Patru forme de organizare anarhistă/anarhică explicate pe scurt


Această postare face parte din categoria Anarhism, Diverse şi primitivism. Apasă AICI, AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Am decis să scriu acest eseu pe motivul explicării diverselor ramuri ale anarhismului prin prisma modului în care se va concepe organizarea comunităţilor şi a societăţilor. Pentru a sublinia anumite lucruri, voi folosi din când în când ca punct de plecare o comunitate fictivă formată din 100 de indivizi.

I

Pentru a începe, voi prezenta în doar câteva cuvinte ideea pe care ne vom centra: anarhismul neagă orice formă de ierarhizare şi control al oamenilor pe motiv că aceasta consideră că umanitatea este destul de capabilă să se organizeze şi să se conducă singură – astfel promovându-se conceptul de voluntariat. Tot ceea ce faci, faci voluntar. Astfel putem susţine cu uşurinţă că modelul de organizare de tip anarhist, sau anarhic, este non-ierarhic şi se face pe baza unui consens general. Deci, putem include discursul democraţiei directe. Acest lucru îl putem observa oriunde ierarhia este exclusă din discuţie. În grupurile nonformale, grupuri de protestatari, mişcarea Occupy (din cauză că este destul de cunoscută), până şi la întâlnirile oamenilor de pe o scară de bloc privind diverse situaţii care au legătură directă cu ei (vopsim sau nu casa scării?). Desigur, pot aduce în discuţie şi squatturile (unele) deoarece văd că este un motiv de dezbatere în ultima vreme în România. Aici grupul de ocupanţi iau toate deciziile privind viitorul lor ca şi grup cât şi a rolului clădirii ocupate într-un mod direct şi pe bază de consens, având un moderator (sau nu). Aceasta este forma cea mai simplă de organizare a unui grup după câteva principii ale anarhismului/democraţiei directe, care, desigur, sunt principii care au fost observate în lumea pe care o considerăm ca fiind primitivă – triburile – şi din preistorie – antropologia fiind o ştiinţă care a ajutat şi încă ajută la definirea anarhismului fără să-şi dea seama (esigur, există şi antropologi anarhişti, oameni precum David Graeber).

Spun şi democraţie directă pentru că avem de a face cu demos-ul, poporul, în cazul nostru grupul în sine care are kratos-ul, puterea, în mâinile lor. Desigur, acest mod de organizare se poate pune în practică ca şi model direct de schimbare şi decizie în grupuri mici (bine, când zic mici nu mă refer doar la câteva zeci de persoane, pot fi şi sute şi mii, dar nu la nivel naţional, de exemplu, unde apar numere de ordinul milioanelor). Dacă vorbim despre anarhism implementat la nivel mult mai larg, situaţia este un pic mai complicată, dar va fi explicată pe scurt o dată cu primul mod de organizare.

II

Acuma să trecem la explicarea mai pe larg a diverselor ramuri ale anarhismului. Vom începe cu tipul organizării anarho-sindicaliste care este cea mai apropiată formă de organizare de ceea ce avem în ziua de astăzi – faţă de ce va urma după. Anarho-sindicalismul, fiind o tradiţie foarte veche, are foarte multe lucruri în comun cu socialismul şi comunismul, doar că adoptă o abordare etică total diferită. Guvernarea nu se face de sus în jos, precum am putut observa istoric la dictaturile aşa numite comuniste, ci de jos în sus. Există o formă simbolică de ierarhie, dar aceasta depinde foarte mult de cei care nu au poziţii ierarhice. Oamenii aflaţi în acele poziţii pot fi schimbaţi oricând şi, cel mai important, au o putere foarte limitată. Dacă Xulescu este purtătorul de cuvânt al Fabricii de unelte pentru grădinărit, apoi ăla îi este rolul până va fi schimbat. Desigur, trebuie să subliniez faptul că toate punctele de producţie sunt deţinute de către muncitori care decid ce şi cum.

