Stratificarea socială în viziunea lui Bourdieu, Marx şi Weber


(scris pe 18 decembrie 2011)

Scopul eseului de faţă este acela de a prezenta perspectivele asupra stratificării sociale, în viziunea lui Pierre Bourdieu, Karl Marx şi Max Weber.

Aceste trei perspective prezintă, desigur, trei situaţii distinctive: Pierre Bourdieu susţine faptul că un om, de mic, are anumite predispoziţii induse, datorită celor trei capitale (social, cultural, economic), ceea ce-i determină ocuparea unei poziţii într-un spaţiu social. Max Weber ne oferă o schiţă foarte complicată, care, la prima vedere pare a fi de indescifrat, dar, la o privire mai atentă, se prezintă a fi un sistem complicat de clase sociale. În colţul opus viziunii schematice weberiene, Karl Marx ne spune că există doar două clase sociale principale: clasa burghezilor (capitaliştii) şi clasa muncitoare, sau, cum îi cunoaşte toată lumea, proletariatul. Pare simplu, dar, deoarece Marx îşi construieşte totul prin prisma materialismului dialectic, întreaga poveste se învârte în jurul formării acestor clase care sunt explicate folosind perspectiva relaţională, conflictualistă şi procesuală

În cazul lui Bourdieu, acesta ne spune din start faptul că „Marx, savant şi om de acţiune, a dat false soluţii teoretice – precum afirmarea existenţei reale a claselor” (Bourdieu, 1999: 37). El introduce în calcul aşa numitul spaţiu social, care rezolvă, în viziunea lui, „problema existenţei şi a non-existenţei claselor” (Bourdieu, 1999: 37).

Spaţiul social este un spaţiu al relaţiilor, ne spune Bourdieu în lucrarea Raţiuni Practice (1999), în care indivizii ocupă poziţii relative, bazându-se pe cantitatea de capital (social, cultural, economic) propriu sau acaparat de la părinţi, din instituţiile şcolare, etc. Acest spaţiu social există ca o necesitate de a calma si disipa dorinţele celor care visează să clasifice oamenii în grupuri distincte sau clase, în dorinţa de a-i mobiliza cu scopuri politice. El consideră ca „obiectivul major al ştiinţei sociale nu este acela de a construi clase” (Bourdieu, 1999: 37), „ci spaţii sociale în interiorul cărora pot fi conturate clase care nu există decât pe hârtie” (Bourdieu, 1999: 38).

Bourdieu defineşte capitalul social ca fiind „agregarea resurselor actuale sau potenţiale legate de posesia unei reţele durabile de relaţii mai mult sau mai puţin instituţionalizate de responsabilitate si recunoaştere civică […] care furnizează fiecărui membru sprijinul capitalului de care dispune colectivitatea” (Bourdieu, 1986: 148).

Capitalul cultural, la Bourdieu, este de trei tipuri: de durată lungă, ce reprezintă creaţii ale minţii si corpului, aflate sub forma unor bunuri culturale de genul fotografiilor, cărţilor, dicţionarelor, clădirilor etc; o altă formă de capital cultural cuprinde totalitatea teoriilor, problematicilor şi criticilor aduse acelor teorii şi problematici, create de către anumite persoane în anumite momente ale istoriei, care pot dăinui până în prezent sau pot fi uitate în timp şi spaţiu, depinzînd de utilitatea şi importanţa acestora; ultima formă de capital cultural este cea instituţionalizată, de genul instituţiilor şcolare care perpetuează primele două forme de capital cultural, astfel încât tradiţia acestora să continue şi la generaţiile noi. De asemenea şi familiile au un rol important, deoarece „investesc cu atât mai mult în educaţia şcolară (n.i. – a copiilor) […] cu cât capitalul lor cultural este mai important şi cu cât ponderea relativă a acestui capital cultural în raport cu capitalul economic este mai mare” (Bourdieu, 1999: 26).

Primele două tipuri de capital sunt dependente de capitalul economic. Acesta „decide” cât capital social şi cultural poate avea un individ şi poziţia pe care o ocupă acesta. Dacă un individ posedă mai mult capital economic, acesta va acapara mai mult capital cultural, deoarece are acces la o instituţie şcolară mai bună decat alţi indivizi. De asemenea, capitalul economic îi conferă individului un anumit status social în spaţiul social.

În paralel cu spaţiul social, Pierre Bourdieu se simte obligat să explice termenul de câmp al puterii. Această noţiune „nu este un câmp ca toate celelalte: este spaţiul raporturilor de forţă dintre diferitele feluri de capital” (Bourdieu, 1999: 39). Desigur, el susţine faptul că nu oricine se poate afla în acest câmp, ci doar aceia care au acaparat destul de mult din minim unul din capitaluri pentru a fi în stare să domine acest câmp al puterii corespunzător.

