„La Cafenea” – partea I (Errico Malatesta)


O scurtă introducere a cărţii

Cele şaptesprezece dialoguri ce compun această conversaţie despre revoluţie şi anarhism au fost scrise de Errico Malatesta, gânditor şi om de acţiune, în trei reprize succesive: primele zece apăreau în periodicalul „L’agitazione” din Ancona în 1897, tot la Ancona, în săptămânalul „Volonta”, în 1914, văd lumina tiparului şi următoarele patru, iar ultimele trei au fost publicate în 1922.

Toate resimt intr-o anumită măsură influenţa istorică a perioadelor diferite în care au fost scrise: 1897 anul în care Italia a început să cunoască greul dezvoltării industriale, 1914 caracterizat de o productivitate sporită şi o mai mare dezvoltare socială, iar 1922 sintetizează problemele noului început de după război.

Ca un limbaj uneori arhaic specific epocilor în care a fost scris şi cu ajutorul formei de dialog aleasă de Malatesta, tot textul expune în mod clar gândirea anarhică, malatestiană, plecând de la cele mai clasice şi importante obiecţii de atunci, în mare, valabile şi azi.

Interlocutorii dialogurilor reprezintă personificarea unei tendinţe ideologice: Giorgio-anarhistul, Prospero-capitalistul a cărui gândire se bazează pe raporturile de forţă, Cezare-micul burghez ce discută ca un timid reformator, Ambrogio-magistratul ce exprimă ideologizarea principiului de autoritate, Pippo-veteranul întors de pe front, Luigi-socialistul tipic-parlamentar şi reformist.

În afara câtorva excepţii, cum ar putea fi anarhistul care pe aceste pământuri pare să fi fost mai mereu un animal rar, toate celelalte personaje pot fi întâlnite şi acum, în bar la o cafea, în staţie aşteptând autobuzul sau tramvaiul, la locul de muncă ori pe coridoarele unei universităţi sau şcoli.

La cafenea

Discutând despre revoluţie şi anarhie

I

PROSPERO (gras, burghez care priveşte viaţa sub influenţa economiei politice): – Da, da, ştim! Sunt oameni care suferă de foame, femei care se prostituează, copii care mor din cauza lipsurilor de orice fel. Tu zici mereu acelaşi lucru, devi plictisitor până la urmă! Lasă-ne să ne priască în pace ingheţata! Da, sunt mii de răuri în societate: ignoranţa, războiul, delictul, bolile, nenorocirile care te distrug. Dar la urma urmelor, ce te interesează pe tine?

MICHELE (student care frecventează cercurile socialiste şi anarhiste): – Cum adică! Ce mă interesează? D-voastră aveţi casa comodă, masa îmbelşugată, servitori la comandă. Vă trimiteţi fiii la colegiu, vă trimiteţi nevasta la băi, pentru voi totul e bine. Şi atâta timp cât voi staţi bine, poate să se răstoarne lumea – că nu vă interesează nimic. Dar dacă aţi avea un pic de suflet, dacă…

PROSPERO: – Ajunge, ajunge! Nu ne mai ţine predici acum…şi termin-o cu tonul ăsta tinere! Mă crezi insensibil, indiferent la răul altora. În schimb inima mea sângerează (chelner, adu-ne un coniac şi un Havana), dar cu sufletul nu se rezolvă marile probleme sociale.

Legile naturii sunt inatacabile şi nu sunt sentimentalisme. Omul înţelept se închină faptului concret şi ia de la viaţă ce e mai bun, fără să alerge după visuri fără sens.

MICHELE: – A! Este vorba de legi naturale? Şi dacă săracii şi-ar pune în cap să corecteze ei aceste legi naturale. Aud oameni care ţin discursuri exact împotriva acestor legi.

PROSPERO: -Da, da, ştim bine cu ce oameni ai de-a face. Zi-le clar din partea mea, tâlharilor tăi socialişti şi anarhişti, că pentru aceia ca ei care sunt tentaţi să pună în practică aceste teorii malefice, avem jandarmi şi soldaţi foarte bine pregătiţi.

MICHELE: – Dacă puneţi în discuţie soldaţii şi jandarmii, eu nu vă mai vorbesc. E ca şi cum pentru a-mi demonstra că nu am dreptate îmi propuneţi să ne luăm la pumni. Dar dacă nu aveţi alt argument decât forţa brută, n-ar trebui să fiţi atât de încrezător. Într-o zi vă veţi putea lovi de cei slabi: şi atunci?

PROSPERO: – Atunci, dacă din nenorocire s-ar întâmpla asta ar fi o mare dezordine, o explozie de pasiuni negative, de măceluri, jafuri…după care totul va redeveni ca înainte. Poate vreun sărac ar deveni bogat sau un bogat ar cădea în mizerie, dar nimic nu s-ar schimba; pentru că lumea nu se poate schimba. Adu-mi unul din agitatorii tăi anarhişti şi ai să vezi cum am să-l aranjez. Sunt buni să vă umple capul cu tâmpenii, doar vouă celor care-l aveţi sec; dar ai să vezi dacă cu mine o să-şi poată susţine absurdităţile.

