Tot ce ţi-ai dorit să ştii despre anarhie (dar ţi-a fost frică să întrebi) – Partea III


Un material scris de către: The Anarchist Media Group, din Cardiff, Marea Britanie.

Titlul original în engleză, “Everything you ever wanted to know about anarchy (but were afraid to ask)”, apărută în 1988

*

PRIMA PARTE

A DOUA PARTE

Schimbarea vieţii de zi cu zi

În cazul în care nu putem ajutam oamenii, incluzându-ne şi pe noi, ca să devenim mai puţin dominaţi de frică, anxietate şi insecuritate, nu există nici un motiv să credem că aceştia se vor comporta sensibil şi vor începe să construiască o societate liberă şi creativă. Ideile autoritariene şi ura fără rost bazată pe ţapi ispăşitori, precum oamenii de culoare sau homosexualii sunt parte a unei boli mentale a mass-mediei.

Din fericire, există forţe care operează în direcţia unei sănătăţi mentale mai bune, şi anarhiştii ar trebui să facă tot ce pot ca să asiste aceste forţe şi mişcări.

Dintre acestea, un exemplu clar ar fi mişcarea psihoterapiei radicale. Vorbind pe larg, grupuri din interiorul mişcării încearcă să se distanţeze de ideea veche potrivit căreai psihiatrii rezolvă problemele “pacienţilor”, mergând spre o abordare în care oamenii, cu un pic de ajutor, se ajută singuri. Din păcate, acest lucru a fost preluat de către clasa de mijloc nevrotică. Taxele pentru astfel de grupuri sunt mult prea mari pentru cei ca mine şi ca tine, iar grupurile bazate în jurul problemelor managmentului industrial nu sunt nici pe departe calea către o societate nouă.

Există grupuri de auto-ajutorare terapeutică, care prezintă rezultate promiţătoare şi ar putea prinde din urmă. Cele mai de succes par a fi cele bazate pe un anumit criteriu de aparteneţă, precum, depresivii, grupuri de femei, şi aşa mai departe. Noi suntem împotriva oamenilor care încearcă să se adapteze la situaţii imposibile şi doresc să înveţe cum să se afirme şi să se exprime.

Mare parte din mizeria psihologică în care rasa umană a reuşit să se bage se învârte în general în jurul relaţiilor injuste dintre sexe; anarhiştii sunt foarte optimişti privind mişcarea femeilor. Nu că toate femeile ar fi revoluţionare. Organizaţia Naţională a Femeilor, de exemplu, a fost foarte încântată să permită femei să lucreze în camerele de control al rachetelor nucleare. Cu toate acestea, există o legătură anarhistă puternică cu mişcarea femeilor, în accentul pus pe grupurile mici fără lideri, într-ajutorare şi importanţa femeii în termenii care vin cu sentimentele celuilalt. Contestarea dominaţiei masculine ar trebui să conducă în mod logic la contestarea tuturor formelor de dominaţie.

Mişcarea femeilor ilustrează de asemenea o evoluţie promiţătoare privind tendinţa organizării în grupuri mici şi colective. Acolo unde acestea funcţionează bine, oferă susţinere şi un sentiment de valoare indivizilor implicaţi. Alte mişcări, precum cele care fac parte din mişcarea gay, sindicatele pretendenţilor, squatterii, grupurile de sănătate de auto-ajutorare, şi aşa mai departe, sunt bune din acelaşi motiv. Acest mod de organzare tinde să ajute evoluţia normalităţii.

Orice încurajează oamenii să ia responsabilitatea în mâinile lor şi să-şi examineze propriile relaţii cu restul lumii, trebuie să fie încurajat. În cele din urmă putem spera la faptul că atitudinile se vor schimba îndeajuns de mult ca să permită oamenilor să aibă încredere în a lua puterea înapoi în vieţile lor.