În câmpul puterii se duce o luptă: cei cu mai mult capital, de exemplu, capital economic, ajungând la un moment dat undeva mai bine poziţionaţi în spaţiul social, vor lupta pentru a-şi păstra poziţia. Bourdieu ne dă un exemplu în care ne spune că aceşti indivizi sau grupuri ar putea sa ia anumite măsuri administrative care să afecteze calitatea capitalului cultural din sistemul educaţional „deschizând accesul la poziţiile dominante şi, prin aceasta, valoarea relativă a acestor titluri şi a poziţiilor corespunzatoare” (Bourdieu, 1999: 40).

El consideră că dominarea unei aşa numite „clase dominante” nu este un efect direct, ci din contră, unul indirect care este bazat pe diferite acţiuni, care, unite într-un ansamblu complex generează constrângeri încrucişate, domninanţii fiind dominaţi de către alţi dominatori.

Marx vede totul aparent foarte simplu. Există doar două clase sociale majore,  clasa burghezilor şi proletariatul. Burghezia se foloseşte de proletariat pentru a-şi spori capitalul, iar proletarilor nu le convin modurile brutale ale capitaliştilor de a-i pune la muncă, fiind într-un proces de alienare socială. „Proletariatul este alienat pentru că procesul muncii nu se află sub controlul său, ci al patronului, […] pentru că marfa pe care o produce nu-i aparţine, […] pentru că este supus maşinii, […] pentru că nu este liber să muncească sau nu după bunul său plac, […] pentru că, odată ieşit din uzină, este preocupat să-şi refacă forţele” (Colas, 2004: 113).

Când vorbim de o clasă socială ne referim la toate persoanele care se află in aceeaşi situaţie de clasă, sau, mai precis, „clasele sunt definite prin relaţia lor cu mijloacele de producţie” (Tufiş, 2011:301). În cazul lui Marx, aceste clase fie deţin proprietăţi şi modurile de producţie, fie deţin forţa brută de muncă. Acest lucru îl regăsim şi la Weber. Folosindu-se de materialismul dialectic, Marx ne explică faptul că aceste două clase se află în relaţie una cu cealaltă şi cu mijloacele de producţie, în conflict permanent şi sunt într-o continuă schimbare. Burghezia nu există fără proletariat şi vice-versa. Ce este interesant şi particular la Marx este modul în care vede el aceste clase: pe el îl interesează cum s-au format.

Burghezii au apărut din iobagii Evului Mediu, care, folosindu-se de statutul lor de ţărani liberi, ajung să fie comercianţii primelor oraşe. Desigur, era colonialismului le-a fost de un beneficiu nemărginit, deoarece, cu ocazia aceasta, având la dispoziţie zeci de mărfuri noi, sclavi, pieţe noi de desfacere, se crează piaţa mondială, ducând la o evoluţie rapidă a societăţii, „făcând prin aceasta ca elementul revoluţionar din societatea feudală în descompunere să se dezvolte cu rapiditate” (Marx, Engels, 1962).

Astfel, burghezia ocupă, încetul cu încetul, posturile ocupate de aristocraţi. Burghezia lucrează, câştigă bani de pe urma sclaviei si a negoţului, pe când aristocraţia doar domneşte. „Burghezia a avut în istorie un rol cât se poate de revoluţionar” (Marx, Engels, 1962). Ea decide să se revolte împotriva aristocraţiei, a feudalilor şi-şi instaurează propria putere asupra tuturora. Ea distruge modurile vechi de producţie, relaţiile familiale, se extinde pe tot întinsul globului pământesc doar de dragul pieţei de desfacere – mai mult capital. Cucereşte provincii independente, omoară, impune legi, sancţiuni, moduri de viaţă. Iar oamenii care produc, simt schimbările drastice şi cumpără produsele puse la vânzare de către capitaliştii burghezi, sunt tot o creaţie de a lor.

Doar că proletariatul se foloseşte de uneltele oferite de către burghezie. „Armele cu care burghezia a doborât feudalismul se îndreaptă astăzi împotriva burgheziei însăşi” (Marx, Engels, 1962). Burghezia nu a creat doar armele, dar si pe aceia care vor apăsa trăgaciul, susţine Marx.

