Tot ce ţi-ai dorit să ştii despre anarhie (dar ţi-a fost frică să întrebi) – Partea II


Un material scris de către: The Anarchist Media Group, din Cardiff, Marea Britanie.

Titlul original în engleză, “Everything you ever wanted to know about anarchy (but were afraid to ask)”, apărută în 1988

*

PARTEA ÎNTÂI

Anarhismul în acţiune

Dacă ai citit pamfletul până în acest punct, trebuie că ai deja o idee destul de rezonabilă privind cum este societatea anarhistă. Problema este cum se ajunge de aici, acolo.

În interiorul anarhismului există mai multe idei diferite dar legate între ele. Sunt sisteme întregi de gândire a teoriei politice anarhiste, având nume precum federalism, mutualism, individualism, sindicalism, anarho-comunism, anarha-feminism, situaţionism, şi aşa mai departe.

Argumentele dintre diferitele “mărci” ale anarhismului continuă să existe de multă lume, şi sunt prea dificile pentru a fi prezentate într-un pamflet introductiv.

Totuşi, dacă ne gândim în termeni de ce spune anarhismul că este nevoie să fie făcut acuma, se pare că există foarte multe asemănări între ramurile acesteia. Fiecare componentă subliniază importanţa acţiunii într-o anumită zonă a vieţii.

Dacă vei începe să pui în practică ideile din paginile ce urmează, vei începe să munceşti la propria ta versiune a anarhismului. Făcând aceasta, vei adăuga un nou membru mişcării care întotdeauna are nevoie de noi membrii, mai ales cei care au gândit lucrurile mai bine. Încearcă-ţi ideile pe prieteni, citeşte mai multe despre anarhism, vorbeşte cu alţi anarhişti!

Fi un gânditor independent. Nu există nici un alt fel.

Organizarea la locul de muncă

În mod tradiţional, anarhiştii cred că marea problemă cu lumea este faptul că totul se rezumă la conducători şi “sclavi ai salarilor”. Dacă am putea scăpa de şefi şi să conducem industriile noi înşine, în beneficiul nostru şi nu al lor, s-ar face în mod clar o îmbunătăţire mare şi ar transforma fiecare domeniu al vieţii.

În orice caz, există unii anarhişti care consideră că clasa muncitoare este aşa de obişnuită să fie subjugată, încât este necesar să fie găsite alte căi de a se ajunge la revoluţie.

Un anarhist la locul de muncă, totuşi, va încerca să-şi facă colegii de lucru să se organizeze. Încercăm să răspândim ideea simplă că prin solidaritate putem rezista la orice. Acest lucru se poate face cel mai bine prin a vorbi cu colegii de muncă, să fi acceptat şi de încredere, mai degrabă decât printr-o predică presurizantă. Solidaritatea poate fi învăţată cel mai bine prin acţiune.

Anarhiştii încearcă să fie pregătiţi pentru greve oricând se întâmplă acestea. De cele mai multe ori, cel mai important lucru de făcut în aceste momente este subminarea puterii sindicatului oficial şi ai face pe oameni să lucreze direct, împreună, mai degrabă decât prin “canalele adecvate”. Punctul anarhismului este de a prelua controlul propriilor noastre vieţi, nu de a le înmâna unor oficiali. Aşa cum se întâmplă, o astfel de acţiune directă este modul încercat şi testat de a câştiga bătălii industriale. Unitatea este puterea.

Pentru anarhist, grevele pentru schimbări mici, demarcarea litigiilor, şi aşa mai departe, nu sunt în special revoluţionare. Pentru noi, singurul punct important în astfel de acţiuni este faptul că în cursul acestora, oamenii pot să înceapă să înveţe cum să se organizeze pentru ei înşişi şi să câştige încredere în puterea lor colectivă. În cele din urmă, această experienţă se va dovedi de folos şi va permite muncitorilor să provoace direct efectiv structura puterii industriale şi să muncească către un control complet al producţiei.

Avem o istorie lungă de schiţat şi multe tehnici care au funcţionat în alte părţi. Există idei precum încetinirea până socotim că lucrăm la o rată corespunzătoare salatiului. Sau grevele de “muncă ună”, având grijă să se facă o muncă bună, indiferent de timpul necesar. Astfel de acţiuni au sens doar dacă sunt făcute de un grup de oameni într-o manieră unită. Ei sunt exemplele acţiunii directe. Noi nu le cerem şefilor, noi le spunem. În contrast cu metodele indirecte (aşa munite democratice), prin care se aşteaptă cinci ani pentru a se pune o cruce vizavi de numele unui politician, care se dovedeşte a fi în aceeaşi lojă francmasonică cu candidaţii din opoziţie.

