar dacă ne ştergem din minte ideea de ceva static precum totalitatea lucrurilor existente. Şi această totalitate ar fi sterile dacă nu am putea oricând întinde mâna şi lărgi registrul. Eu, aventurier al incredibilului, sunt capabil să mă extind la infinit în acelaşi fel în care pot să trăiesc libertatea şi să nu-mi îngădui să fiu garantat de către aceasta.

În interiorul acestei tensiuni absolute îmi plasez planul meu, nu în distincţiile zadarnice ce atribuie grade sau niveluri procedurale înfăptuirii. Schiţez o traiectorie în absolut, urlu şi sar în sus de bucurie, şi doar aici pot face aluzie la această mică porţiune de realitate: un zâmbet, o strângere de mână, o plimbare printre licurici în umbra serii. Şi nu pot face nimic dacă cineva ce arată cu degetul spre lună dar vede doar degetul său, etapele din călătorie. Aceste niveluri, ocaziile particulare, sunt toate iluzorii. Îmbracă o idee ce dăinuie altundeva. Ele sunt analize, chiar subtile, a ceva ce, privit în detaliile componentelor sale individuale, nu este nimic mai mult decât realitatea brută. Limfa vitală a acestora este altundeva, în iluzia ce le întreţine. Raţiunea nu poate decât să o slăbească, rigoarea ştiinţifică doar o maschează.

Lumina libertăţii în totalitatea sa „sălbatică” este ceea ce iluminează planul şi  îl face de-a dreptul nefolositor acestei lumi. Câţi văd planul în termeni cantitativi şi se întreabă care este rostul. Dar de ce să faci asemenea efort doar ca să te opreşti la jumătatea drumului? Intuiţia le spune să-ţi contempleze degetul, luna este prea departe şi este prea dificil de atins. Dar spuneţi-mi, cu toată sinceritatea, este acesta un motiv destul de bun pentru a nu avea un plan?

Am pe mulţi în inimă, dar nu-i pot transforma în fantome vorbitoare pentru a-i face obiecte ale fascinaţiei altora decât îmbrăcându-i în haine ponosite: analize, studierea evenimentelor, forme de organizare. Acestea stau la rădăcina certitudinilor viguroase ale lumii celor domesticiţi, dar pot fi de asemenea interpretate diferit de către cei ce se revoltă. Nu cred că asemenea eforturi reprezintă un obstacol pentru rebeliune. Consider că trebuie privite aşa cum sunt ele de fapt: simple reflexe ale totalităţii ce pot fi exprimate doar în modestul limbaj al experienţei progresiste.

Acum pun ultima întrebare: este posibil ca totalitatea pe care o purtăm în inimile noastre, experienţa sălbatică despre care vorbeşte Feral, să fie articulată în alt fel decât recurgând la limbaj, ce este întotdeauna zăvorât în experienţa progresistă? Până la urmă, fragmentele prezentate aici sunt simple cuvinte. Trebuie să ne lovim, chiar şi cu preţul vieţii, de ceea ce demască aceste cuvinte, nu de ceea ce pun ele în lumină, altundeva, în inimile noastre. Altminteri îşi vor pierde semnificaţia şi se vor întoarce în cadrul mizerabilei şi restrânsei acţiunii de a vorbi doar de dragul vorbei. Acelaşi lucru este valabil pentru planul în cauză: cuvinte, simple cuvinte, de noi depinde să le citim într-alt fel.

Alfredo M. Bonanno

Catania, 8 aprilie, 1999

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s