Proletariatul este o clasă de oameni liberi. Dar Marx vede altfel acest concept al libertăţii. Este liber acela care nu este proprietatea cuiva şi este liber ca să-şi vândă forţa de muncă unui capitalist, deoarece nu are alte moduri de a subzista. Clasa capitalistă a creat un cerc închis, aşa încât un muncitor nu poate trăi fără să lucreze la o fabrică deţinută de un moşier. Chiar dacă a avut libertatea de a-şi da demisia de la un capitalist, acesta este obligat sa lucreze la un altul pentru a-şi câştiga pâinea. Iar pâinea este cumpărată din salarul primit de la capitalist. Marx vede conceptul de „libertate” astfel; un individ este liber dacă nu este proprietatea cuiva şi este liber să-şi vândă forţa de muncă, neavând altă formă de subzistenţă.

Burghezia a mai făcut un lucru: a comodificat totul. Comodificarea este acea acţiune prin care orice obiect se transformă în marfă cu scopul de a fi vândut. Aşa încât şi omul este comodificat. Un individ îşi vinde o anumită perioadă de timp dintr-o zi, în schimbul căreia acesta primeşte un salariu, care, mai precis, este preţul forţei sale de muncă. Capitalistul decide cât să-i ofere muncitorului, întotdeauna plătind cât mai puţin, pentru a avea un câştig cât mai mare. Iar, din această cauză, pe zi ce trece, între clasa dominatoare a capitaliştilor si clasa muncitoare se crează o discrepanţă tot mai mare. Acesta este unul din motivele principale pentru care există conflict între cele două. În timp ce burghezii au acces la forţele de ordine ale unui stat pentru a ţine sub control clasa muncitoare atunci când se răscoală, proletarii se unesc în fabricile unde pot lucra şi câteva mii de oameni, creându-se relaţii strânse, împărtăşind aceleaşi probleme şi, la momentul oportun, pot acţiona ca şi un grup compact, acest lucru regăsindu-l şi la Weber.

Schiţa stratificării sociale a lui Max Weber ne prezintă clar faptul că în viziunea sa, „clasele sunt definite de puterea pe piaţă, adică de poziţia pe care un individ o ocupă în schimburile pe piaţă” (Tufiş, 2011: 302). În concepţia weberiană, clasa este formată dintr-un grup de indivizi care au în comun factori care le determină şansele lor de viaţă. El pleacă de la ideea de situaţie de clasă, mai precis, de la probabilitatea tipică a fiecărui individ într-o societate.

Chiar dacă Weber a respins posibilitatea unui comunism eficient şi a criticat revoluţia proletariatului, el a fost puternic influenţat de către Marx. El a preluat diferite concepte atât din funcţionalism cât şi din marxism, dar, pentru a-şi susţine teoria stratificării sociale, a dezvoltat teoria (dimensiunile) celor trei componente de stratificare (sau, probabilitatea tipică) şi conceptul de şansă de viaţă.

Teoria celor trei componente de stratificare includ bogăţia (dimensiunea economică), prestigiul (dimensiunea statutară) şi puterea (dimensiunea politică), puterea fiind şi conceptul fundamental al lui Weber. Bogăţia este determinată de situaţia economică, câtă proprietate are un individ şi valoarea acesteia. Prestigiul este determinat de respectul oferit de către indivizi fată de poziţia si statutul unei persoane în societate, iar puterea este împărţită în câtă putere deţine un individ sau un grup şi exercitarea puterii avute în acţiunea de împlinire a unor obiective, în ciuda opoziţiei altora.

Conceptul de şansă de viaţă se referă la posibilităţile fiecărui individ în a-şi îmbunătăţi calitatea lui/ei de viaţă. Este un concept probabilistic, care descrie probabilitatea fiecărui individ, şansele fiind legate de situaţia socială a acestuia.

Efectele celor trei dimensiuni şi al conceptului de şansă de viaţă aduse asupra stratificării sunt într-atît de diverse încât se ajunge la o schiţă foarte complicată care include zeci şi zeci de clase mari şi sub-clase care mai de care. Dar, putem spune că pentru Weber există trei feluri de clase de bază: clasele de proprietate (producţie), clasele comerciale şi clasele sociale.

Clasele de proprietate (producţie) reprezintă echivalentul clasei capitaliştilor lui Marx. Aceştia dispun de proprietăţi vaste şi de modurile de producţie, dar nu dispun de forţa de muncă. Pentru aceasta, ei angajează muncitori calificaţi sau necalificaţi (deoarece Weber face diferenţiere între aceste doua grupe de muncitori) pentru a produce bunurile care mai apoi vor fi vândute. Depinzând de nivelul de capital cultural deţinut de către muncitori, aceştia primesc o anumită sumă de bani (salariu).

