„La Cafenea” – partea VI (Errico Malatesta)


VI

AMBROGIO: – Ei bine, vreţi să-mi explicaţi ce e comunismul astă al vostru?
GIORGIO: – Comunismul e un mod de organizare socială în care oamenii – în loc să se lupte între ei pentru a acapara diferite avantaje, să se exploateze şi să se oprime unul pe altul, cum se petrece în societatea actuală – s-ar asocia şi s-ar pune de acord pentru a coopera cu toţii pentru interesul major al fiecăruia. Plecând de la principiul că pământul, resursele şi toate forţele naturale aparţin tuturor, la fel ca şi produsele acumulate de generaţiile trecute. În comunism, oamenii se înţeleg pentru a munci în mod cooperativ şi a produce ceea ce au nevoie.
AMBROGIO: – Am înţeles. Voi vreţi, cum spunea şi un ziar pe care l-am citit la un proces al unor anarhişti, ca fiecare să producă după puterile sale şi să consume în funcţie de nevoi sau ca fiecare să dea ce poate şi să ia ceea ce are trebuinţă. Nu?
GIORGIO: – Acestea sunt maxime pe care noi le repetăm des pentru că reprezintă în mod corect ceea ce ar fi o societate comunistă, aşa cum o percepem noi. Evident, nu e vorba de un drept absolut de a satisface toate nevoile proprii pentru că nevoile sunt infinite, cresc mai repede decât mijloacele de a le satisface şi trebuie să ne limităm mereu la posibilităţile de producţie; nu este util şi corect ca alţii să muncească pentru satisfacerea capriciilor unui individ. Nici nu e vorba de a pune în funcţiune toate forţele noastre, pentru că ar însemna să muncim până la epuizare, adică pentru a satisface complet toate dorinţele omului s-ar distruge însuşi omul. Ceea ce vrem noi e ca tuturor să le fie cât mai bine posibil, cu minimum de efort pentru maximum de satisfacţie. Nu ştiu să vă dau o formulă teoretică care să reprezinte exact acest stadiu de lucru. Concret, însă, ar fi înlăturaţi patronul şi jandarmul, iar oamenii s-ar considera fraţi, s-ar gândi cum să se ajute, nu cum să se exploateze unul pe altul, iar formula practică de viaţă socială ar fi imediat găsită. În orice caz s-ar face cum se ştie şi cum se poate mai bine, învăţând şi îmbunătăţind ce se face mai bine.
AMBROGIO: – Am înţeles. Fiecare produce ce vrea şi cum vrea, apoi aruncă în grămadă sau aduce în magazinele comunale, iar fiecare ia din grămadă ceea ce-i place. Nu?

GIORGIO: – Îmi dau seama că vreţi foarte puţin să vă informaţi în această problemă. Dacă magistraţii şi poliţaii ar citi mai mult documentele pe care ni le fură în timpul percheziţiilor, ar fi ceva! Dar să ne întoarcem la argumente. Şi această formulă de a lua din grămadă nu e decât un mod de a exprima tendinţa de schimbare a spiritului comercial de azi cu spiritul de frăţie şi solidaritate, dar nu indică un mod de organizare socială concret. Dacă presupunem că munca făcută spontan ar fi supraproductivă, atunci orice reguli de muncă şi consum ar fi inutile. Dar eu nu gândesc aşa. Cred, aşa cum am spus, că omul are mai multe nevoi decât mijloace de a le satisface şi mă bucur pentru că asta e cauza progresului. Chiar dacă s-ar putea, ar fi o risipă absurdă de energie pentru a se produce orbeşte şi a se prevedea toate nevoile posibile. Trebuie calculate nevoile efective şi a ne organiza pentru a le satisface cât mai uşor. Încă o dată, soluţia stă în acordul dintre oameni şi în contractele clare sau tacit acceptate pe care aceştia le încheie atunci când au obţinut egalitatea condiţiilor şi sunt inspiraţi de sentimentul de solidaritate. Încercaţi să pătrundeţi acest spirit şi nu vă preocupaţi prea mult de formule, care pot fi concise, dar mai ales sunt impresionante şi aproape mereu inexacte.