Avem grupul nostru de 100 de persoane. Majoritatea dintre ei lucrează în fabrici şi uzine, câţiva sunt agricultori şi ceilalţi meşteşugari. Fabricile, uzinele, pământurile şi uneltele necesare producerii sunt preluate de către oameni, ajungând să fie în posesia acestora. Pentru a fluidiza comerţul în interiorul comunităţii, au ales să creeze o formă simbolică monetară proprie. Cei care lucrează la fabrici şi uzine se constituie în sindicate, cooperative sau grupuri, având putere absolută asupra fabricilor şi uzinelor şi a uneltelor din respectiva instituţie. Uzina de tractoare decide că ar fi mai benefic dacă ar avea o persoană principală, care se ocupă de partea administrativă a uzinei, dar care poate fi schimbat oricând dacă nu le mai convine muncitorilor. De asemenea, au decis ca acest om să aibă acelaşi salar ca toţi ceilalţi –salarul depinzând de cât câştigă uzina într-o lună, banii rămaşi de pe urma plăţilor materialelor necesare fiind împărţiţi la câţi muncitori lucrează în uzină. Deoarece fabrica de la care cumpără componentele pentru a face tractoare acceptă moneda simbolică acceptată de către comunitate, tranzacţiile se pot face uşor între cele două întreprinderi. Dar muncitorii de la Fabrica de rulmenţi au decis să nu facă tranzacţii cu ajutorul monedei locale, aşa că trebuie să facă schimb. Ei ştiu că Uzina de tractoare necesită rulmenţi aşa că decid ca în schimbul rulmenţilor produşi de către fabrica lor să primească materia primă necesară pentru a o produce. Asta crează o legătură între Uzina de tractoare şi Oţelăria locală, care vor decide modul în care vor face schimbul – prin bani sau produse. În timpul acesta pe câmp se aud motoarele tractoarelor. Deoarece agricultorii posedă acuma direct tractoarele şi nu marii proprietari de pământuri, au decis că ar fi mai bine dacă ar ara mai mult teren, pentru a produce mai multă hrană. Pentru munca pământului nu sunt necesari foarte mulţi oameni, aşa că restul sunt direcţionaţi la cooperativa unde se cresc animalele şi se depozitează hrana brută. Dar mai sunt câţiva oameni care nu au loc de muncă, iar pâinea o importau pe vremuri dintr-o altă comunitate. Aşa că se decid să construiască o moară de grâu şi o brutărie.

Hrana este ieftină, curentul electric este ieftin, educaţia este gratuită. Desigur, în cazul în care comunitatea ar fi decis să abolească de tot banii, totul ar fi fost gratuit în interiorul comunităţii, doar produsele exportate fiind vândute sau la schimb cu alte bunuri.

Deci am putea susţine că anarho-sindicalismul este socialismul care nu a fost niciodată pus bine în practică. Unde toţi oamenii au un loc de muncă şi a hrana necesară vieţii şi muncii. Atâta tot că nu avem Securitate, Miliţie, partid unic, etc., ci doar cooperative, sindicate şi alte forme de organizare a muncitorilor. Majoritatea oamenilor sunt muncitori, în cazul de faţă. Anarho-sindicalismul se bazează pe producţie, atâta tot că se promovează producţia etică şi justă faţă de muncitor – să nu fie exploatat şi să fie recompensat pe deplin şi echitabil pentru munca depusă, plus faptul că are controlul asupra producţiei.

Un lucru important trebuie subliniat: femeile au aceleaşi drepturi ca şi bărbaţii. Se promovează foarte mult imaginii femeii puternice, educate şi capabile. Educaţia sexuală este un lucru important, femeia are un rol crucial în momentul în care cuplul se decide dacă să aibă copii sau nu, tot ea având şi dreptul la a decide dacă păstrează copilul sau nu. Deci putem discuta despre o mişcare feministă puternică în interiorul mişcării anarho-sindicaliste. Femeia are aceeaşi posibilitate de a crea şi produce precum are şi bărbatul, deci nu este ceva uimitor dacă în uzine vor lucra şi acestea. Este un drept al lor şi este inalienabil.

Interesant este tipul de educaţie promovat în anarho-sindicalism. După tipul Şcolii lui Ferrel, copii au acces la foarte multă cultură generală nepolitizată, educaţie sexuală, şi, mai ales, este promovată imaginaţia prin diverse jocuri şi artă. Astfel, consideră anarho-sindicaliştii, copilul nu va fi crescut să fie muncitor sau agricultor, ci va avea destule cunoştinţe ca să decidă singur după aceea – poate să fie pictor, sau poet! Iar faptul că tu, ca şi copil, eşti crescut să fi om educat, un „om al societăţii” şi nu predestinat la soarta clasei tale sociale, este unul dintre pilonii acestei forme de organizare, distrugându-se astfel anumite bariere care sunt destul de prezente în societatea actuală.

Se promovează, de asemenea, sexualitatea bazată pe sentimente şi nu pe obligaţii (dispare insituţia căsătoriei), homosexualitatea şi, desigur, nudismul.

Această formă de organizare este acceptată şi de către alţi anarhişti, nu doar de către cei sindicalişti. În mare parte, este acceptată de căre formele clasice ale anarhismului, formele care au apărut şi s-au dezvoltat până prin anii 1950, când capitalismul a ajuns să fie un lucru global, fapt care a stimulat apariţia unor forme noi de anarhism, mai ales în perioada protestelor din Statele Unite ale Americii sau Franţa din anii 1960.