Noi am spera ca auto-organizarea printre muncitori va ajunge din nou (precum era în alte timpuri din istoria recentă) la punctul în care aceştia sunt pregătiţi să acţioneze împreună şi să confrunte Statul bolnav, în întregime. Dacă într-o altă dată va exista o experienţă adecvată, organizare, pregătire şi conştientizare, va fi posibil să scăpăm de Stat şi şefi şi să înaintăm către o societate anarhistă şi o lume anarhistă.

Există o varietate de moduri diferite prin care anarhiştii cred că se va putea ajunge acolo. Unii anarhişti susţin ideea de a construi sindicate gigantice controlate de jos în sus, mai degrabă decât în modul obişnuit al structurilor de sus în jos. Acest sindicalism este o strategie clară pentru revoluţie şi s-a dovedid ca fiind eficace în trecut. Sindicatul include în mod ideal toţi muncitorii din fiecare loc de muncă şi tinde să dezvolte auto-organizarea până în punctul în care muncitorii pot să preia fabricile cu uşurinţă. Grevele pot, atunci când este necesar, să fie susţinute prin acţiuni de solidaritate din partea altor muncitori.

În cele din urmă vor fi suficienţi muncitori care să se fi alăturat şi să devină activi pentru o grevă generală. Statul este paralizat şi nu are ce să facă, asta dacă nu are încredere în armată ca să-şi ucidă propriile rude, iar greva generală va putea fi o preluare generală a oamenilor, sau să devină una în timp. În acest punct, munca pentru construirea Utopiei poate începe.

Unele aspecte ale acestui plan sunt respinse de către unii anarhişti. Se îndoiesc de înţelepciunea formării sindicatelor, chiar dacă acestea sunt descentralizate. Ei se tem de faptul că un strat de lideri profesionişti se va dezvolta. Există, de asemenea, şi pericolul de a te pierde în mlaştina compromisurilor de zi cu zi, din cauza unor probleme mărunte.

În orice caz, această diferenţă de abordare nu previne munca în grup. În “Regatul Unit” (o expresie glumeaţă), sindicatele existente conduse de căre mafia muncii au luat deja totul în calcul. Perspectiva formării sindicatelor anarhiste este una sumbră.

În aceste circumstanţe, se pare că calea de urmat este de a încerca să se promoveze legăturile dintre muncitori care ocolesc mafia controlată de sediile sindicatelor care încearcă să aibă monopolul asupra informaţiilor cu scopul de a păstra controlul. Orice acţiune, precum pichetele zburătoare, care oferă controlul greviştilor în sine, ar trebui să fie încurajată.

Ar fi de folost dacă anarhiştii care lucrează în aceeaşi industrie să fie în contact unii cu ceilalţi. Acolo unde contactele nu există, o conferinţă ar fi un punct bun de plecare.

Problemele “naţionale”

Campaniile de mare amploare

Anarhiştii au de obicei rezultate proaste în influenţarea campaniilor la scară largă. Acest lucru este parţial datorat creştinilor, liberalilor, troţkiştilor şi aşa mai departe, care reuşesc în general să le controleze, aşa încât uneori le fac să fie într-atât de fără vlagă, ineficiente şi în general umede, că nici un anarhist care se respectă nu se va apropia de acestea.

De fapt, noi vedem conducerea acestor grupuri ca fiind parte din sistem, a căror funcţie este de a controla protestele prin orientarea acestora într-un mod nepericulor, prin canalele “corespunzătoare”.

Un exemplu al acestui proces a fost încercat de către “Friends of Earth”, contestând ancheta publică din uzina de reprocesare nucleară Windscale. Rezultatul a fost o afacere benefică cu energie şi bani, direcţionată într-un argument totalmente inutil între experţii rivali. Iluzia a favorizat faptul că guvernul este corect şi rezonabil şi are dreptul de a face astfel de decizii. Verdictul a fost desigur o concluzie de a renunţa iar unda verde a fost dată. Efectul a fost de a îndruma greşit şi de a dezamorsa protestele privind programele energiei nucleare.

