Situaţionismul (Jean Preposiet)


Această postare face parte din categoria Jean Preposiet şi situationism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Situaţionismul a apărut acum treizeci şi şase de ani (1). În 1957, a fost înfiinţată Internaţionala Situaţionistă, de un grup de artişti de avangardă, adepţi ai „artei experimentale” şi de unii tineri intelectuali influenţaţi de dadaism şi suprarealism, care preluau la rândul lor prin politizare şi radicalizare deviza „Să schimbăm viaţa!” a lui Arthur Rimbaud. Situaţioniştii au început să se facă cunoscuţi în 1964 prin publicarea, în Spania, a unor benzi desenate politico-erotice. Anul următor, câţiva membri ai Internaţionalei Situaţioniste erau arestaţi în Danemarca, sub acuzaţia de activitate teroristă. Însă situaţioniştii s-au manifestat mai ales în universităţi, pregătind terenul pentru evenimentele din mai ’68, cu precădere la Universitatea din Strasbourg, unde au editat o broşură care a cunoscut o largă circulaţie în facultăţi: De la misère en la milieu étudiant [Despre mizeria din mediul studenţesc]. Provocând incidente, câteodată de un absurd burlesc, la Strasbourg, câţiva dintre studenţii situaţionişti cei mai activi au fost „transferaţi” de către administraţia universitară la Nanterre, care a devenit, începând cu 22 martie 1968, focarul şi bastionul revoltei studenţeşti.

Situaţioniştii se autoproclamau reprezentanţi ai spiritului modern în faţa ideologiilor clasice, considerate vetuste. Unul dintre demersurile lor a fost acela de repunere violentă în discuţie a culturii (la acea vreme, „revoluţia culturală” era un subiect la ordinea zilei) „societăţii comerciale spectaculare”. Ei susţineau că revoluţia politică, despre care toată lumea vorbea tocmai pentru a evita să treacă la înfăptuirea ei, ar trebui să producă „situaţii” noi, fără de care ea s-ar dovedi a fi în mod banal repetitivă şi lipsită de raţiunea de a fi. S-au dedat unei critici sistematice a vieţii cotidiene, dezvăluind multiplele forme de alienare ale acesteia, faptul că existenţa umană se limita din ce în ce mai mult, în viziunea lor, la o simplă supravieţuire. Ceea ce spunea Marx în legătură cu condiţiile de viaţă a proletariatului tindea, de fapt, să se aplice din ce în ce mai mult ansamblului populaţiei „societăţii noastre crepusculare”. Preocupaţi înainte de toate de relaţiile concrete dintre indivizi, situaţioniştii au vrut să reabiliteze subiectivitatea sugrumată de jugul forţelor sociale, economice, politice şi ideologice inerţiale, ceea ce le-a atras oprobriul marxiştilor de toate orientările, care considerau că această cesconsiderare a socialului este specifică atitudinii mic-burgheze. Influenţaţi de neo-psihanaliză şi de tezele lui Wilhelm Reich (de care se considerau influenţaţi numeroşi oameni de stânga ai anilor ’60), ei au chemat la dezlănţuire neîngrădită a tuturor dorinţelor refulate sau estompate şi la eliberare sexuală. Iconoclaşti prin excelenţă, s-au făcut remarcaţi prin acte provocatoare de inspiraţie suprarealistă, cultivând în mod voit ireverenţa şi blasfemia (îl numeai pe Hristos „scursura din Nazaret”) înjurându-i copios pe cei care aveau neşansa de a le deveni cai de bătaie.

Principalul teoretician al programului a fost Guy Debord. În cartea sa, Societatea spectacolului, scrisă pe un ton de mare senior şi într-un stil abscons, dezvoltată într-o succesiune de paragrafe numerotate de o mare densitate, acest autor a preluat ştafeta criticii pe care Ludwig Feuerbach o adresase alienării religioase, extingând-o la ansamblul arhetipurilor psihologice şi sociale. De altfel, Debord citează ca motto al lucrării sale un pasaj semnificativ din prefaţa lui Feuerback la ediţia a II-a a Esenţei creştinismului, în care filosoful german afirma că „epoca noastră…preferă imaginea în locul obiectului, copia în locul originalului, reprezentarea în locul realităţii, aparenţa în locul fiinţei”(2). În timp ce Feuerbach considera că „falsa aparenţă constituie esenţa vremii noastre” (3), pentru Debord, „întreaga viaţă a societăţilor în care se manifestă dominaţia condiţiilor moderne de producţie se prezintă ca o imensă acumulare de IspectacoleI. Tot ceea ce constituia viaţa trăită concret s-a îndepărtat, devenind pură reprezentare” (4). Peste tot, reprezentarea se substituie lumii reale. Atitudinea naturală face loc unor condiţii hipnotice. Lumea a încetat să fie „direct experimentabilă”, în consecinţă, viaţa, existenţa concretă se degradează, devenind un „univers spectacular”. Imediatul dispare. Se instaurează domnia mediaţiilor devenite independente. Filosofia însăşi n-a reuşit niciodată să depăşească conştiinţa „teologică”, iar iluzia religioasă se reconstituie în modul cel mai material prin intermediul spectacolului, întrucât vechea alienarea religioasă, care i-a împins pe oameni să-şi  să-şi proiecteze propriile virtuţi într-in dincolo fantastic, se transformă în scindarea imanentă a omului de lumea sa, aici, pe pământ. Cenzura care există între lumea sacră şi lumea profană se situează de acum înainte în interiorul lumii umane, a cărei unitate s-a pierdut. „Astfel, viaţa pământească devine opacă şi irespirabilă” (5).

