Despre stat, organul de represiune al statului şi o alternativă acestuia (un răspuns la „Despre forţele de ordine” de Manuel Mireanu)


Articolul de faţă are ca şi punct de plecare un articol scris de către Manuel Mireanu, intitulat „Despre forţele de ordine”, care se poate citi pe CriticAtac, AICI (aş însista să citiţi articolul acela înaintea celui de faţă – în cazul în care nu aţi făcut-o deja). Mai degrabă tinde spre o semi-răspundere a întrebărilor care joacă drept concluzie la articol, şi le voi cita: „Cum ne putem reconsidera nevoia de securitate și încrederea că poliția va satisface această nevoie? Putem gândi soluții la această nevoie care să nu conțină mecanismele de violență și represiune cu care operează poliția și patrulele de vigilanți? Ce alternative ar putea aduce gândirea ‚de stânga’ la supremația conservatoare a conceptului de ‚forțe de ordine’? Putem gândi societatea ca o comunitate de oameni care nu au nevoie să fie disciplinați ca să trăiască in tihnă? Putem găsi soluții practice si ne-autoritare la nevoia de protecție a comunităților noastre? Ne putem organiza propriile mecanisme de securitate?”

*

Înainte de a începe, aş dori să subliniez faptul că cel puţin în părţile acestea ale României (în vest), oamenii care acceptă poliţia ca fiind legitimă în a-şi folosi puterea în scopul de a “proteja societatea”, văd totul mai degrabă ca pe un “cei ce apără proprietatea privată” şi nu cei care protejează pe om ca şi individ social. Este un lucru important, deoarece trecem dintr-o tabără a gândirii în alta. Şi da, cam acesta este şi rolul poliţiei în general: de a apăra bunurile publice şi private – dar, în 90% din cazuri aceştia oferă protecţia necesară doar bunurilor publice (ale statului) şi corporaţilor.

În textul lui Manuel Mireanu nu apare o chestiune pe care o consider destul de importantă atunci când discutăm despre stat şi ale sale organe/forţe de ordine. Mai anume conceptul de libido şi cel de “violenţa naşte violenţă”. Desigur, se va putea observa că amândoi păşim căi cât de cât diferite în momentul explicării acestui subiect.

Libido, deoarece statului (toţi cei care iau parte la aceste acţiuni de guvernare şi apărare) îi face plăcere să-şi prezinte puterea în faţa celor care nu o au. Atunci când vede feţele distruse ale oamenilor, în timp ce în faţa lor defilează zeci şi sute de oameni înarmaţi până în dinţi, îi conferă o idee asupra poziţiei în care se află: o poziţie puternică, de neclintit. Statul umileşte oamenii prin asta, zi de zi. Propaganda privind siguranţa pe care poliţia o oferă, patrulele de poliţie şi de jandarmerie de pe stradă – atât sub format de unul de la Poliţia Locală şi unul de la Intervenţii (se recunosc după uniforme) cât şi de maşină/dubiţă – văzul uniformelor în sine. Chiar dacă un om este conştient că cel ce poartă uniforma este de asemenea un om, la văzul acestuia nu mai are acelaşi avânt ca şi în cazul în care s-ar întâlni cu acelaşi poliţist, doar că îmbrăcat în civil. Aş putea susţine că organul de represiune a statului nu este omul care poartă uniforma ci uniforma în sine. Ea aduce frica, teroarea, bătaia, amenda, pentru că ea conferă legitimitatea persoanei care o poartă. Iar omul de o poartă se simte bine în ea. Este precum o haină de latex pe care o poartă un sado-masochist. Civilului i se conferă anumite puteri de care va abuza în scopul păstrării ordinii în societate doar prin purtarea uniformei în sine.

Apoi am zis că “violenţa naşte violenţă”. Există o mică mare problemă aici: noi, oamenii, civilii, susţinem că violenţa noastră naşte violenţa lor (a statului). Dacă eu arunc cu o piatră într-un geam, asta se ia ca fiind un act violent împotriva unei proprietăţi private. Statul are dreptul să folosească orice ca să mă prindă şi să mă pună să plătesc pentru faptele mele.