MICHELE: – Bine, eu o să vă aduc un amic care propagă principii socialiste şi anarhiste şi am să profit să asist cu plăcere la discuţia voastră. Între timp continuaţi să discutaţi cu mine, ce nu am încă opiniile bine formate, dar pot să văd clar că societatea aşa cum e organizată, e contrară bunului simţ al lumii. Haideţi că sunteţi aşa de gras şi sedentar că un pic de agitaţie nu vă poate face rău, vă va ajuta la digestie!

PROSPERO: – Bine, să discutăm! Dar ar fi mai bine dacă tu te-ai gândi la studii, decât să pronunţi sentinţe despre lucruri de care trebuie să se preocupe oameni mai docţi şi mai înţelepţi! Ştii că am cu 20 de ani mai mult ca tine?

MICHELE: – Asta nu dovedeşte că aţi studiat mai mult. Şi dacă trebuie să judec după ce vă aud zicând, mă îndoiesc că aţi făcut-o cu vreun sens, chiar dacă aţi studiat mult.

PROSPERO:- Tinere, tinere fi mai respectuos!

MICHELE: – Da, eu vă respect, dar nu-mi aruncaţi în faţă vârsta; aşa cum puţini mai-nainte îmi opuneaţi jandarmii. Argumentele nu sunt nici bătrâne, nici tinere – sunt bune sau rele, şi-atât.

PROSPERO: – Bine, bine, continuă; ce ai de zis?

MICHELE: – Da, am de zis; nu pot înţelege de ce ţăranii care sapă, însămânţează şi recoltează, nu au nici pâine, nici vin, nici carne suficientă; de ce zidarii care fac casele, nu au un acoperiş unde să se adăpostească şi de ce cizmarii au pantofii rupţi; de ce până la urmă, acelora care muncesc, care produc tot, le lipseşte strictul necesar; în timp ce aceia care nu fac nimic, se lăfăie în lux. Nu reuşesc să înţeleg de ce există oameni care nu au pâine, când sunt atâtea pământuri necultivate şi atâţia oameni care ar fi fericiţi să le cultive; de ce sunt zidari fără ocupaţie când lumea are nevoie de case, de ce sunt croitorii, cizmarii şomeri când oamenii au nevoie de îmbrăcăminte, încălţăminte şi tot ceea ce e necesar unei vieţi civilizate.

Îmi puteţi spune care este legea naturii ce explică şi justifică aceste absurdităţi?

PROSPERO: – Nimic mai simplu şi mai clar.

Pentru a produce nu ajung doar braţele, e nevoie de pământ, de materiale, de unelte, de maşini, de alte bunuri pentru a trăii până când produsul e terminat şi pus pe piaţă; ce să mai, e nevoie de capital. Ţăranii şi muncitorii tăi au doar braţele şi ca urmare nu pot să muncească dacă nu-i sunt pe plac celui ce deţine pământurile şi capitalul. Noi suntem puţini şi avem în destul chiar dacă lăsăm în timp pământul necultivat şi capitalul nefolosit, în schimb, muncitorii sunt mulţi şi constrânşi de nevoile imediate, astfel trebuie să muncească atunci când vrem noi şi cum vrem noi şi cu condiţiile noaste. Iar când nu avem nevoie de munca lor, când nu câştigăm nimic, sunt constrânşi să rămână fără muncă chiar şi atunci când au foarte mare nevoie de lucrurile pe care le-ar putea produce.

Eşti mulţumit? Vrei să ţi-o zic mai clar decât atât?

MICHELE: – Da, asta înseamnă într-adevăr a vorbi clar, nimic de zis. Dar cu ce drept pământul aparţine doar unora? De ce capitalul se găseşte în puţine mâini şi mai prcis în mâinile celor care nu muncesc?

PROSPERO: -Da, da, ştiu deja tot ce vrei să spui, e vorba de dreptul proprietăţii, derivat de la practicile aplicate pentru îmbunătăţirea pământului, de la economiile de la care un muncitor se transformă în capitalist. Dar mie îmi place să fiu mai dirct. Realitatea, aşa cum e, este rezultatul faptelor istorice, produsul întregii istorii umane. Toată viaţa a fost, este şi va fi o luptă continuă. Există aceia care au ieşti cu bine şi alţii care au ieşit rău. Ce trebuie să fac eu? Cu cât mai rău pentru unii, cu atât mai bine pentru alţii. Vai de cei învinşi! Asta e marea lege a naturii, împotriva căreia nu există revoltă.

Ce ai vrea tu? Ca eu să abandonez tot ce am ca să putrezesc în mizerie, în timp ce altul se lăfăie cu banii mei?

MICHELE: – Eu nu vreau exact asta. Dar mă gândesc: dacă muncitorii, profitând de faptul că sunt mulţi şi susţinând teoria voastră că viaţa e o luptă şi că dreptul derivă de la fapte, şi-ar pune în minte să facă un nou „fapt istoric”, adică să vă ia pământul şi capitalul şi să inaugureze un nou drept?

PROSPERO: – A! Desigur, asta ar putea încurca puţin treburile noastre. Dar…o să continuăm altă dată, acum trebuie să mă duc la teatru.

O seară bună tuturor!

Un gând despre &8222;„La Cafenea” – partea I (Errico Malatesta)&8221;

  1. Pingback: “La Cafenea” de Errico Malatesta. Partea II « Centrul de Cultura

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s