Dacă am discuta de anarho-sindicalism la scară mai largă, ar intra în discuţie reprezentanţii cooperativelor, comunităţilor, care au fost aleşi direct de către oameni. Ca să simplific un pic povestea, treaba ar suna aşa: comunitatea îşi alege unul sau mai mulţi reprezentanţi care să-i reprezinte, desigur, la diverse întâlniri ale acestora, la nivel regional, ca de exemplu. La respectiva întâlnire se iau decizii prin consens, care deciziile vor fi mai apoi transmise prin reprezentaţi comunităţilor din care fac parte. Dacă decizia convine comunităţii, aceasta va fi pusă în aplicare, iar în cazul în care nu convine, se vor prezenta motivele, se va face o nouă întâlnire unde se vor prezenta nemulţumirile tuturor comunităţilor şi se va găsi un numitor comun care să convină tuturora. Mai simplu decât atât nu se putea.

Desigur, ar fi mult mai multe de discutat pe acest subiect al organizării anarho-sindicaliste, dat fiind faptul că are o tradiţie foarte lungă şi a şi fost pusă în practică în Spania, în anii 1930, timp de câteva luni în două regiuni, timp în care a funcţionat foarte bine, crescând productivitatea acelor regiuni şi oferind locuri de muncă majorităţii locuitorilor de acolo – şi asta într-un timp foarte scurt!

III

O a doua formă de organizare ar fi comunele auto-sustenabile ne-industrializate, bazate pe agricultură, creşterea de animale sau permacultură. Aici deja discutăm despre forme mai descentralizate de organizare. Este vorba mai degrabă despre o „uniune” între indivizi sau grupuri restrânse, voluntare. Da, am putea egala imaginea aceasta cu viaţa rurală de odinioară. Toată lumea produce pentru sine şi pentru comunitate, pentru că posedă uneltele necesare pentru a face asta şi este capabil să şi le facă singur/ă. Agricultura de subzistenţă predomină aici. Diferenţa între această formă de organizare şi viaţa de la sat este că nu există primari, poliţie, sau orice fel de putere a statului. O altă diferenţă ar fi inexistenţa proprietăţii. Am uitat să subliniez la început că în anarhie nu există proprietate. Totul este la comun – aici mă refer la pământuri, clădiri, uneltele necesare producerii de bunuri şi nu la viaţa privată care aparţine individului şi numai individului. Desigur, discursul proprietăţii este o poveste lungă, deoarece unii au impresia că atunci când cineva susţine că proprietatea a fost abolită, absolut totul aparţine tuturora. Dar asta depinde de grup şi modul său de organizare, deoarece oamenii vor avea nevoie ca să aibă la comun exact uneltele şi metodele necesare producerii alimentelor şi bunurilor necesare lor. În rest, pipa lui X şi cutia de lemn a lui Y nu este de nici un interes nimănui, deci nu este la comun. Dar poate voi discuta despre aceasta o altă dată.

Grupul nostru de 100 de oameni trăieşte în câteva case, având la dispoziţie tot pământul din zonă. Comunitatea o va ara, producând hrana necesară care va fi la comun pentru toată lumea. Desigur, şi aici vorbim despre o diviziune a munci precum în anarho-sindicalism, doar că este mai limitată. Se fac doar unelte necesare producerii hranei şi câteva obiecte în plus, aferente vieţii, astfel încât atât femeile cât şi bărbaţii pot participa la producerea acestora.

Desigur, aici apare o comuniune mai mare cu natura, dat fiind faptul că întreg lanţul de producţie se bazează pe aceasta. Şi, desigur, putem începe să vorbim despre o diminuare a orelor de lucru. Dacă anarho-sindicaliştii sunt avocaţii celor 8 ore de lucru, în momentul în care întreaga comunitate participă numai şi numai la producţia celor necesare vieţii, orele de muncă scad, uneori existând posibilitatea să fie zile fără muncă fizică legată de această productivitate.

În cadrul acestei forme de organizare nu mai putem vorbi de un anumit tip de educaţie. Posibil acesta se va forma în timp şi spaţiu, sub forma unei combinaţii între cunoaşterea celor necesare în agricultură plus informaţii privind natura ce înconjoară comunitatea. Nici nu putem vorbi despre o educaţie instituţionalizată sau semi-instituţionalizată (desigur, asta este la latitudinea comunităţii, depinzând de dorinţa lor de apropiere sau îndepărtare de societatea ca şi tot). Deci copii vor învăţa ceea ce cunosc părinţii lor şi alţii din comunitate.