Acţiuni locale şi organizare

Acţiunea directă poate fi folosită în scopul schimbării condiţiei locuinţelor, străzilor, şcolilor, spitalelor şi a altor dotari. Astfel de reforme contribuie puţin spre construirea unei societăţi anarhiste, dar a face oamenii să fie conştienţi de potenţialul acţiunii directe este important. În cel mai bun caz, astfel de acţiuni favorizează sentimentele spiritului comunităţii şi promovează auto-organizarea. Acestea ridică conştiinţa politică. În cel mai rău caz, acestea duc la sentimente de neputinţă şi deziluzii complete privind rasa umană. Aceste sentimente ar putea să te tragă spre suicid politic. Astfel de “au fost”-uri sunt de văzut la întâlnirile Partidului Laborist.

Despre ce fel de acţiuni vorbim? Păi, dacă-ţi lipseşte o locuinţă, atunci consideră squattingul. Acest fapt trece peste autorităţi în schimbul unei locuinţe şi provoacă relaţiile de proprietate. Efectiv demonstrează dizgraţia caselor goale în paralel cu cei fără casă. Din păcate, prejudecăţile populare împiedică squattingul de la a obţine susţinere la scară largă, necesară pentru schimbarea adevărată.

Viaţa stradală a comunităţii poate fi îmbunătăţită prin festivale, teatru de stradă, şi aşa mai departe. Desigur, astfel de lucruri pot avea şi obstacole, asta în cazul în care nu eşti tipul de anarhist căruia îi place de Lady Di şi de prietenii ei!

Anarhiştii au participat şi au visat deseori la tot felul de scheme de auto-ajutor. Acestea includ folosirea mai bună a pământului, scheme de schimbare a locului de muncă, sisteme de împărţire a produselor de consum. Din nou, acestea încurajează independenţa şi demonstrează că formele alternative de schimbare economică sunt viabile. Feriţi-vă de muncitorii comunitari plătiţi, care doresc să profesionalizeze idea şi să distrugă adevăratele beneficii, făcând-o parte din sistem.

Un alt domeniu de activitate comun al anarhiştilor este implicarea în campaniile locale. Acest lucru ar putea fi benefic pentru organizaţiile aflate în curs de dezvoltare şi la conştientizare şi poate avea virtutea de a face oamenii să se gândească la diverse probleme politice. O campanie împotriva închiderea unui spital local, de exemplu, ridică întrebări privind cine controlează spitalele şi în beneficiul cui. Din păcate, oamenii sunt adesea duşi în rătăcire, din cauza iluziilor despre “democraţie” şi politicieni, şi se trezesc buzunăriţi şi contrariaţi. Acest lucru poate duce la dezamăgire şi apatie. Rolul anarhistului este să încerce şi să fie sigur că rezultatul va fi în schimb unul productiv, o furie faţă de autorităţi, şi să promoveze acţiunea directă.

De cele mai multe ori este dificil în a se găsi un echilibru între a te implica în reforme imediate (prin urmare, încurajarea unei credinţe false privind Statul ca fiind o forţă benevolentă) şi examinarea implicaţiilor pe durată lungă privind ceea ce faci. Dacă îţi laşi sentimentele să o ia razna vei ajunge în reformism, disperat să scapi de mizeria pe care o descoperi în societate. Acest lucru este de înţeles, dar merge mai bine dacă se înceară extirparea rădăcinilor mizeriei.

Pentru a îmbunătăţi sistemul, este nevoie să-l întărim şi, astfel, va creşte mizeria umană pe termen lung.

Atunci când condiţiile locale devin atroce, protestele încep să apară. Şeful Poliţiei Oxford din Liverpool a descris recent protestele locale din Brixton, Liverpool, şi aşa mai departe, ca fiind “anarhie organizată”. Pare puţin probabil, însă ele au izvorât din frustrare pură. Protestele sporadice nu sunt în sine activităţi revoluţionare. Dacă ar fi fost organizate, ar fi fost insurecţioniste, ceea ce ar fi fost o poveste diferită. Şi atunci, cum se organizează anarhiştii?

Indivizii se alătură grupurilor mici anarhiste ca să coordoneze acţiunile cu alte grupuri, astfel încât să nu li se spună ce să facă. Întregul grup discută o acţiune în particulat, dar doar cei de acord cu aceasta o vor pune în practică. Acest fapt este în contrast cu grupurile de troţkişti, unde fiecare individ trebuie să urmeze linia partidului.

