Căutarea spiritualităţii: o bază pentru analiza radicală a religiei (Feral Faun)


Categorii: Feral Faun şi primitivism
INDEX şi Postări recente
______

Această cultură a mărfurilor, civilizată şi tehnologizată, în care trăim este un teren sterp. Pentru majoritatea oamenilor, viaţa este tristă şi goală în cea mai mare parte a timpului ei, lipsindu-i vibraţia, aventura, pasiunea şi extrazul. Nu este de mirare că mulţi oameni caută dincolo de domeniul existenţei lor normale de zi cu zi ceva mai profund. În această lumină trebuie să înţelegem căutarea pentru spiritualitate.

Bineînţeles, mulţi, dacă nu chiar majoritatea oamenilor religioşi nu caută nimic cu adevărat. Religia le oferă dogme, răspunsuri simple ce permit să nu mai gândească, să se simtă sau să acţioneze pentru ei însişi. Nu simt decât dezgust pentru spiritualitatea lor dogmatică, fără minte, şi nu o voi mai trata în continuare. Mi-aş dori mai degrabă să tratez căutarea sinceră a spiritualităţii.

Am fost crescut ca un creştin fundamentalist, aşadar am o experienţă de primă mână a uneia dintre cele mai represive forme ale religiei. Puţini – cu toate că foarte puţini – fundamentalişti caută cu adevărat ceva mai mult. Eu am fost unul dintre aceştia. Mi-am pus întrebări, am cercetat, am căutat intensa profunzime a pasiunii pe care o promitea religia, dar pe care practicanţii săi rar o manifestau. M-am decis să studiez preoţia, nu pentru a deveni preot, ci pentru că speram să deţin o mai mare înţelegere a spiritualităţii. În timpul studiilor mele, am lăsat fundamentalismul în urmă, îmbrăţişând un misticism creştin ce îmbina aspecte ale religiei penticostale, ale anarho-pacifismului lui Tolstoi şi ale revoluţionismului mileniar non-violent.

Pentru a putea trăi mai bine acest „creştinism radical”, am renunţat la universitate, şi am rătăcit de-a lungul ţării vizitând comunităţi „creştine radicale”. Într-un final, m-am stabilit într-o comună din Washington DC, deoarece ei chiar păreau să facă ceva serios. În cateva luni, încercările mele de a-mi trăi credinţa au ajuns într-o stare critică. Îmi foloseam toată forţa şi energia pentru a-mi exprima sacrificiul de sine „radical” ce credeam că va transforma lumea în împărăţia lui Dumnezeu. Timp de doisprezece ore pe zi munceam la un proiect destinat să-i ajute pe locuitorii săraci ai ghetourilor să-şi creeze o cooperativă locuibilă în care să îşi poată deţine şi controla în mod colectiv un spaţiu de trăit. Energia mea s-a terminat. Atunci când l-am chemat pe Dumnezeu să mă ajute, el nu a fost acolo pentru a-mi răspunde. Atunci când i-am fost cel mai dedicat, Dumnezeul în care am avut încredere toată viaţa, m-a uitat. Ca rezultat, am avut o cădere nervoasă şi am trecut prin câteva luni de depresie severă. Ceea ce m-a salvat într-un final a fost realizarea că nu există nici un Dumnezeu, şi că nu există nici un motiv pentru a mă consuma într-un sacrificiu de sine absurd, energia mea putând fi folosită în cel mai bun mod încercând să-mi creez propria viaţă.

Respingerea creştinismului şi a lui Dumnezeu a luat prima dată pentru mine forma unui materialism mecanic cras, însă cineva care a căutat cu atâta pasiune spiritualitatea nu ar putea fi satisfăcut niciodată cu o vedere mecanică, moartă, a realităţii. Aşadar am disecat creştinismul – cei doi ani şi jumătate de studii teologice mi-au fost folositori în a face asta – şi l-am comparat şi am căutat contrastele sale cu alte religii. Ştiam deja că creştinismul este dualist, împărţind realitatea în materie şi spirit. Am descoperit că acest dualism este comun tuturor religiilor, exceptând unele forme ale taoismului şi ale budismului. Am descoperit de asemenea ceva destul de înşelător despre dictonomia corp-spirit. Religia proclamă că domeniul spiritului este domeniul libertăţii, creativităţii, frumuseţii, extazului, fericirii, minunăţiilor, al vieţii însăşi. Prin contrast, domeniul materiei este domeniul activităţii mecanice moarte, al grosolăniei, al muncii, sclaviei, suferinţei, durerii. Pământul, creaturile de pe suprafaţa sa, chiar şi propriile noastre corpuri sunt impedimente în creşterea noastră spirituală, sau, în cel mai bun caz, unelte care să fie exploatate. Ce justificare ideologică perfectă pentru activităţile exploatatoare ale civilizaţiei!