AMBROGIO: – Dar nu vă daţi seama că acest comunism e negarea libertăţii, a personalităţii umane? Poate ar fi putut exista la începutul umanităţii, când omul, puţin dezvoltat intelectual şi moral, era bucuros atunci când îşi putea satisface în haită apetitul. Poate e posibil într-o societate religioasă, călugărească, ce îşi propune suprimarea poftelor omeneşti, dar printre primele îndatoriri este supunerea. În societatea modernă, atât de civilizată, produsă de libertatea individuală şi independentă, ce înnobilează omul modern, comunismul, dacă nu ar fi un vis imposibil, ar fi întoarcerea la barbarie. Orice activitate ar fi paralizată, ar fi stinsă orice competiţie pentru afirmarea propriei individualităţi.
GIORGIO: – Cum puteţi fi aşa sigur? Nu vă irosiţi elocvenţa, sunt fraze pe care le cunosc demult; nu sunt decât o mulţime de minciuni neruşinate ori inconştiente. Libertatea individuală a celui ce moare de foame – ce crudă ironie! Ce profundă ipocrizie! Apăraţi o societate în care marea majoritate trăieşte în condiţii animalice, o societate în care muncitorii mor de foame şi de efort, în care copiii mor cu miile din lipsa medicamentelor, în care femeile se prostituează de foame, în care ignoranţa întunecă minţile, în care şi cel instruit trebuie să-şi vândă “geniul” şi să mintă pentru a mânca; unde nimeni nu e sigur de ziua de mâine. Şi mai vorbiţi de libertate şi individualitate? Poate libertatea şi individualitatea unei mici clase de privilegiaţi, dar nici măcar asta nu există. Aceşti privilegiaţi sunt victime ale stării de luptă dintre oameni, care poluează toată viaţa socială. Ar avea mai mult de câştigat dacă ar trăi liberi printre liberi, egali printre egali. Cum puteţi susţine că solidaritatea face rău libertăţii şi individualităţii? Dacă ar fi să vorbim despre familia teoretică, nu cea care există în general, n-aţi întârzia să amintiţi că baza acestei “sfinte instituţii”, imnul convenţional al iubirii şi solidarităţii dintre membrii săi. Dar susţineţi că în societate, fraţii ar fi mai liberi şi că individualitatea lor s-ar dezvolta mai bine, dacă în loc de a munci toţi pentru bunăstarea comună s-ar urî, s-ar ciomagi şi s-ar fura unul pe altul?
AMBROGIO: – Dar pentru a reglementa societatea ca pe o familie, pentru a o armoniza şi a o face să meargă ca o societate comunistă, ar trebui o concentrare imensă, un despotism de fier. Închipuiţi-vă ce putere opresivă ar avea un guvern care dispune de toate bogăţiile societăţii.
GIORGIO: – Cu siguranţă comunismul pe care îl concepeţi voi sau orice altă şcoală autoritară, dacă nu ar fi un lucru imposibil, s-ar transforma într-o colosală şi complicată tiranie. Dar nimic din toate astea nu există în comunismul pe care îl vrem noi. Vrem comunismul – libertarian – anarhic, dacă nu vă deranjează cuvântul. Vrem comunismul care se organizează în mod liber, de jos în sus. Începe de la indivizii care se unesc în asociaţii, apoi încet-încet în federaţii, mereu mai complexe, până când lumea va fi un pact general de cooperare şi solidaritate. Construit în mod liber, acest comunism nu se va menţine decât liber, prin voinţa celor interesaţi.
AMBROGIO: – Dar pentru ca acest lucru să fie posibil e nevoie ca toţi oamenii să fie altruişti, să fie îngeri.
GIORGIO: – Desigur, pentru a fi posibil acest comunism e nevoie ca oamenii să fie suficient de inteligenţi pentru a armoniza interesele personale cu impulsul de socializare; sa nu se urască între ei, să caute acordul şi să se ajute reciproc. Dar aceasta este şi acum un fapt normal şi general. Prezenta organizare socială e cauza permanentă a antagonismelor şi conflictelor dintre clase şi dintre indivizi. Dar în ciuda acestora, societatea se poate menţine – “haită de lupi”. Instinctul social, profund omenesc, provoacă mii de acte de solidaritate şi simpatie, pe care oamenii nu le gândesc în mod special. Omul este prin natura sa biologică (pre-socială), în acelaşi timp, egoist şi altruist. Dacă nu ar fi fost egoist, dacă nu ar fi avut instinctul propriei conservări, nu ar fi putut exista ca individ; iar dacă nu ar fi fost altruist, dacă nu şi-ar fi iubit fiii până la a se sacrifica pentru ei, nu ar fi existat ca specie. Imposibilitatea, în societatea actuală, de a satisface sentimentele egoiste şi altruiste în acelaşi timp face în aşa fel ca azi nimeni să nu fie satisfăcut, nici măcar cei care sunt într-o poziţie privilegiată. În schimb, comunismul nostru e forma socială în care egoismul şi altruismul se confundă ori tind a se confunda; binele individului devine şi binele celorlalţi.
