Dragostea şi căsătoria (Emma Goldman)


Ideea populară despre căsătorie şi dragoste este că sunt sinonime, că au aceleaşi rădăcini şi acoperă aceleaşi nevoi umane. Dar ca majoritatea ideilor populare, şi aceasta se bazează pe superstiţie şi nupe realitate.

Căsătoria şi dragostea nu au nimic în comun, sunt la fel de depărtate ca şi polii pământului, de fapt sunt adversare. Nu există nici o îndoială că şi unele căsătorii au fost rezultatul iubirii.

Puţini oameni pot renunţa complet la o convenţie. Sunt foarte mulţi bărbaţi şi femei pentru care căsătoria nu este altceva decât o farsă, dar căreia i se supun în numele opiniei publice. În orice caz, în timp ce este adevărat că unele căsătorii sunt bazate pe dragoste şi că în unele cazuri dragostea continuă şi în timpul căsătoriei, susţin că asta nu se întâmplă, cu siguranţă, datorită căsătoriei.

Pe de altă parte, este total fals că dragostea rezultă din căsătorie. În rare ocazii se aude de un caz miraculos când un cuplu căsătorit se îndrăgosteşte după căsătorie; la o privire mai atentă se va vedea că este o simplă adaptare la inevitabil. Obişnuinţa unuia cu altul este departe de spontaneitatea, de intensitatea şi de frumuseţea dragostei fără de care intimitatea căsătoriei se dovedeşte degradantă atât pentru femei, cât şi pentru bărbat.

Căsătoria este în primul rând un aranjament economic, un pact de asigurare. Diferă de înţelegerea unei asigurări pe viaţă numai prin faptul că este mai obligatorie şi mai exigentă. Răsplata ei este insignifiantă pe lângă investiţie. Încheind o poliţă de asigurare, cineva o plăteşte în dolari şi cenţi, întotdeauna având libertatea de a întrerupe plăţile. Dacă premiul unei femei este un soţ, ea plăteşte pentru el cu numele ei, cu intimitatea ei, cu respectul ei pentru sine, chiar cu viaţa ei: „până când moartea ne va despărţi”. Pe deasupra, asigurarea numită căsătorie o condamnă la parazitism, la o viaţă de dependentă, atât individuală, cât şi socială. Şi bărbatul îşi plăteşte jertfa, dar sfera lui fiind mai largă, căsătoria nu îl limitează la fel ca pe femeie; el îşi simte lanţurile mai mult în sens economic.

Astfel, motto-ul lui Dante din „Infernul” se poate aplica foarte bine căsătoriei: „Lăsaţi orice speranţă, voi care intraţi aici”. Numai cei foarte proşti vor nega insuccesul căsătoriei. Trebuie numai să-ti arunci privirea peste statisticile asupra divorţurilor să-ţi dai seama cât de amară este de fapt o căsătorie ratată.

O mulţime de scriitori discută despre sterilitatea, monotonia şi josnicia căsătoriei – nu o văd ca pe un factor de armonie şi înţelegere. Omul gânditor nu se va mulţumi cu scuza populară superficială pentru acest fenomen. El va trebui să caute mai adânc chiar în viaţa celor două sexe pentru a afla de ce căsătoria se dovedeşte atât de dezastruoasă.

Edward Carpenter spune că în spatele fiecărei căsătorii stă mediul întregii vieţi a celor două sexe; un mediu atât de diferit pentru cei doi, încât bărbatul şi femeia trebuie să rămână străini. Separaţi de un insurmontabil zid de superstiţii, datini şi obiceiuri, căsătoria nu are potenţialul de a dezvolta cunoaşterea şi respectul între cei doi fără de care fiecare uniune este destinată să eşueze.

Henric Ibsen, duşmanul tuturor înşelătoriilor sociale, a fost probabil primul care şi-a dat seama de acest mare adevăr: Nora îşi părăseşte soţul, nu din cauză că este obosită de pe urma responsabilităţilor sau că simte nevoia drepturilor femeii (cum ar considera criticul prost), ci din cauză că a ajuns să ştie că 8 ani a trăit cu un străin şi a născut copii. Poate fi ceva mai umilitor, mai degradant decât o întreagă viaţă de intimitate între doi străini?

Cât despre cunoştinţele femeii – ce trebuie să ştie în afară de faptul că are o înfăţişare plăcută? Încă nu am depăşit mitul teologic conform căruia femeia nu are suflet, că este o simplă anexă a bărbatului, făcută din coasta lui doar pentru confortul gentlemanului care era atât de puternic încât îi era frică de propria umbră. Probabil slaba calitate a materialului din care este făcută femeia este responsabilă pentru inferioritatea ei.

