Tot ce ţi-ai dorit să ştii despre anarhie (dar ţi-a fost frică să întrebi) – Partea I


[de citit şi partea a DOUA, a TREIA şi a PATRA]

Un material scris de către: The Anarchist Media Group, din Cardiff, Marea Britanie.

Titlul original în engleză, “Everything you ever wanted to know about anarchy (but were afraid to ask)”, apărută în 1988

*

Introducere

Cu siguranţă se spun mai multe prostii despre anarhism decât despre oricare altă idee politică. De fapt, nu are nimica de a face cu crezul în haos, moarte şi distrugere. Anarhiştii nu cară de obicei bombe, nici nu subscriu la nici o virtute privind lovirea bătrânicilor.

Nu este nici un accident că această imagine sinistră a anarhistului nebun este aşa de acceptată. Statul, presa şi toate tipurile de autorităţi, folosesc orice mijloc aflat la îndemâna acestora pentru a prezenta anarhia ca fiind o stare inimaginabilă de carnagiu şi haos. Nu ne-am putea aştepta la nimic altceva de la aceşti obsedaţi ai puterii care nu ar avea nici o putere de acaparat dacă ar fi după noi. Ei trebuie să creadă că autoritatea şi obedienţa sunt esenţiale, astfel încât crimele lor să le fie justificabile. Televizorul, presa şi filmele, toate propovăduiesc obedienţa, şi atunci când anarhia este menţionată, este prezentată ca fiind o distrugere lipsită de raţiune.

Presupusa necesitate a autorităţii este atât de ferm plantată în minţile oamenilor, încât anarhia, care înseamnă pur şi simplu “fără autoritate” este aproape de neconceput de majoritatea oamenilor. Aceeaşi oameni, pe de altă parte, vor admite că regulile, regulamentele, taxele, caracterul oficios şi abuzul de putere (ca să numim câteva) sunt iritante, ca să spunem pe scurt. Aceste lucruri sunt de obicei gândite astfel încât suferinţa în linişte să merite, deoarece alternativa – fără putere, fără autoritate, toată lumea să facă ceea ce-i place – ar fi oribilă. Ar fi anarhie.

Şi totuşi există o paletă variată de posibile societăţi fără Stat. Nu toate dintre ele ar fi neplăcute de trăit în ele. Dimpotrivă! Orice formă de societate anarhistă ar fi cel puţin cruţată de distorsiunile oribile produse de către Stat. Partea “negativă” a anarhismului – abolirea Statului – trebuie să fie echilibrată împotriva a ceea ce înlocuieşte o societate a libertăţii şi a liberei cooperări.

Diferiţi anarhişti au diferenţiat idei cu privire la exact modul în care o societate ar trebui să fie organizată. Ei toţi sunt de acord că Statul ar trebui să fie înlocuit cu o societate fără clase şi fără forţă. Aceasta se datorează faptului că din această credinţă în libertate, noi suntem reticienţi să prezentăm un plan solid. Noi oferim doar modele posibile, susţinute prin dovezi din viaţa de zi cu zi. De fapt, a existat deja o societate anarhistă şi nu a fost oprită decât prin crime în masă.

O altă neînţelegere comună din partea celor care ştiu puţin mai multe despre aceasta este faptul că anarhismul este un vis frumos, visat cu ochii deschişi, o idee frumoasă dar impracticabilă. De fapt, mişcarea anarhistă are o istorie lungă şi nu a apărut în minţile filosofilor din Turnul de Fildeş, ci direct, din practica luptei pentru supravieţuire a maselor de oameni obişnuiţi şi asupriţi. Aceasta a fost întotdeauna intens practicată privind preocupările şi căile sale de a face lucruri. Mişcarea mai avea puţin şi avea succes de câteva ori. În cazul în care este într-adevăr atât de fără speranţă şi impracticabilă, atunci de ce este Statul atât de hotărât să o elimine?

Anarhism elementar

Foarte puţini oameni par să înţeleagă anarhismul, chiar dacă este o idee foarte simplă şi fără prea multe complicaţii. Aceasta poate fi expirmată practic prin trăirea propriilor noastre vieţi în loc să fim împinşi din spate.