Pe de altă parte, mulţi anarhişti consideră că este o idee bună să te implici în campanii, precum CND, Liga Anti-Nazistă, Eliberarea Animalelor, şi aşa mai departe. Asta din cauză că există optimism privind posibilitatea ca una dintre aceste campanii să devină primul pas pentru ca unii oameni să devină anarhişti. Prezenţa unui anarhist ar putea ajuta la acest proces. De asemenea, campaniile care aduc în văzul publicului unele probleme mai importante oferă oportunităţi privind modul în care anumite rele sunt văzute în concordanţă cu opresiunea şi nevoia pentru revoluţie. În unele cazuri, este bine ca anarhiştii să fie chemaţi să participe în astfel de organizaţii cu scopul de a preveni dominaţia de mai multe tipuri politice nocive. Uneori este posibil de fapt să se introducă unele metode anarhiste de organizare şi tactici de acţiune directă.

De exemplu, un anarhist care face parte din CND ar putea încerca să sublinieze relaţia dintre armele nucleare, puterea nucleară, militarism, Statul şi societatea bazată pe clase. Se va dori să se sublinieze inutilitatea de a cere Statului să se comporte drăguţ şi s-ar recomanda mai degrabă, să se cerară muncitorilor care construiesc bombele şi avioanele, şi aşa mai departe, să facă ceva mai util. De asemenea, s-ar încerca să se faceă tot posibilul să se preveniă inamicul nostru vechi, partidul Laborist, din a îmblânzi mişcările anti-rachete, şi apoi, liniştit, de la a le îngropa, precum au făcut la începutul anilor ’60.

S-ar încerca, de asemenea, să se răspândească metodele de organizare mult mai descentralizate, bazate pe grupuri mici, federative. Acest lucru ar avea avantajul unei flexibilităţi mult mai mare, oferind fiecărui membru şansa de a fi implicat în totalitate, şi de a preveni grupurile de conducători să se dezvolte.

Puţini anarhişti ar pretinde că o mişcare precum CND este de natură să aducă revoluţia, sau chiar să ajungă undeva aproape de interzicerea armelor nucleare. Cel mai bun lucru pe care l-am putea spera într-un mod rezonabil este că va cauza ca tot mai mulţi oameni să se gândească mai mult la modul în care societatea funcţionează cu adevărat.

Relaţiile interpersonale

Precum am spus mai devreme, există o preocupare privind drepturile individului. Nu există nici un motiv în toate activităţile noastre şi să teoretizăm în cazul în care nu va face viaţa mai bună indivizilor ca tine şi ca mine, în cele din urmă.

Spre deosebire de marxişti şi alţi socialişti falşi, noi credem în cel puţin încercarea de a ne trăi principiile în viaţa de zi cu zi. Dacă crezi în egalitate, ar trebui să te comporţi cu oamenii ca fiind egalii tăi pe cât de mult posibil. Un anarhist ar fi mai puţin probabil să-l ierte pe Marx privind modul rău în care-şi trata servitorii şi soţia decât ar face un marxist!

Modurile în care se tratează oamenii fac să creeze societatea ca şi un întreg. Într-o societate nebună ca aceasta, oamenii se tratează unii pe alţii rău.

Din păcate însă, hipioţii au greşit. Nu este vorba de “totul este în mintea ta”. Soluţiile individuale, precum neconsumarea de droguri sau faptul că trăiesc la ţară se dovedesc a nu fi soluţia la toate, ci doar escapade. Înaintea revoluţiei nu este posibil să alegi să trăieşti de parcă ai fi liber. Societatea nu-ţi va permite asta.

Înainte de revoluţie este decizia noastră ca şi societate să credem dacă am fost pe cât de raţionali într-o lume raţională pe cât de mult posibil. Este dificil, dar nu imposibil, iar cu un pic de ajutor din partea prietenilor tău vei creşte în ceva mai multe decât un stadiu infantil de dependenţă, stadiu în care societatea încearcă pe cât de mult posibil să ne ţină.

Familia autoritariană

Un mit comun, atât în fascism cât şi în anti-umanitarianismul de zi cu zi, este “sanctitatea” familiei şi “sfinţenia” instituţiei materne.

În ziua de astăzi, foarte multe mame se luptă împotriva împingerii lor în rolul de a fi mame şi nimic altceva, şi împotriva dominaţiei de zi cu zi a femeii şi a copilului de către bărbat, ceea ce, mai precis, defineşte familia.