Însă nu cred ca religia s-a dezvoltat doar ca un mod necesar de a justifica exploatarea. Mult mai probabil este că exploatarea a secătuit vieţile oamenilor făcând ca fericirea extazică a existenţei sălbatice şi trupului nereprimat să devină amintiri din ce în ce mai slabe, până când într-un final au părut a nu mai aparţine deloc lumii acesteia. Această lume era lumea travaliului (derivat din cuvântul francez” travail”, care înseamnă muncă) şi a durerii. Bucuria şi extazul trebuiau să aparţină altei lumi – lumea spiritului. Religiile timpurii sunt în mod evident orgiastice, reflectând stilul pierdut de viaţă după care tânjeau oamenii. Separând această abandonare sălbatică în domeniul spiritului, în realitate doar un domeniu al ideilor abstracte fără o existenţă concretă, religia s-a transformat în slujirea culturii civilizate şi domesticite. Aşadar nu este de mirare, că odată cu trecerea timpului, şamanii s-au transformat în preoţi ce îndeplineau rolul de funcţionari ai statului.

Religia – ce a luat naştere din încercarea clar greşită, de a redobândi extazul plăcerii neconstrânse – odată devenită slujnica autorităţii, a trebuit să adopte o atitudine diferită faţă de plăcere. În cea mai mare parte a ei, religia descria plăcerea ca fiind vulgară, malefică, ori o distragere de la preocupările spirituale „înalte”. Plăcerea prezentului trebuia reprimată pentru promisiunea unui viitor paradis. Câteva ramuri ale religiei au adoptat totuşi o tactică diferită. Deoarece plăcerea putea induce clar extazul, aceste ramuri ale religiei au declarat că este în regulă să practici aceste activităţi, atâta timp cât sunt făcute în mod corect, la timpul potrivit, şi doar în scopuri pur spirituale. Expresiile spontane, jucăuşe ale plăcerii erau puternic descurajate deoarece distrăgeau de la expresiile spirituale ale acestor practici. Orientarea puritanistă şi productivistă către placere găsită în unele texte tantrice este uluitoare. În aceste practici spirituale, plăcerea este subvertită din cursul său natural în care ar creea o lume a jocului liber, şi transformată în muncă spirituală.

Respingerea religiei în secolele trecute a luat în principal forma unui materialism mecanic cras. Însă aceasta nu este o adevărată respingere a religiei. Această formă a materialismului acceptă încă dictonomia materie/spirit – însă proclamă mai apoi că spiritul nu există. Astfel libertatea, creativitatea, frumuseţea, extazul, viaţa ca ceva mai mult de o simplă existenţă mecanică sunt complet eradicate din această lume. Materialismul mecanic este o ideologie a religiei adaptate pentru a servi nevoile capitalismului industrial. Asta deoarece capitalismul industrial are nevoie nu doar de pământ mort şi fără spirit, ci şi de fiinţe umane moarte şi fără spirit ce pot funcţiona ca nişte roţi dinţate într-o maşinărie vastă.

Dar au existat şi alte rebeliuni împotriva ideologiei religioase. Cele mai cunoscute îmi sunt cele apărute în Europa Creştină. În cele mai radicale expresii ale lor, „Spiritele Libere”, adamiţii şi ranterii respingeau complet dictonomia trup/suflet, afirmau că paradisul se află pe Pământ în momentul prezent, că divinitatea erau ei însişi ca fiinţe fizice şi respingeau conceptul de păcat şi morală absolută. În cele mai bune cazuri erau anti-religioşi radicali. Ei foloseau limbajul religios într-un mod ce a întors religia pe dos şi i-a subminat baza. Se pare totuşi că aceşti radicali anti-religioşi nu erau conştienţi de implicaţiile depline a ceea ce făceau, şi din această cauză rebeliunea lor a fost recuperată, acolo unde nu a fost pur şi simplu ştearsă complet.

Capitalismul industrial şi ideologia sa, materialismul mecanic, au drenat viaţa şi frumuseţea din experienţa noastră a lumii. Am fost învăţaţi să nu avem încredere în propriile experienţe, ci să acceptăm ca şi „cunoaştere” cuvântul autorităţii pe care îl găsim în manuale, îl auzim în lecturi sau aşa cum ne este servit de televiziune sau alte mijloace media. Iar această imagine a realităţii cu care suntem hrăniţi este atât de lipsită de bucurie, atât de lipsită de pasiune, încât dacă mai există vre-un sentiment în noi, cere ceva mai mult. Deoarece religia a extirpat pasiunea din lumea aceasta, limbajul său este destul de des pasional, extatic, chiar erotic. În mod cer pare locul în care să căutăm profunzimea senzaţiilor şi creativitatea sălbatică pe care ni le dorim. În propriile explorări, am experimentat cu practici mistice şi ritualuri magice. Şi atât în contextul acestor experienţe cât şi în afara contextului lor în zone sălbatice, am avut experienţe ce nu se încadrează în cadrul unei vederi materialiste mecanice asupra lumii. Cu siguranţă, religia ar putea oferi un cadru pentru aceste experienţe.