Nu este nimica complicat sau ameninţător la anarhism, cu excepţia argumentelor înspăimântătoare cum că ar putea să te bage în situaţii de genul. Precum cel privind haosul, care ar exista dacă toată lumea ar face doar ceea ce-şi doreşte. Dar avem deja haos, nu? Milioane de oameni nu au locuri de muncă, în timp ce alţii fac muncă mult prea multă, plicticoasă şi repetitivă. Oamenii mor de foame în timp ce mâncarea este aruncată în mare, pentru ca preţurile să fie în continuare mari. Aerul nostru este sugrumat de fumul produs de maşinile care conţin numai o persoană. Lista lucrurilor nebune şi haotice care se petrec este nesfârşită.

Chiar şi lucrurile “bune” pe care le face Statul sunt defapt nocive. Serviciul de Sănătate, de exemplu, ne peticeşte exact ca într-un magazin industrial de reparaţii, care, într-un fel sau altul, este. Ne serveşte ca să fim dependenţi de către Stat, şi, ce este cel mai grav, ne cumpără foarte ieftin. Ne previne din a face un Serviciu de Sănătate adevărat, auto-gestionat, de care am avea nevoie, echipat pentru nevoile noastre nu ale lor.

Autorităţile, prin natura lor proprie, pot doar să interfereze şi să impună lucruri. Cu siguranţă oamenii obişnuiţi pot să găsească o metodă de a face faţă, fără ca planificatorii să le demoleze casele ca să construiască birouri şi mai goale? Este un principiu anarhist de bază, cum că doar oamenii care trăiesc într-o anumită zonă au dreptul de a decide ce se întâmplă acolo.

Tot acest haos, credem noi, răsare de la autoritate şi de la Stat. Fără clasa conducătoare şi nevoia ei de a ne ţine în robie, nu ar mai existat Stat. Fără Stat cu toţii am fi în poziţia de a ne organiza liber pentru scopuri proprii. Desigur, nu am face o mizerie mai mare decât cea în care suntem prinşi acuma? Organizarea liberă ar putea oferi o ordine mult mai mare decât o societate care se concentrează pe jaful sistematic şi suprimarea majorităţii membrilor săi.

Câteva argumente generale împotriva anarhismului

Suntem deseori întrebaţi cum s-ar ocupa o societate anarhistă cu, să zicem, crima. Cine i-ar opri, dacă nu ar exista poliţie?

Cele mai multe crime sunt crime făcute din pasiune şi, prin urmare, imposibile de prevenit de către poliţie sau de oricine altcineva. Să sperăm că, cu toate acestea, într-o societate sănătoasă, mai puţin frustrată, astfel de “crime” ar fi mai puţin frecvente.

Conducătorii noştri pretind că ne apără unii de alţii. De fapt, aceştia sunt mult mai interesaţi în a se apăra pe ei şi proprietăţilor “lor”, de noi.

Dacă noi, ca şi membrii ai unei comunităţi locale, am poseda şi împărţi toate resursele, furtul ar fi absurd. Un motiv important pentru crimă ar fi abolit.

Aceste comunităţi vor trebui să dezvolte niste modalităţi pentru a face faţă indivizilor care ar răni pe alţii. În locul a câtorva mii de poliţişti de profesie, ar fi 51 de milioane numai în “Regatul Unit”. În cele din urmă, singura noastră protecţie este reciprocitatea.

Închisorile dau greş în a îmbunătăţi sau în a reforma pe oricine. Localnicii conştienţi de circumstanţele celorlalţi ar fi în măsură să aplice soluţii mai adecvate, în conformitate cu nevoile victimei şi a infractorului. Sistemul penal prezent, pe de altă parte, crează comportamente criminale. Prizonierii pe termen lung sunt adesea incapabili de a supravieţui în afara unei instituţii care ia toate deciziile în locul lor. Cum prin închiderea unor oameni cu alţii, cu o gândire anti-socială (cei mai răi dintre ei fiind nebunii) se presupune că va dezvolta responsabilitatea şi comportamentul rezonabil? Desigur că va face fix opusul. Majoritatea prizonierilor vor răni din nou.

O altă întrebare care a fost aruncată în faţa anarhiştilor timp de ani de zile este: “Dar cine va face toată treaba neplăcută şi murdară?”. Ne imaginăm că fiecare comunitate va concepte propriul sistem pe rotaţie. Ce e aşa de imposibil în asta?

Dar vine întrebarea: “Dar ce este de făcut cu cei care refuză să muncească?”. Păi, presiunea socială poate fi aplicată. Oamenii ar putea, de exemplu, să fie “trimişi în Coventry”, adică, ignoraţi. În cazuri drastice, aceştia pot fi excluşi din comunitate.