Realitatea vieţii de familie este ceva mai diferită de idealul sentimental. Violenţa împotriva femeii, violul şi abuzul asupra copilului nu sunt nici accidentale nici evenimente izolate, ci ele sunt rezultatul unei condiţionări în familie şi de către mass-media.

Până când nu avem libertate şi egalitate în viaţa noastră de zi cu zi nu vom avea deloc libertatea şi egalitate, nici nu le vom dori într-un mod sincer.

Trebuie doar să te uiţi la “conducătorul şi sclavul fugit” din orice revistă porno ca să observi faptul că represiunea sexuală duce la dominaţie şi supunere. Dacă puterea este mai importantă decât împlinirea în viaţa ta sexuală, atunci aceasta va fi mai importantă în restul vieţii tale, de asemenea.

Susţine iubirea liberă. Dacă nu este liberă, nu este iubire.

Oamenii de extrema dreaptă discută foarte mult despre sex şi despre ceea e ei numesc “moralitatea sexuală” şi “puritate”. Chiar şi “puritatea rasială” este în mare o idee sexuală. Este bazată pe frica sexualităţii “rasei inferioare”, frică provenită din cauză că ei o consideră ei fiind un atac la propriul control sexual şi putere.

Rasiştii întreabă: “Ţi-ai lăsa fiica să se mărite cu unul dintre ei?”. Cine eşti tu să spui ce să facă fiica “ta” cu viaţa ei sexuală, până la urma urmei?

Anarhiştii de obicei nu se căsătoresc într-un mod convenţional. Aceştia nu acceptă relaţiile lor sexuale ca fiind afacerea bisericii sau a Statului. Securitatea emoţională adevărată atât pentru copii cât şi pentru adulţi este mai puţin probabil de găsit în puterea legislativă sau a legăturii artificiale “permanente” dintre doi oameni de oricare sex, decât este într-o reţea de relaţii care are sau nu o componentă sexuală.

Mulţi anarhişti au văzut viaţa în comune ca fiind o metodă importantă prin care se poate face schimbarea socială. Dar trăirea în aceeaşi casă cu încă nouă oameni nu este în sine cheia viitorului ideal. Lucrul important este să ne schimbăm atitudinea: să devenim mai deschişi şi mai generoşi şi mai puţin competitivi şi înfricaţi unii de ceilalţi. Lucrul important este de a avea cât mai mulţi prieteni adevăraţi mai degrabă decât să ne ascundem în cuibul familiei. Putem face asta ca şi colegi la locul de muncă sau vecini precum şi ca şi conlocuitori în aceeaşi casă.

Formând comune acuma, sau încercarea în sine, este plină de probleme. Comunele în acest moment eşuează fie prin izolare, fie prin certuri în cadrul grupului, sau din cauza unei varietăţi întregi de probleme. Oamenii crescuţi în societatea actuală nu se dezvoltă cu uşurinţă ca fiind mai deschişi sau făcând parte la relaţii generoase şi oneste. Mulţi anahişti se mulţumesc cu ideea de a fi puţin mai izolaţionişti decât restul. Noi încercăm să facem unele lucruri pe cât de bine posibil, dar realizăm faptul că nu există aşa ceva precum perfecţiune într-o societate opresivă. Nu există sfinţi anarhişti.

____
VA CONTINUA…

5 gânduri despre &8222;Tot ce ţi-ai dorit să ştii despre anarhie (dar ţi-a fost frică să întrebi) – Partea II&8221;

  1. Pingback: Tot ce ţi-ai dorit să ştii despre anarhie (dar ţi-a fost frică să întrebi) – Partea III « Centrul de Cultura [anarhista]

  2. Pingback: Tot ce ţi-ai dorit să ştii despre anarhie (dar ţi-a fost frică să întrebi) – Partea IV « Centrul de Cultura [anarhista]

  3. Pingback: Listă cu eseuri şi texte traduse ce se pot găsi pe blogul CdCⒶ « Centrul de Cultura [anarhista]

  4. Pingback: Tot ce ţi-ai dorit să ştii despre anarhie (dar ţi-a fost frică să întrebi) – Partea I | Centrul de Cultură anarhistă

  5. Good post however I was wondering if you could write a litte more on this topic? I’d be very grateful if you could elaborate a little bit more. Thank you!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s