Cu cât o femeie are mai puţin suflet, cu atât este mai bună pentru a fi soţie; cu atât mai uşor se va absorbi în soţul ei. Această servilă încuviinţare pentru superioritatea bărbatului a ţinut instituţia căsătoriei aparent intactă pentru o perioadă atât de lungă. Acum când femeia devine ea însăşi, acum când chiar devine conştientă de ea ca fiinţă în afara graţiilor stăpânului, instituţia sacră a căsătoriei este treptat subminată şi nici o cantitate de lamentare sentimentală nu poate opri decăderea ei.

Din copilărie aproape oricărei fete i se spune că ţelul ei fundamental este căsătoria; astfel, instrucţia şi educaţia ei trebuiesc direcţionate către acest ţel. Ca şi bestia mută, îngrăşată pentru a fi măcelărită, ea este pregătită pentru asta. Totuşi, ciudat fiind, îi este permis să cunoască mult mai puţin despre funcţia ei ca soţie şi ca mamă. Este indecent şi obscen pentru o fată respectabilă să ştie orice despre relaţiile matrimoniale. Viitoarea soţie şi mamă este ţinută în completă ignoranţă. Astfel, ea intră într-o relaţie de o viaţă întreagă cu un bărbat, numai pentru a se trezi şocată, scârbită, rănită dincolo de orice limite de către cel mai natural şi sănătos instinct, sexul. Putem spune că un mare procent din nefericirea, nenorocirea, supărarea şi suferinţa fizică a căsătoriei este datorată ignoranţei criminale în problemele sexuale, care este lăudată ca o mare virtute.

Dacă totuşi femeia este liberă şi destul de matură pentru a afla misterul sexului fără sancţiunea Statului şi Bisericii, ea va fi condamnată ca total nepotrivită pentru a deveni soţia unui bărbat „bun”, bunătatea lui constând într-un cap gol şi o mulţime de bani.

Poate fi ceva mai revoltător decât ideea că o femeie sănătoasă, dezvoltată, plină de viaţă şi pasiune trebuie să nege cerinţele naturii, trebuie să-şi subjuge cea mai mare dorinţă a ei, să-şi submineze sănătatea şi să-şi înfrângă spiritul, trebuie să-şi oprească visele din a creşte, să se abţină de la profunzimea şi gloria experienţei sexuale până când va veni un bărbat „bun” pentru a o lua de nevastă? Asta este exact ce înseamnă căsătoria.

Timpurile când Romeo şi Julieta au riscat furia părinţilor pentru dragoste, când Gretchen s-a expus bârfei vecinilor pentru dragoste nu mai sunt de mult. Dacă în rare ocazii tinerii îşi permit luxul romantismului, sunt luaţi în grija lor de cei bătrâni, instruiţi şi zdrobiţi până când devin insensibili.

Lecţia morală introdusă în mintea fetei nu este dacă bărbatul a stârnit dragostea ei, ci, în schimb, este „cât poate bărbatul să întreţină o soţie?”. Acesta este singurul lucru care justifică căsătoria şi, treptat, acesta devine singurul gând al fetei; visele ei nu sunt despre clar de lună şi sărutări, râs şi lacrimi; ea visează la bani şi cumpărături. Această sărăcie a sufletului şi josnicie sunt elementele esenţiale în instituţia căsătoriei.

Statul şi Biserica nu privesc cu ochi buni nici o schimbare, nici un alt ideal, deoarece acesta face posibil controlul bărbaţilor şi femeilor de către Stat şi Biserică.

Fără îndoială sunt oameni care continuă să considere dragostea deasupra banilor. În special acest lucru este adevărat pentru acea clasă pe care necesitatea economică a forţat-o să se întreţină singură.

Uriaşa schimbare în poziţia femeii este într-adevăr fenomenală când ne gândim că doar de puţin timp ea a intrat în arena industrială. Milioane de femei salariate, milioane de femei care au dreptul egal cu al bărbaţilor de a fi exploatate, tâlhărite, să participe la greve, chiar să moară de foame. Da, milioane de salariaţi, de la munca intelectuală la cea mai dificilă muncă în mine şi pe liniile de cale ferată; da, chiar şi detectivi şi poliţai. Desigur, emanciparea este completă.

Şi totuşi, cu toate astea, un număr foarte mic din vasta armată de femei muncitoare privesc munca ca pe un lucru permanent, în acelaşi fel ca bărbatul. Indiferent cât de îmbătrânit este cel din urmă om, el a fost învăţat să fie independent, să se întreţină singur. Ştiu că nimeni nu este independent cu adevărat de instrumentul nostru de tortură economic; totuşi, cel mai sărac specimen de om urăşte să fie un parazit.