Dar oamenii au nevoie să lucreze. Oamenii au o nevoie drastică de activităţi creative. Observaţi numai câţi oameni îşi petrec timpul muncind la maşini sau motociclete, în grădinărit, croit haine, creând muzică. Acestea sunt toate activităţi creative care pot fi foarte plăcute. De cele mai multe ori acestea sunt văzute ca fiind hobby-uri decât muncă, întrucât noi suntem crescuţi să credem că munca este o tortură care trebuie să fie îndurată.

În această societate, desigur, munca este o tortură. În mod natural, cu toţii o detestăm. Asta nu înseamnă că suntem leneşi într-un mod natural, ci înseamnă că rezistăm în a fim consideraţi maşini, obligaţi să facem o muncă de prisos în beneficiul altcuiva. Munca nu trebuie să fie aşa – şi dacă ar fi controlată de oamenii care trebuie să o facă, cu certitudine nu ar mai fi.

Desigur, unele munci trebuiesc făcute, şi sunt câteva metode în vedere care ar face colectarea gunoiului să fie o ocupaţie disctrativă. Cu toţii ar trebui să ia o parte şi toată lumea ar trebui să se asigure că nimeni nu a scăpat cu eschivarea responsabilităţilor lor.

Un alt aspect imporant este faptul că şomajul este doar o problemă creată de către capitalism. Într-o lume raţională nu ar exista şomaj. Cu toţii ar avea o săptămână de lucru mai scurtă, deoarece aceştia ar produce numai şi numai produsele necesare vieţii. Dacă ar fi să scăpăm de clasa conducătoare parazitică, am fi liberi de majoritatea presiunilor economice de a munci.

Dacă în continuare ai nevoie să fi convins că o societate anarhistă ar rezolva problemele privind oamenii care nu reuşesc să-şi ducă responsabilităţile la un bun sfârşit, atunci imaginează-te în ipostura de a fi obligat să faci faţă unei întâlnirii a întregii comunităţi în care locuieşti şi să fi discutat într-un mod public ca fiind o problemă. Ugh!

Totuşi, o altă obiecţie comună este: “Păi, poate ar funcţiona la scara unui sat de ţărani, dar cum ai putea face o societate industrială complexă să funcţioneze fără autoritatea managerilor?”. În primul rând, noi credem că societatea trebuie să fie divizată în unităţi cât mai mici posibile, astfel încât să fie clare grupurilor mici de oameni obişnuiţi. Este un fapt organizatoric observabil, precum şi un principiu de bază al teoriei anarhiste, şi anume că grupurile mici de oameni pot conlucra eficient, şi să se coordoneze cu alte astfel de grupuri; în timp ce grupurile mari fără formă sunt naive şi uşor de dominat. Ca să extindem acest punct, este interesant de notat că recent, faimoasele “economii de scară” care justifică oţelăriile, de exemplu, care ocupă mulţi kilometri pătraţi, sunt din ce în ce mai mult sub semnul întrebării. Dincolo de un anumit punct, fabricile, fermele, sistemele administrative şi aşa mai departe, devin din ce în ce mai puţin eficiente cu cât cresc.

Pe cât de raţional posibil, tot ce se produce trebuie consumat la nivel local. Totuşi, unele facilităţi ar trebui să fie tratate la nivel regional sau la o scară mai largă. Nu este nici o problemă nerezolvată aici, de fapt soluţiile au fost descoperite de către clasa muncitoare din Spania în anii ’30. Compania de Autobuze din Barcelona a dublat serviciile, a făcut contribuţii generoase la Colectivul Orăşenesc de Divertisment şi producea potcoave pentru front în atelierele lor. Toate acestea au fost realizate cu o mână de lucru mai puţină, căci foarte mulţi au mers să lupte împotriva fasciştilor. Această creştere în eficienţă, în ciuda războiului şi a deficitelor serioase de produse, nu este deloc surpinzător cine poate să conducă cel mai bine o companie de autobuze? Muncitorii de la acea companie, desigur.