Pe când…întreaga situaţie este totalmente diferită. Este un joc de situaţii. Şi voi lua un exemplu: eu şi încă câteva zeci de persoane trăim pe un teren vast, cu dealuri, păduri şi ce or mai fi – nu este proprietatea noastră; vorbesc despre o situaţie utopică. Vine o corporaţie/un stat şi ne spune că are nevoie de acel teren în diverse scopuri şi că noi vom putea continua să trăim pe el, la fel ca întotdeauna. Singura diferenţă va fi că acea entitate va deţine terenul respectiv. O dată terenul al corporaţiei/statului, noi ne continuăm vieţile cum am făcut-o de ani şi ani. Doar că respectiva entitate decide că ar fi timpul să impună nişte legi. Decide că noi nu mai putem să tăiem lemnele uscate din pădure, că nu mai putem face agricultură lângă pârâu, că ar fi ideal ca noi să lucrăm la fabrica pe care ei o construiesc. Pentru a fi totul în regulă, aduc câţiva oameni care vor juca rol de paznici. Aceştia au dreptul de a ne pedepsi dacă încălcăm una din legile impuse de corporaţie/stat. Noi nu avem nici un drept să ne împotrivim legilor impuse de ei, din cauză că noi am fost de acord ca entitatea să ocupe terenul – un fel de contract social –, iar ei au fost destul de drăguţi ca să ne lase să trăim în continuare pe teren. Noi începe să fim frustraţi, ne-am obişnuit să fim cumva, dar corporaţia/statul ne impune să ne schimbăm, că dacă nu, vom fi pedepsiţi. La un moment dat, unul dintre noi face ceva ce nu este permis, este prins şi pedepsit. Frustrarea creşte. Corporaţia/statul spune că ei au fost drăguţi că ne-au ţinut pe teren şi că noi totuşi facem lucruri rele. Frustrarea creşte. Creşte şi numărul de paznici, apare un turn de veghe undeva la marginea pădurii. Terenul este îngrădit cu garduri înalte. Frustrarea creşte. Un altul dintre noi face ceva ce este considerat a fi ilegal. Şi acesta este pedepsit. Şi tot aşa până când noi nu mai putem. Şi atunci noi suntem cei care încerăm să-i pedepsim pe ei. Dar ei au legea, ei au paznicii, ei au tot ceea ce le trebuie ca noi să nu putem să-i învingem. Pierdem. Creşte gradul de securitate, cresc numărul legilor. Al paznicilor. Şi aşa mai departe. Vedeţi cumva unde bat? Este vorba despre un ciclu extrem de simplu: actele lor violente împotriva unui anumit stil de viaţă, unei anumite conduite, prin diverse legi şi impuneri de putere, sunt iniţial acceptate, dar după o vreme apare reacţia care este şi ea violenă. Violenţa aceasta este cea pe care lumea o vede. Oamenii au ieşiri violente, poliţia contra-atacă violent ca să apere ceva. Dar nimeni nu vrea să vadă de ce a apărut violenţa iniţială, nu vrea să accepte condiţia umană aşa cum este ea: violentă atunci când libertăţile naturale şi viaţa îi sunt în pericol. Până atunci s-au încercat fel şi fel de metode paşnice şi logice de a atenuare a frustrărilor, a problemelor, găsirea unui consens între corporaţie/stat şi oameni. Dar nu s-a putut. Violenţa lor (a statului exprimată prin forţele de ordine este) o violenţă treptată şi de lungă durată, care, precum picătura chinezească, crează, după o vreme, o ieşire violentă a celor opresaţi.

După exemplul de mai sus se poate recrea schema creaţiei Statului în sine. Un grup de oameni fără ierarhie se trezesc că vine A şi le spune că acesta le poate oferi protecţie dacă i se vor oferi în schimb anumite bunuri. Acesta desemnează un grup de oameni care are acest scop. După aceea desemnează teritoriul ocupat de respectiva comunitate ca fiind o proprietate privată. Se construiesc ziduri, se desemnează legi privind protejarea acesteia. Cine le încalcă, şi-o ia pe coajă. Desigur, Mireanu l-a amintit pe Hobbes, pe lângă Max Weber, Carl Schmitt și Hans Morgenthau.