Neînţelegerile privind puncte importante, sau lipsa de acţiuni comune înseamnă pur şi simplu faptul că o nouă grupare va apărea. În diverse părţi ale ţării, grupurile au format federaţii mai mari pentru a coordona acţiunile acestor grupuri mici (într-un mod non-autoritarian, desigur).

Acest model de organizare a devenit deja comun în alte părţi ale activităţii politice, precum grupurile de femei sau unele grupuri comunale. Dacă anarhismul creşte, oricine se va aştepta să vadă o creştere în acest stil de organizare.

Grupurile de oameni în stradă, sau poate în spaţii de muncă, se pot organiza în acest mod pentru a lua decizii care îi vor afecta direct. Pot trimite delegaţi la întruniri mai mari, luând această sarcină în ture, instruind delegatul ce să spună, dându-l/o afară dacă devine înfometat/ă după putere. O idee utopică? Deja funcţionează la scară mai mică (de exemplu, CND). Ce-i aşa de greu? Tot ce avem nevoie este o revoluţie totală în conştinţa de zi cu zi! În acest mod un sistem non-autoritarian de organizare a tuturor aspectelor vieţilor noastre ar putea să apară, din leagăn până în mormânt, fiind o societate federală de tip anarhist.

Anarhiştii văd educarea oamenilor ca fiind vitală pentru formarea unei noi societăţi. Unii ar putea ajunge până acolo încât să spună că acest lucru este tot ce am putea face. Să încercăm să facem o revoluţie ca şi o minoritate mică nu este posibilă, şi, cu cele mai bune intenţii, ar putea duce doar la o nouă sclavie. O revoluţie originală poate fi făcută doar de către o majoritate de oameni care o doresc şi participă activ în crearea unei lumi noi. În mod natural, ar avea mai multe şanse dacă oamenii s-ar organiza în primul rând, s-ar prepara şi s-ar gândi la situaţii şi probleme. Asta înseamnă că prioritatea noastră este de a răspândi ideile noastre pe cât de departe se poate.

A predica, cu toate acestea, este mai bună atunci când este evitată. Nu ne dorim doar nişte fani. Un pericol şi mai mare este faptul că am putea ajunge să ne împărţim ideile sub forma unei dogme. În fine, nu vrem să vorbim la oameni, ci cu ei.

Acest ultim punct este important. Este probabil cel mai sigur semn al stării de degenerare a societăţii moderne, faptul că comunicarea devine din ce în ce mai impersonală, standardizată şi doar pe o singură undă. Milioane de oameni se uită la aceleaşi programe TV şi citesc aceleaşi ziare. Drept rezultat, conversaţiile lor sunt standardizate. Comunicaţia a devenit o comoditate bună de consumat, “sunetele” sunt imprimate pe casete de plastic. Toată mass-media de comunicare are două lucruri în comun: trebuie să plăteşti şi există doar un mod prin care poţi participa, ascultând sau urmărind, nimic altceva nemai fiind cerut de la tine.

Crezul nostru în libertate ne duce să cerem libertatea de exprimare şi libertatea presei. Acest lucru ar putea să pară ciudat, căci acestea sunt sloganele liberalilor din secolul XIX. Astăzi, liberalii par a fi cât se poate de satisfăcuţi, acuma că avem aceste libertăţi.

Ei se referă mai precis la faptul că ei au aceste libertăţi. Muritorii de rând, ca să nu vorbim de “extremiştii periculoşi” ca şi noi, nu au acestea. Noi putem să spunem ce vrem (aproape), dar nu în prime-time la televizor; putem să scriem orice ne dorim, dar nu vom putea distribui cărţile prin W. H. Smith’s. Afară de cazul când toată lumea are o şansă destul de rezonabilă să fie ascultată, atunci libertatea de exprimare nu înseamnă nimica şi ei sunt chiar fericiţi să ne-o înmâneze.

Despre o încercare de lovitură de stat recentă din Spania se spune că a eşuat din cauză că ofiţerii fascişti au avut o viziune învechită privind puterea politică şi au ocupat clădirea parlamentului. Data viitoare vor ştii mai bine. Vor ocupa staţiile de emisie radio.