Femeia consideră poziţia sa de muncitoare drept tranzitorie. De aceea este infinit mai greu să organizezi femeile decât bărbaţii. „De ce să fac parte dintr-un sindicat? Mă voi căsători, voi avea o casă”. Nu a fost ea învăţată din copilărie să considere acest lucru chemarea sa fundamentală? Acum ea învaţă destul de curând că acea casă, deşi nu este o închisoare la fel de mare ca fabrica, are uşi şi gratii mai solide şi are un paznic atât de credincios că nimic nu-i poate scăpa. Cea mai tragică parte este că acel cămin nu o eliberează de sclavia muncii, ci îi sporeşte sarcinile.

Conform ultimelor statistici (de atunci), 10% din salariaţii din New York sunt căsătoriţi şi trebuie să continuie să facă cea mai prost plătită muncă din lume. Adăugaţi la acest oribil aspect robia muncii casnice.

Chiar şi faţă de clasa mijlocie, în căsătorie nu poate vorbi despre casa ei. Nu este important dacă soţul este o brută sau un drăguţ. Ceea ce vreau să demonstrez este că instituţia căsătoriei garantează femeii un cămin numai cu voia soţului ei. Acolo ea trăieşte în casa lui, an după an, până când viziunea ei despre viaţă şi relaţiile umane devine îngustă şi mizeră. Nu e de mirare că ea devine meschină, certăreaţă, bârfitoare, de nesuportat, alungându-l pe bărbat din casă. Ea nu ar putea să plece dacă ar vrea, nu ar avea unde să se ducă. O scurtă perioadă de căsătorie o face pe femeie incapabilă de a mai trăi în lume. Devine neglijentă la înfăţişare, neîndemânatică în mişcări, incapabilă de a lua decizii, lasă în gândire o adevărată povară femeia pe care mulţi bărbaţi o urăsc. Minunată atmosferă pentru a da naştere unei alte vieţi, nu? Dar cum ar fi protejat copilul, dacă nu ar fi căsătoria? Căsătoria apără copilul şi totuşi sunt mii de copii nenorociţi şi fără adăpost. Căsătoria apără copilul şi totuşi orfelinatele şi şcolile de corecţie sunt suprapopulate. Ce batjocură!

Căsătoria poate că are puterea de a „duce calul la apă”, dar l-a făcut vreodată să bea? Legea îl va pune sub arest pe tată şi îi va pune hainele deţinutului, dar asta a potolit vreodată foamea copilului? Dacă părintele nu are un loc de muncă, ce face căsătoria atunci? Invocă legea pentru a-l aduce pe bărbat în faţa justiţiei, pentru a-l ţine în siguranţă în spatele unor uşi închise, iar munca sa nu se mai duce la copil ci la Stat.

Cât despre protecţia femeii – aici stă blestemul căsătoriei. Nu că ar proteja-o cu adevărat, dar chiar ideea în sine este atât de revoltătoare, insultă asupra vieţii, atât de degradantă pentru demnitatea umană, încât trebuie condamnată pentru totdeauna această instituţie parazitară. Este la fel ca celălalt angajament paternal – capitalismul. Îl jefuieşte pe om de dreptul de naştere, îi opreşte creşterea, îi otrăveşte trupul, îl ţine în ignoranţă, sărăcie şi dependenţă.

Instituţia căsătoriei face din femeie un parazit, o dependentă absolută, o face neputincioasă în faţa luptelor vieţii, îi anihilează conştiinţa socială, paralizează imaginaţia, apoi îi impune protecţia, care în realitate este o capcană.

Dacă maternitatea este cea mai mare împlinire a femeii, de ce altă protecţie are nevoie împotriva dragostei şi libertăţii? Căsătoria murdăreşte, insultă şi corupe împlinirea femeii. Căsătoria o degradează şi o condamnă pe femeie dacă refuză să-şi cumpere dreptul la maternitate vânzându-se pe ea însăşi. Totuşi, dacă maternitatea ar fi liberă alegere, dragoste liberă, extaz, pasiune sfidătoare, de ce se pune o coroană de spini pe capul unui inocent şi se ciopleşte în litere de sânge odiosul epitet „bastard ticălos”? Chiar dacă ar poseda căsătoria toate virtuţile pe care se presupune că le are, crimele sale împotriva maternităţii ar exclude-o pentru totdeauna din tărâmul dragostei.

Dragostea, cel mai puternic şi adânc sentiment din viaţă, vestitorul speranţei, bucuriei, extazului; dragostea, forţă sfidătoare a tuturor legilor, a tuturor convenţiilor; dragostea, cea mai liberă, cea mai puternică formă a destinului uman; cum poate ea să fie sinonimă cu acea buruiană a Statului şi Bisericii – căsătoria?