Aceste două lucruri, cred eu, au fost omise de căre autorul textului “Despre forţele de ordine.” Şi aceste două lucruri sunt cele mai importante când vorbim despre opresiunea statului, despre poliţie, jandarmi, armată. În momentul în care un sistem deţine puterea de a crea situaţii, limitări, pedepse, prin prisma legile, se crează un vid între conducători şi populaţie, vid ocupat de către forţele de ordine. Noi ajungem la conducători doar dacă trecem de forţele de ordine, pe când conducătorii ajung la noi oricând doresc, cu ajutorul forţelor de ordine. Şi, amuzant este că există o legătură mult mai complexă între noi şi forţele de ordine. Şi aici apare conceptul plăcerii. Un poliţist se simte bine dacă şi-a făcut datoria prin orice metodă posibilă faţă de stat – lovind, arestând, încarcerând; un om aflat într-o condiţie anti-statală/corporatistă are o plăcere în momentul în care a doborât un poliţist. Şi în tot acest timp statul şi corporaţiile au de câştigat, pentru că doar de puţine ori acestea vor fi lovite puternic, direct, iar dacă nu sunt lovite (şi mai ales dacă sunt lovite), au legitimitatea de a creşte nivelul de opresiune faţă de cei opresaţi. Chiar dacă vorbim despre o dictatură sau un regim aşa numit democratic. Fiecare stat trebuie să supravieţuiască, nu?

Aş dori să susţin că sunt momente în care aş dori să ocolesc discursul privind ceea ce se află între noi şi cei care conduc. Poate din cauză că eu personal nu consider necesară existenţa statului (cel puţin a celui actual ca şi format prezent şi omniprezent) – astfel forţele de ordine fiind de o necesitate redundantă. Poate din cauză că eu consider că oamenii sunt destul de capabili să facă tot ceea ce face statul, singuri, prin acte voluntare şi organizare non-ierarhică şi prin consens – adică de a se autoguverna. Dar asta ar fi o altă discuţie. În orice caz, să vă prezint alternativa forţelor de ordine – care este foarte uşor de pus în practică – care, prin simpla ei existenţă ar putea duce la mult mai multe, până şi la eliminarea poliţistului din mintea noastră. Iar alternativa sună aşa:

ALTERNATIVA:

Atunci când un om sună la 112, sună din două motive: a) anumite bunuri personale, proprietăţi, sunt în pericol sau au fost furate/distruse şi b) se petrece o încăierare, o perturbare a liniştii publice, situaţie care îi aduce discomfort.

Chiar dacă este dovedit, şi foarte mulţi ştim asta, în momentul în care ni se fură un bun personal, Poliţia nu-şi joacă rolul cum ar trebui. Poate că vinovatul este prins, dar bunul în sine nu mai este restituit (din cauză că aşa numitul vinovat a vândut bunul, par example). Amuzant este că individul căruia i s-a furat bunul, chiar dacă este fericit că vinovatul a fost prins, nu are aceeaşi satisfacţie ca şi cum ar fi avut-o în cazul în care i se restituia acel bun. Aş putea tinde să cred că individul în sine are ca şi prioritate obiectul furat şi nu capturarea şi pedepsirea vinovatului, ceea ce duce la ideea de pseudo-individualism, situaţie în care lui X nu-i pasă dacă A va mai fura vreodată sau că va aduce prejudicii şi lui M, S, D şi G, ci doar îşi doreşte obiectul furat (bine, poate să apară o situaţie în care X, M, S, D şi G se vor uni pentru a-şi restitui bunurile, uniţi pentru a-l prinde pe A, deoarece observă că Poliţia nu se descurcă singură – dar asta după actul furtului în sine). Desigur, dacă Poliţia lucrează încet, apare un soi de frustrare, o frustrare alimentată de incapacitatea forţelor de ordine de a-şi duce la un bun sfârşit misiunea. Nu vinovatul este înjurat, ci poliţia. Şi acuma apare un lucru interesant – care va fi prezentat sub forma unui monolog scurt: “Dacă l-aş prinde pe ăla (vinovatul), l-aş obliga să-mi dea bunul furat sau contravaloarea acestuia.”