Desigur, aceste comune pot avea diverse caracteristici, putând fi comunităţi de vegetarieni (precum am aflat în articolul lui Vlad Bratuleanu, „Anarhismul în România” (1), se pare că pe teritoriul României s-a încercat facerea unei astfel de comunităţi prin 1930 şi ceva), nudişti, etc. Dar acestea sunt doar nişte caracteristici care nu depind de modul de organizare a comunităţii în sine.

IV

O penultimă formă de organizare ar fi grupurile de vânători-culegători semi-sedentari. Spun semi-sedentari deoarece caracteristica de bază a vânător-culegătorilor este nomandismul, dar în cazul de faţă acest grup întreprinde şi o formă mai primitivă de agricultură, aceasta având nevoie de posibilitatea de depozitare a hranei. În cazul acesta comunitatea noastră de 100 de indivizi va trebui să se divizeze în 2 sau 3 grupuri mai mici, ca să funcţioneze mai bine. Este necesară această despărţire a grupului iniţial din cauza produselor care se găsesc în natură. Dacă avem de-a face cu un grup de 100 de oameni, într-un caz de semi-sedentarism, toate bunurile care se găsesc în jurul comunităţii se vor termina într-un ritm alert, scăzând posibilitatea regenerării acestora precum şi rata de găsire a acestora, în timp şi spaţiu grupul riscând să devină sedentar şi bazat doar pe agricultură. Dar în momentul în care discutăm despre un grup de maximum 30-50 de oameni, bunurile pot fi găsite mult mai uşor şi să satisfacă nevoile tuturora.

Această formă de organizare coincide cu momentul de tranziţie între perioada de câteva milioane de ani de hominizi şi oameni vânători-culegătoi şi agricultură, adică între acum 14.000 şi 10.000 de ani. Asta ca şi informaţie suplimentară.

Grupurile noastre vor produce astfel cereale şi legume şi vor culege restul de ierburi şi fructe din natură. Am putea vorbi despre un echilibru între agricultură şi vânător-culegător, în sensul în care este o perioadă secetoasă, iar hrana se găseşte mai greu, există posibilitatea de a lăsa ceea ce se găseşte în natură şi să se consume ceea ce s-a produs. Este o formă de organizare pe care eu personal o consider destul de benefică şi uşor de pus în aplicare, deoarece agricultura se poate face în faţa sau în spatele blocului, iar pădurea şi câmpul sunt întotdeauna prezente – desigur, aici apare discursul recoltării etice, pe care o voi prezenta pe scurt un pic mai încolo.

Din cauză că nu este vorba despre agricultură larg răspândită, aceasta se poate face şi pe zone restrînse sau în mai multe zone de-odată, precum în pădure. Acest lucru facilitează atât omul cât şi animalele din jur.

Aici nu mai putem vorbi despre o diviziune vizibilă a muncii, deoarece uneltele necesare sunt şi mai puţine ca şi număr, iar posibilităţile de producţie la fel. Desigur, unele unelte se vor putea pasa din generaţie în generaţie – cele din piatră sau fier, ca de exemplu. Astfel, atât femeile şi bărbaţii pot întreprinde aceleaşi munci, fără să existe vre-un motiv de discriminare sau combatere a discriminării. Pentru că, fiind un grup restrâns toţ indivizii sunt conştienţi de necesitatea muncii în comun.

Aici nu mai putem vorbi de nici-o formă de ierarhie. Poate că cineva se va dovedi a fi un individ capabil care va întreprinde diverse acţiuni în beneficiul grupului, dar acesta nu va fi liderul de facto, din cauză că nu va fi nevoie de aşa ceva. Mic şi compact, grupul este capabil să ia singur deciziile într-un timp foarte scurt – ca şi cum o clasă de liceu s-ar decide dacă să chiulească ori ba de la o materie.

V

Primele două forme de organizare permit apariţia supra-producţiei, care, istoric vorbind, poate aduce după sine un moment de natalitate crescută. Cu cât înaintăm în listă şi cu cât ajungem la forme de organizare mai simple, rata natalităţii şi a mortalităţii încep să fie aceaşi. Deja putem vorbi de faptul că grupul în sine, fără să-şi dea seama, se restrânge şi-şi găseşte un echilibru la un anumit număr de indivizi, număr cu care poate funcţiona. Desigur, în cazul în care natura face supra-producţia, va exista şansa ca grupul să crească, dar nu considerabil. Şi astfel ajungem la ultima formă de organizare, şi anume grupul de vânători-culegători nomazi.