AMBROGIO: – O fi aşa cum spuneţi voi, dar credeţi că toţi ar vrea şi ar şti să se adapteze la datoriile pe care le impune o societate comunistă. Spre exemplu: unii nu ar vrea să muncească. Dar voi vă imaginaţi că munca ar fi o plăcere şi vor dori cu toţii să obţină cât mai mult din aceasta.
GIORGIO: – Eu nu spun asta, cu toate că mulţi prieteni de-ai mei ar susţine-o. După mine, munca e o plăcere pentru că este o nevoie organică, o activitate musculară şi intelectuală. Dar munca trebuie să fie o activitate disciplinată în vederea unui scop obiectiv, exterior organismului. Înţeleg că unul ar prefera să meargă la hipodrom când ar fi nevoie să planteze varză. Dar cred că omul, când urmăreşte un scop, ştie să se adapteze la condiţiile necesare pentru a-l obţine. Cum produsele necesare pentru a trăi se obţin prin muncă, iar nimeni nu va avea mijloacele de a-i obliga pe alţii să munceasca pentru el, toţi ar recunoaşte necesitatea de a munci. Apoi, ar prefera acea organizare în care munca ar fi mai puţin chinuitoare şi mai productivă. Nu uitaţi că în comunism muncitorii sunt cei care organizează şi dirijează munca şi, deci, au tot interesul de a o face mai lejeră şi mai plăcută; apoi s-ar forma în mod natural o opinie publică ce ar influenţa pe toţi, chiar dacă ar fi “leneşi”, ar fi puţini şi uşor de suportat, nu ar produce daune.
AMBROGIO: – Dar dacă, în ciuda previziunii dumneavoastră optimiste, leneşii ar fi mulţi, ce aţi face? Ca să-i suportaţi ar fi ca şi cum aţi munci pentru burghezi.
GIORGIO: – Sincer, diferenţa ar fi şi aşa destul de mare pentru că burghezii nu ne iau doar o parte din ceea ce producem, dar ne şi împiedică să producem cât vrem şi cum vrem. Nu zic să sprijinim lenea, ba mai mult, mă tem că obişnuinţa de a trăi gratis să nu se transforme în obişnuinţa de a comanda. Comunismul trebuie să fie un pact liber: cine nu îl sprijină şi nu îl acceptă, rămâne în afara lui.
AMBROGIO: – Dar atunci va apare o nouă clasă de dezmoşteniţi.
GIORGIO: – Deloc, fiecare are dreptul la pământ, la unelte, la toate avantajele pe care i le poate oferi stadiul civilizaţiei la care a ajuns umanitatea. Dacă nu vrea să accepte viaţa în comun şi obligaţiile pe care aceasta le presupune, oricine se poate organiza împreună cu cei cu care cade de acord. Dacă îi va merge mai rău, va proba superioritatea comunismului şi se va reîntoarce.
AMBROGIO: – Aşadar, oricine este liber a nu accepta comunismul?
GIORGIO: – Sigur. Şi ar avea aceleaşi drepturi cu cei care vor să trăiască împreună cu comuniştii. Am atras mereu atenţia că este vorba de un pact liber, de comunismul libertarian. Cum poate exista Libertatea fără a fi posibile alternativele?
AMBROGIO: – Deci nu vreţi să vă impuneţi ideile cu forţa.
GIORGIO: – Sunteţi nebun, ne credeţi jandarmi sau magistraţi?
AMBROGIO: – Atunci, până la urmă, nu e nimic rău; fiecare e liber de a visa ce vrea.
GIORGIO: – Băgaţi de seamă să nu înţelegeţi greşit: una e a impune ideile şi alta a te apăra de hoţie şi violenţă. Altceva înseamnă a recâştiga propriile drepturi.
AMBROGIO: – Aha! Pentru recâştigarea drepturilor folosiţi forţa, nu?
GIORGIO: – La asta nu pot să vă răspund, nu cumva să “comandaţi” un rechizitoriu pentru vreun proces. Cert este că atunci când poporul va avea conştinţa drepturilor sale şi va dori să termine o dată pentru totdeauna, va exista riscul să fiţi trataţi puţin cam aspru. Dar asta depinde de rezistenţa pe care o veţi opune. Dacă renunţaţi la privilegii va fi pace şi armonie. Altfel, sunt convins că va fi rău. Bună seara!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s