Toţi muncitorii din Barcelona erau organizaţi în sindicate – grupuri de muncitori de la aceeaşi întreprindere, divizaţi în grupuri de muncă. Fiecare grup lua decizii privind munca de zi cu zi şi alegeau un delegat care să-i reprezinte la întâlnirile din fabrică, sau chiar la cele regionale. Fiecare dintre delegaţi era instruit privind ceea ce să spună de către colegii săi de grupă, iar sarcina de a fi delegat era de cele mai multe ori rotită printre cei aflaţi în grup. Delegaţii puteau să fie schimbaţi într-un timp foarte scurt dacă se credea că aceştia nu-şi făceau treaba cum trebuie (principiul revocării). Acestea prezintă principiile de bază ale anarhismului privind libera federalizare, în practică. Prin adăugarea mai multor nivele de delegare, este posibilă activitatea privind organizarea pe orice scară, fără ca cineva să renunţe la libertatea de a munci cum îşi doreşte. Această idee a federalizării este ilustrată într-o secţiune ulterioară, numită “Acţiunea locală şi organizarea”.

Să trecem la un alt subiect – “Nu ar rămâne o societate fără Stat fără apărare în faţa atacurilor ţărilor străine?”

Păi, trebuie să spunem că având un Stat nu ne-a prevenit de la a fi preluaţi de către Imperiul Statelor Unite. De fapt “propriile noastre” forţe armate sunt folosite împotriva noastră sub forma unei armate de ocupaţie. Statul nu ne apără. Ne foloseşte drept carne de tun ca să-i apere pe conducători, care, mai precis, sunt adevăraţii noştri inamici.

Întorcându-ne la întrebare, un răspuns clasic anarhist ar fi de a-i înarma pe oameni. Miliţiile anarhiste din Spania mai că au câştigat războiul civil, în ciuda insuficienţei de armament, trădarea comuniştilor şi intervenţia Germaniei şi Italiei. Greşeala lor a fost că au permis să fie integraţi într-o armată condusă de statişti. O populaţie înarmată este greu de subjugat.

Dar da, am putea fi distruşi. Noi credem că adevărata problemă nucleară vine din “partea noastră”. Conducătorii americani mai degrabă ne-ar extermina decât să ne ofere de bună voie libertatea.

În faţa ameninţării cu distrugerea, cea mai bună metodă de apărare este mişcarea revoluţionară din alte ţări. Spusă într-un alt mod, cea mai bună apărare împotriva bombei nucleare ruseşti este mişcarea curentă a muncitorilor polonezi. Acest lucru s-ar putea răspândi foarte uşor şi în restul Imperiului Sovietic. În schimb, speranţa lor de a nu fi vaporizaţi este faptul că noi am putea să abolim bomba “noastră”. (CND nu a reuşit încă să realizeze că interzicerea armelor de distrugere în masă ar însemna interzicerea Statului!)

Este instructiv modul în care revoluţia rusească a fost salvată de intervenţia britanică en-gros, prin o serie de rebeliuni şi ameninţări ale muncitorilor englezi.

Adevărata securitate ar fi garantată dacă am putea să dezvoltăm contacte internaţionale până am putea fi siguri că muncitorii din fiecare stat “inamic” nu le vor permite conducătorilor lor să ne atace.

Ultimele câteva pagini au fost o introducere succintă la gândirea anarhistă. Există o mulţime de idei şi detalii care se pot găsi în diverse cărţi scrise pe subiect. Dar practic vorbind, înţelegi anarhismul trăind anarhismul, devenind implicat cu alţi anarhişti şi lucrând la proiecte, astfel încât aceasta este tema în jurul căreia mare parte din această cărticică se va învârti – acţiunile anarhiste.

____
VA CONTINUA…

4 gânduri despre &8222;Tot ce ţi-ai dorit să ştii despre anarhie (dar ţi-a fost frică să întrebi) – Partea I&8221;

  1. Pingback: Tot ce ţi-ai dorit să ştii despre anarhie (dar ţi-a fost frică să întrebi) – Partea II « Centrul de Cultura [anarhista]

  2. Pingback: Tot ce ţi-ai dorit să ştii despre anarhie (dar ţi-a fost frică să întrebi) – Partea IV « Centrul de Cultura [anarhista]

  3. Pingback: Listă cu eseuri şi texte traduse ce se pot găsi pe blogul CdCⒶ « Centrul de Cultura [anarhista]

  4. Pingback: Tot ce ţi-ai dorit să ştii despre anarhie (dar ţi-a fost frică să întrebi) – Partea III | Centrul de Cultură anarhistă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s