Clasele comerciale sunt micii întreprinzători care fac comerţ, transportă, etc. Indivizii care fac parte din această clasă pot lucra ei însăşi, pentru a limita numărul de angajaţi, deci, şi capitalul economic care este oferit acestora sub formă de salar.

Clasele sociale sunt formate din indivizii care nu dispun de nicio formă de subzistenţă, astfel încât aceştia îşi vând forţa de muncă (fizică sau intelectuală) unui angajator.

Desigur, aceste clase sunt la rândul lor împărţite în alte clase, acestea depinzând de capitalul cultural şi economic pe care-l dispune fiecare individ în interiorul uneia din cele trei clase mari.

Există şi o mobilitate a indivizilor, având posibilitatea de a urca sau coborî în ierarhia socială. Determinanţi pentru acest fapt sunt cele două capitaluri, cultural şi economic. Dacă scade capitalul economic, un individ riscă să decadă într-o clasă inferioară clasei iniţiale. Iar dacă capitalul cultural creşte, şi, o dată cu aceasta, şi capitalul economic, un individ are ocazia de a urca pe scara socială.

În timp ce organizarea/mobilizarea claselor sociale la Marx este foarte simplă, burghezia si proletariatul luptându-se asupra ideii de cine conduce (opresează) pe cine, Weber vede un pic altfel situaţia. Poate exista o mobilizare personalizată care implică violenţă fizică sau psihică asupra oponentului imediat, precum este un inginer sau un maistru-şef la locul de muncă. Deoarece, în ziua de astăzi, majoritatea muncitorilor nu-şi cunosc şefii direct, ieşirile violente pot fi concentrate asupra oamenilor aflaţi în ierarhia de la locul de muncă, aceştia fiind consideraţi a fi reprezentanţii direcţi ai şefului.

Un alt tip de organizare socială poate apărea atunci când există un număr foarte mare de indivizi care se află în aceeaşi condiţie de clasă şi-şi doresc a schimba situaţia, posibil fiind opresaţi de către cei aflaţi în clase superioare lor. Concentrarea la locul de muncă poate fi de asemenea un motiv de organizare. În momentul când muncitorilor nu le mai convin condiţiile de la locul de muncă, aceştia se organizează cu scopul de a schimba situaţia. Ultimul mod de organizare este atunci când se poate stabili o alianţă cu intelectualii, cu o altă clasă, scopurile clasei inferioare fiind înţelese si susţinute de către aceştia.

În concluzie, viziunile lui Pierre Bourdieu, Karl Marx şi Max Weber, aparent diferite din motive de prezentare a situaţiei, au lucruri în comun (capitalul economic şi cultural la Bourdieu şi Weber, faptul că Weber s-a inspirat din unele teorii ale lui Marx). Aceste trei viziuni pot ajuta la înţelegerea mai profundă a claselor (spaţiului social) şi a diferenţelor de clasă (statusurilor sociale), aducând lumină asupra unor probleme de ordin social si economic atât din prezent cât şi din trecut.

___________

Bibliografie:

Bourdieu, Pierre, 1986. „The forms of capital”, Handbook of Theory and Research for the Sociology of Education (New York, Greenwood), pp. 241-258.

Bourdieu, Pierre, 1999. “Noul Capital”, în Pierre Bourdieu, Raţiuni practice, pag. 26-40 . Bucureşti: Meridiane

Bourdieu, Pierre, 1999. „Spaţiu social şi spaţiu simbolic”, în Pierre Bourdieu, Raţiuni practice, pag. 8-25. Bucureşti: Meridiane

Colas, Dominique, 2004. Sociologie politică. Bucureşti: Univers

Giddens, Anthony. 2001. Sociologie.Bucureşti: Bic All.

Marx, Karl şi Engels, Friederich, 1962 [1848]. „Burghezi şi proletari”, în Karl Marx şi Friederich Engels, Manifestul partidului comunist, pag. . Bucureşti: Editura Politică

Tufiş, Paula A. 2011, „Structură, stratificare şi mobilitate socială”, în Lazăr Vlăsceanu, Sociologie, pag. 294-336. Bucureşti: Polirom

Weber, Max, 1978. „Status groups and classes”, în Max Weber Economy and society, pag. 302-307. Los Angeles: University of California Press

Un gând despre &8222;Stratificarea socială în viziunea lui Bourdieu, Marx şi Weber&8221;

  1. Pingback: Listă cu eseuri şi texte traduse ce se pot găsi pe blogul CdCⒶ « Centrul de Cultura [anarhista]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s