Jurnaliştii, tipografii, scriitorii, tehnicienii şi actorii vor juca un rol vital în lupta pentru o nouă societate. Ei au în puterea lor posibilitatea de a spune adevărul. “Produsul” crud pe care, în mod obedient, continuă să-l mestece ar fi trebuit să-i fi făcut de ruşine până acuma şi să fi demisionat deja. Agitaţia din interiorul industriei comunicaţiilor, pentru controlul muncitorilor asupra conţinutului, este o chestiune de urgenţă.

Deoarece comunicaţiile sunt într-atât de bine controlare de către o clică foarte mică, care cunoaşte foarte bine importanţa puterii lor, cu greu am putea să ne răspândim viziunile prin metodele existente. Trebuie să găsim alte metode de a ne răspândi ideile până în momentul în care oamenii vor putea deţine controlul.

Am fost forţaţi la marginea societăţii. Suntem obliaţi să ne creăm propria medie, astfel încât să ne putem exprima. În mod natural, totul este la scară mică şi ajungem doar la câţiva oameni cu pamfletele, revistele noastre. Putem doar să sperăm că toate aceste lucruri mici se vor aduna la un moment dat. La urma urmelor, o mie de pamflete nu sunt pe degeaba, dacă conving încă un om să fie anarhist.

Răspândirea cuvântului este importantă, şi o gamă variată de abordări diferite au fost încercate la un moment sau altul. Aici vom enumera câteva dintre lucrurile pe care le fac anarhiştii sau pot face pentru a-şi împărtăşi ideile.

Cuvântul imprimat

Mişcarea anarhistă a produs un flux constant de articole, ziare, reviste, cărţi şi pamflete, de-a lungul istoriei sale. Unele ajung la un număr impresionant. Multe au fost citite doar de câţiva oameni şi acum sunt uitate pe vecie.

Eforul nu a fost complet irosit. Avem mereu nevoie de mai multe materiale anarhiste, scrise mai bine. Oamenilor care sunt pregătiţi pentru ideile noastre trebuie să li se acorde pe cât de multe şanse posibile ca să le găsească.

Pliantele, care de cele mai multe ori se pot scoate foarte repede la un xerox pentru un eveniment special, sunt cele mai simple şi mai ieftine. Formularea ar trebui să fie pe cât de simplă şi la obiect. Grafica bună, inclusiv fotografiile, pot fi făcute pe un stencil electric, la un cost puţin mai mare.

Pliantele ieftine scrise pe subiecte particulare sunt cel mai bine scoase din buzunar la un anumit moment în conversaţie. Pliantul de faţă, de exemplu, este conceput pentru cei care insistă privind obiecţile vechi la anarhism, precum “şi cu ucigaşii cum rămâne?”.

Revistele şi ziarele se împart în două categorii: cele care vizează, sau de interes doar pentru alţi anarhişti, şi cele care vizează să ajungă la mulţimea neangajată în anarhism. Se pare că avem o mulţime de reviste pentru anarhişti, dar un deficit privind cele pentru restul. Există câteva lucrări anarhiste locale şi bune: plusuri privind lucrări despre probleme locale ale comunităţilor.

Publicarea de cărţi şi distribuirea lor este de asemenea o parte importantă a mişcării. Comandă cărţi anarhiste la biblioteca locală. Există, de asemenea, o mulţime de cărţi care vor fi scrise. Avem nevoie de mai multe lucrări despre teoria anarhistă, mai multe analize a societăţii prezente şi strategii pentru schimbare. Se caută şi ficţiunea şi poezia. A scrie o carte nu este la fel de dificilă precum pare la prima vedere. Mulţi dintre oamenii care scriu cărţi sunt idioţi complet.

3 gânduri despre &8222;Tot ce ţi-ai dorit să ştii despre anarhie (dar ţi-a fost frică să întrebi) – Partea III&8221;

  1. Pingback: Tot ce ţi-ai dorit să ştii despre anarhie (dar ţi-a fost frică să întrebi) – Partea IV « Centrul de Cultura [anarhista]

  2. Pingback: Listă cu eseuri şi texte traduse ce se pot găsi pe blogul CdCⒶ « Centrul de Cultura [anarhista]

  3. Pingback: Tot ce ţi-ai dorit să ştii despre anarhie (dar ţi-a fost frică să întrebi) – Partea I | Centrul de Cultură anarhistă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s