În acei ani, în care certitudinile paradisiace privind expansiunea economică şi speranţa într-o dezvoltare cantitativă nelimitată a producţiei dominau încă, fără nici o rezervă, mentalul colectiv, Debord prevedea deja eşecul sistemului, decelând cu luciditate noa de plată a creşterii economice care urma să elibere, poate, societăţile industriale, „de presiunean naturală impusă de lupta lor imediată pentru supravieţuire”, însă fără a le permite „să se elibereze de eliberatorul lor”. De fapt, independenţa comerţului s-a exstins asupra ansamblului economic pe care aceasta o determină. În măsura în care e adevărat că economia transformă lumea, ea „transformă exclusiv în lume a economiei” (6). În societatea spectacolului, comerţul a invadat cu totul viaţa socială, intrinsec şi extrinsec deopotrivă. „În locurile cele mai puţin industrializate, supremaţia sa este deja vizibilă prin câteva mărfuri comerciale-vedetă şi, ca dominaţie imperialistă, prin intermediul zonelor situate în fruntea dezvoltării productivităţii”. (7)

Producţia capitalistă, care a transformat timpul real, „timpul ciclic” al societăţii arhaice, în timpul „pseudo-ciclic”, timp abstract, raţionalizat şi decupat artificial, transformat în marfă, a unificat de asemenea şi spaţiul. Nemaifiind limitată de societăţi exterioare ei, suprafaţa lumii capitaliste este un univers banalizat, cu o singură dimensiune.

Acumularea de mărfuri produse în serie şi destinate spaţiului abstract al pieţei, pe lângă faptul că a distrus toate barierele regionale şi legale şi toate restricţiile corporative ale Evului Mediu, care menţiuneau calitatea producţiei artizanale, a dizolvat şi autonomia şi specificitatea regiunilor. (8)

Urbanismul modern, dezvoltare logică a dominaţiei absolute a puterii, pune astăzi stăpânire asupra a tot ceea ce a rămas din spaţiul natural, pentru a-l reproiecta în totalitate, astfel încât aceasta să devină „propriul său decor”. Amenajarea teritoriului conduce concomitent la lichidarea oraşului şi la distrugerea satelor: „Urbanismul care distruge oraşele reconstituie un soi de zonă pseudo-rurală” (9). În ziua de azi, ideea de a le conferi ţăranilor rolul de „jandarmi ai naturii” se înscrie exact în aceeaşi direcţie.

Să precizăm, în concluzie, că spectacolul nu constituie doar „abuzul unei lumi a vizualului, produsul tehnicilor de difuzare în masă a imaginilor”. Fără îndoială, solicitările permanente ale audiovizualului şi agresiunile publicitare instituie un imperiu al imaginii. Imaginaţia omului modern primeşte din exterior mai multe imagini decât reuşeşte să creeze. Ca atare, acesta nu mai este stăpân asupra universului său oniri. Conceptul de pret-a-porter există şi funcţionează chiar şi pentru fantasmele sale. Se imaginează pentru el. Însă spectacolul reprezintă ceva încă şi mai profund. „El este mai degrabă un Weltanschauung devenit efectiv, transpus material. O viziune a lumii care a ajuns la obiectivitate” (10).

_____

(1) Prima ediţie a acestei lucrări a apărut în 1993. Ca atare, toare referinţele cronologice la „prezent” se raportează la acest an. (n.tr)

(2) Ludwig Feuerbach, L’Essence du christianisme, traducere din germană de J.-P. Osier, cu colaborarea lui J.-P. Grossein, paris, Maspero, 1968, p. 108.

(3) Op. cit., p. 98.

(4) Guy Debord, La Société du spectacle, Paris, Buchet-Chastel 1967, cap. I, p. 9. Guy Debord, născut în 1931, era directorul Internationale situationniste.

(5) Op. cit., cap. I, p. 17.

(6) Op. cit., cap. II, p. 30.

(7) Op. cit., cap. II, p. 31.

(8) Op. cit., cap. VII, p. 137.

(9) Op. cit., cap VII, p. 143.

(10) Op. cit., cap. I, p. 3

*

Text transcris din Istoria Anarhismului de Jean Preopsiet, paginile 333-337.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s