Acest grup nu poate trece de 30 de persoane, deoarece după aceea nu mai este un grup mobil şi va fi greu de găsit hrana.

Diviziunea muncii pe sexe dispare complet, iar cea pe vârste depinde de posibilităţile fizice ale indivizilor. Grupul în sine posedă doar câteva unelte necesare recoltării, vânătorii şi a preparării hranei. Şi desigur, hainele de pe ei şi adăpostul. Iar uneltele, atâta vreme cât nu sunt deteriorate şi se pot folosi, sunt pasate de la generaţie la generaţie. Dispare complet ideea unui ceva care ar putea aparţine cuiva, viaţa privată a individului există, dar nu cred că se va putea trece cu vederea din greşeală vre-o acţiune sau faptă a unuia dintre indivizi – fiind un grup foarte mic. Mai degrabă am putea vorbi despre o viaţă privată a grupului.

Grupul este compact, omogen, dinamic. Nu consumă mai mult decât necesită şi din când în când, când resursele încep să e împuţineze, se mută în altă parte. Când are ocazia, aruncă seminţe pentru a ajuta refacerea florei. Aceasta este recoltarea etică – în caz că vă întrebaţi. Şi toate studiile făcute arată faptul că un individ nu munceşte mai mult de 3-4 ore pe zi pentru a face rost de hrană. Economia dispare, deoarece nu se produc decât cele necesare grupului.

Acest tip de organizare este acceptat şi îndrăgit de către primitivişti şi anarhiştii verzi – şi de către mine. Şi insurecţioniştii aderă la această formă de convieţuire, dat fiind faptul că sunt mari inamici ai civilizaţiei ca şi tot ceea ce înseamnă aceasta, doar că adaugă anumite caracteristici, dar de ordin social.

Educaţia este făcută prin viu grai, din tată/mamă în fiu/fiică, plus cele ce se descoperă în natura care înconjoară grupul. Copilul învaţă strict necesarul, nimic mai mult, nimic mai puţin. Dacă doreşte să descopere mai multe, poate să o facă singur, dar grupul în sine păstrează doar educaţia strict necesară.

Un fapt foarte important, cel puţin din punct de vedere istoric este că acest mod de organizare a fost cel mai bun din punct de vedere nutriţional: indivizii consumau peste 600 de feluri de hrană (2), fie ea vegetală sau de sorginte animală, în paralel cu grupurile bazate pe agricultură unde se consumă doar plantele şi animalele domesticite şi crescute în propria ogradă, adică maxim câteva zeci. A fi vânător-culegător oferă posibilitatea unei largi varietăţi de hrană, sub diferite forme, pline de nutrienţi şi săruri necesare pentru sănătate. Chiar dacă acum 15.000 de ani un individ nu trăia mai mult de 35 de ani, decesului era, în mare parte din situaţii, cauzat de către răni pe care nu le puteau trata pe vremea aceea. În schimb, numărul bolilor era foarte mic, majoritatea din ziua de astăzi apărând o dată cu sedentarismul şi agricultura deoarece o zonă cu sute şi mii de oameni aflaţi foarte aproape unii de ceilalţi favorizează epidemiile şi bolile cauzate de nutriţia proastă, în timp ce în momentul în care un grup se află la zeci de kilometri de un alt grup, aceste şanse scad aproape la 0. Din cauza aceasta unii anarhişti sunt convinşi că această formă de organizare ar fi cea mai benefică omului şi naturii – luând în calcul că acuma avem posibilităţi medicale inimaginabile acum câteva mii de ani şi posibilitatea de a o pune în practică la un nivel mai redus chiar dacă trăim în oraş.

În concluzie, aceste forme de organizare anarhistă sau anarhice sunt o parte importantă în cadrul mişcării anarhiste de pretutindeni. Desigur, formele de bază se pot schimba cu uşurinţă, depinzând de nevoia grupului. Se pot combina, se pot adăuga lucruri, dar la bază rămân aceleaşi. Nu mă pricep la concluzii, poate le veţi lua voi…

____

(1) Vlad Brătuleanu, „”Anarhismul în România”, https://centruldecultura.wordpress.com/2012/05/23/anarhismul-in-romania-vlad-bratuleanu/

(2) Jared Diamon, „The Worst Mistake in the History of the Human race”, http://www.ditext.com/diamond/mistake.html

2 gânduri despre &8222;Patru forme de organizare anarhistă/anarhică explicate pe scurt&8221;

  1. Pingback: Listă cu eseuri şi texte traduse ce se pot găsi pe blogul CdCⒶ « Centrul de Cultura [anarhista]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s