Hopa. Apare dorinţa de a se face dreptate prin forţe proprii. O dorinţă care nu prea este promovată de către stat. Oare de ce? Pentru că dacă societatea şi-ar face dreptate singură, nu ar mai fi nevoie de forţele de ordine. Cum ar fi dacă societatea în sine s-ar regla singură? Cum ar fi dacă socialul nu ar mai depinde de stat?

Omul nostru decide să-şi facă singur dreptatea. Este frustrat că organele de poliţie trag de timp, nu-şi fac munca, susţinând că nu dau de vinovat, nu-l găsesc, nu nimica. Aşa că se apucă să-şi pună întrebări, să pună întrebări, să se plimbe prin oraş, să descopere orice îl va putea ajuta ca să dea de cel vinovat. Iniţial se gândeşte să meargă pe la pieţe, acolo unde mai stau oamenii care vând fel şi fel de obiecte furate. Îi ştie numele, ştie cum arată, dar de găsit nu-l găseşte, aşa că se apucă să întrebe oameni dacă ştiu ceva. Află că este nu-ştiu-unde, îşi mai cheamă un prieten să vină să-l ajute. Ajunşi acolo, îl văd, se duc la el, omul spune cine este şi că-şi doreşte obiectul furat, căci dacă nu “îl va da pe mâna poliţiei” (Amuzant cum, în unele cazuri, a spune asta rezolvă situaţia…doar cuvântul “poliţie” rezolvă problema. Ce interesant…). Îi spune vinovatului că nu are de ce să fugă, acestuia îi trebuie doar obiectul furat sau contravaloarea acestuia. Mă rog, dacă se rezolvă situaţia ori ba, nu mai contează; ce contează este faptul că un om a reuşit să facă ceea ce poliţia încearcă să facă de zile sau săptămâni întregi, dând de vinovat, “dreptatea” făcându-se faţă în faţă, fie într-un mod consensual, fie nu.

În acest caz susţin ca fiind necesară miliţia civilă de cartier. Cum adică miliţie civilă? Foarte simplu: oamenii dintr-un cartier se decid că nu li se oferă destulă protecţie din partea statului, existând fel şi fel de spargeri, tâlhării şi că le este frică de viaţa şi sănătatea copiilor lor. Aşa că se decid ca în fiecare zi şi seară să existe câteva grupuri de câteva persoane care să patruleze. Grupurile se fac într-un mod consensual, gen, fiecare om adult din cartier are obligaţia de a face parte dintr-o patrulă măcar o dată pe lună. Ce este şi mai important, aceştia nu poartă uniforme, nu au arme, bâte, spray-uri paralizante; sunt pur şi simplu oameni care au decis că siguranţa lor şi a vecinilor lor este importantă. Şi, statistic vorbind, se pare că miliţiile de acest gen funcţionează foarte bine. Rata criminalităţii din cartierele cu miliţii a scăzut aproape de 0, dintr-un simplu motiv: oamenii din acel cartier sunt din start atenţi asupra posibilităţii comiterii unor infracţiuni, pe când un cartier fără miliţii aşteaptă ca acest lucru să fie întreprins de către poliţie. În momentul în care tu ai datoria de a te apăra pe tine şi vecinii tăi, eşti tot timpul atent. Poliţia mai face greşeli…doară poliţiştii sunt şi ei oameni, nu?

Oare asta este forma de vigilanti despre care vorbea Manuel Mireanu? În orice caz, scorul este:

Miliţiile civile 1 – 0 Poliţia.

Un gând despre &8222;Despre stat, organul de represiune al statului şi o alternativă acestuia (un răspuns la „Despre forţele de ordine” de Manuel Mireanu)&8221;

  1. Pingback: Listă cu eseuri şi texte traduse ce se pot găsi pe blogul CdCⒶ « Centrul de Cultura [anarhista]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s