Însă în ultima fază, religia nu reuşeşte să satisfacă nevoile „spirituale”. Nu reuşeşte tocmai deoarece declară aceste nevoi ca fiind spirituale – ca aparţinând unui domeniu ne-lumesc – şi aşadar nu le poate atinge. Deoarece civilizaţia cu nevoia sa de a exploata pământul, şi în mod special civilizaţia industrială pentru care chiar şi oamenii trebuie să devină simple roţi dinţate într-un uriaş mecanism, este cea care scurge vieţile noastre bucuria, creativitatea, pasiunea şi extazul. William Blake a spus: „Dacă uşile percepţiei ar fi curăţate, totul s-ar vedea aşa cum este: infinit.” Iar eu ştiu că simţurile noastre pot fi uşi către lumile vaste ale minunăţiilor. Am experimentat destul de multe ca să nu-mi pot da seama de asta. Însă simţurile noastre nu au fost legate de nevoile producţiei şi consumului, şi aşadar făcute incapabile să poată experimenta viaţa vibrantă a lumii fizice moment cu moment.

Religia promite să ne ofere înapoi libertatea, creativitatea şi întregul pasional al vieţii ce ne-a fost furat, dar de fapt, ea însăşi este o parte a conspiraţiei ce ţine ascuns acest întreg. Prin reglarea creativităţii, pasiunii, libertăţii şi extazului în domeniul spiritualului, religia le scoate din domeniul vieţii cotidiene şi le aşează în locul „potrivit”, acolo unde nu pot deveni o ameninţare pentru civilizaţie – în domeniul ritualurilor şi ceremoniilor. Propriile experienţe cu magia şi practicile mistice m-au învăţat ceva interesant. Când am privit înapoi la experienţele mele, fără a le încadra în nici un fel de context ideologic – şi fără metafore religioase care să ascundă ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, am realizat că fiecare din aceste experienţe a fost o experienţă fizică, corporală, senzuală nu una dintr-un „domeniu spiritual”. Era o experienţă a simţurilor eliberate de lanţurile lor ideologice, civilizate. Am experimentat momentan lumea precum o fiinţă sălbatică, fără ajutorul vreunui mediator. Este interesant de notat că cea mai folositoare metaforă pe care am găsit-o pentru a putea descrie aceste experienţe este metafora licantropiei – simţeam că mă transform într-o fiinţă neomenească. Civilizaţia a devenit o parte atât de importantă a definiţiei noastre de om, încât minţile noastre ajung să înţeleagă senzualitatea necivilizată ca pe o experienţă a senzualităţii non-umane. Atunci când religia defineşte aceste experienţe, distruge senzualitatea şi sălbăticia, neagă natura lor corporală şi orgiastică, şi devine dogmă – şi pentru cei cu o oarecare percepţie a realităţii, devine clar că religia este incapabilă să-şi împlinească promisiunea.

Proiectul revoluţionar trebuie să includă în mod cert sfârşitul religiei – dar nu sub forma acceptării simpliste a materialismului mecanic. Mai degrabă ar trebui să căutăm să ne tretim simţurile pentru a putea experimenta viaţa în deplinătatea sa din lumea materială. Trebuie să opunem religiei şi materialismului mecanic, un materialism viu, vibrant şi pasional. Trebuie să luăm cu asalt citadela religiei să să recuperăm şi vieţile noastre. Pentru a putea face asta, va trebui să înţelegem căror nevoi şi dorinţe răspunde religia şi cum eşuează să le satisfacă. Am încercat să îmi exprim câteva din experienţele proprii pentru a ne putea continua proiectul de a ne creea ca fiinţe libere, necivilizate. Proiectul de a transforma lumea într-un tărâm al bucuriei senzuale şi al plăcerii prin distrugerea civilizaţiei ce ne-a furat deplinătatea vieţilor noastre.

 *

Eseu publicat pentru prima dată, sub numele de „The Quest for the Spiritual: A Basis for a radical Analzsis of Religion”, în „Anarchy: A Journal of Desire Armed”, #17, toamna/iarna 1990.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s