Dragoste liberă? De parcă dragostea este altfel decât liberă. Omul a cumpărat creier, dar toate milioanele din lume nu au putut cumpăra dragostea. Omul a supus corpuri, dar toată puterea de pe pământ nu a putut supune dragostea. Omul a cucerit naţiuni, dar toate armatele nu ar putea cuceri dragostea. Omul a înlănţuit spiritul, dar el a fost total neajutorat în faţa dragostei. Sus, pe un tron, cu toată splendoarea şi pompa pe care aurul său o poate da, omul este totuşi sărac şi dezolat, dacă dragostea îl ocoleşte. Şi dacă rămâne în cea mai săracă cocioabă dragostea radiază căldură şi culoare. Deci dragostea are căldura magică să facă dintr-un cerşetor un rege. Da, dragostea este liberă; nu poate locui în altă atmosferă decât una de libertate.

Toate legile din statute, toate judecătoriile din univers nu o pot smulge din sol, odată ce a prins rădăcină. Dacă, totuşi, solul este steril, cum o poate face căsătoria să dea roade? Este ultima luptă disperată a vieţii împotriva morţii.

Dragostea nu are nevoie de protecţie, ea este propria ei protecţie. Atâta timp cât dragostea există nici un copil nu este flămând după afecţiune, părăsit sau înfometat. Ştiu că asta este adevărat. Puţini copii dintr-un cuplu căsătorit se bucură de grija, protecţia şi devoţiunea pe care o mamă liberă le-o poate acorda.

Apărătorii autorităţii se tem de o mamă liberă ca nu cumva aceasta să fure prada lor. Cine ar mai lupta în războaie? Cine ar mai crea bogăţie? Cine ar mai deveni poliţist, temnicer, dacă femeile ar refuza să nască copii la întâmplare?

Rasa, neamul trebuie apărate, strigă regele, preşedintele, capitalistul, preotul; astfel femeia este redusă la o simplă maşină şi insituţia căsătoriei este singura siguranţă împotriva periculoasei treziri sexuale a femeii.

Dar în zadar aceste eforturi nebuneşti de a menţine o stare de sclavie. În zadar, de asemenea, edictele Bisericii, atacurile nebune ale conducătorilor săi, în van chiar braţul legii. Femeia nu mai vrea să facă parte din producţia unei rase bolnăvicioase, slabe, îmbătrânite, mizerabile, de fiinţe umane care nu au nici puterea, nici curajul moral să arunce jugul sărăciei şi sclaviei. În schimb, ea doreşte copii mai puţini şi mai buni, crescuţi în dragoste şi în spiritul libertăţii, nu în constrângere cum impune căsătoria.

Pseudo-moraliştii noştri mai au încă de învăţat despre responsabilitatea faţă de copil, în timp ce dragostea în libertate s-a trezit în inima femeii. Mai degrabă ea ar uita pentru totdeauna gloria maternităţii decât să aducă pe lume o viaţă într-o atmosferă care respiră numai distrugere şi moarte. Şi dacă ea devine mamă, o face pentru a da copilului ce e mai bun din fiinţa sa. „A creşte eu copilul” este motto-ul ei; ştie că numai în acest fel poate ajuta la crearea bărbăţiei şi feminităţii.

Henric Ibsen trebuie să fi avut o viziune asupra femeii libere când a portretizat-o pe domnişoara Alving. Ea era mama ideală, deoarece a depăşit căsătoria şi toate ororile ei, deoarece şi-a rupt lanţurile, şi-a eliberat spiritul pentru a-şi dezvolta o personalitate regenerată şi puternică. Aceia care, precum domnişoara Alving, au plătit cu sânge şi lacrimi pentru trezirea spirituală – au respins căsătoria ca pe o impunere, ca o superficială înşelătorie. Ei ştiu că dragostea este singura bază inspirativă, creativă, înălţătoare pentru o lume nouă.

În starea noastră actuală dragostea este într-adevăr străină pentru mulţi oameni. Neînţeleasă şi evitată, rar prinde rădăcini, iar dacă prinde se vestejeşte curând şi moare. Fibra ei delicată nu poate îndura stresul şi efortul trudei zilnice. Sufletul ei este prea complex pentru a se adapta la societatea noastră perfidă. Plânge, suspină şi suferă împreună cu cei care au nevoie de ea, dar care nu au capacitatea de a se ridica la nivelul ei.

Într-o zi, bărbaţii şi femeile, mai mari, mai puternici şi liberi, se vor ridica. Ce imaginaţie, ce geniu poetic poate prevedea, chiar aproximativ, potenţialul unei asemenea forţe în viaţa oamenilor?

Dacă lumea va da vreodată naştere adevăratei prietenii şi solidarităţi, dragostea va fi părintele protector, în nici un caz instituţia căsătoriei.

Un gând despre &8222;Dragostea şi căsătoria (Emma Goldman)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s