Mai ’68 (Jean Preposiet)


Această postare face parte din categoria Jean Preposiet şi Diverse. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

1968. a trecut deja un sfert de secol. Cum mai trece timpul. In illo tempore… Marea spaimă. Tinereţea dezlănţuită se amuză nebuneşte, îşi fabrică amintiri de neuitat jucându-se de-a revoluţia. Pe străzi sunt ridicare baricade din pietre de pavaj. Oameni serioşi şi responsabili, care nu se joacă, îşi îndeasă lingourile de aur şi devizele forte în portbagajele frumoaselor lor maşini, scăpate cu faţa curată din focul aprins de pe rue Guy-Lussac, înainte de a demara pe şosea, spre Elveţia. Ca prin minune (?), exact înainte de „zaveră”, controlul transferurilor de fonduri fusese desfiinţat. C.R.S.* = S.S.! zidurile au cuvântul. Lirismul rupestru e la zenit. Dionysos pe muntele Sainte-Genevieve. Zi şi noapte, fiecare îşi încearcă puterile de dialectician, luând cuvântul. Marx, Lenin, Troţki, Mao şi „Che” Guevara au douăzeci de ani. Defilări. Încăierări. Spitalul Beaujon. Un prim-ministru dezavuează acţiunile poliţiei aflate în subordinea sa… însă numai post-factum. Greve. Neînţelegerea Renault-Sorbona. Un Partid Comunist cuminte ca o fotografie. La Nanterre surbagii ireverenţioşi, fără respect pentru hermeneutică, îşi încoronează decanul cu o pubelă. Baden-Baden. Doi generali se întâlnesc. Guvernul, mai întâi dat dispărut, riscă o reapariţie. Grenelle. Reaprovizionare cu benzină… Şi, cum totul se termină cu alegeri în această ţară neguvernabilă şi, totodată, îndrăgostită de ordine şi autoritate, puterea, instalată printr-o enormă majoritate la plebiscit, ieşind cu forţe întărite din această încercare, reîncepe, cu discreţie, o prudentă mişcare de târâre către însorita zi de azi.

Explozia din Franţa, din mai 1968, mişcare a cărei amploare pare să-i fi suprins enorm, inclusiv pe actorii săi, se înscrie într-un val de agresivitate revendicativă a tinerilor din lumea întreagă, impulsionată de fiecare dată de tineretul studios, de la Berkley la Djakarta, trecând prin Praga şi Varşovia. În Olanda, după agitaţia declanşată de mişcările „Provo” din Amsteram împotriva „civilizaţiei de consum”, în vara anului 1966, numeroase manifestaţii împotriva războiului din Vietnam ale studenţilor de stânga au provocat incidente la congresul social-democrat de la Nurnberg. La 20 martie 1968, 10.000 de studenţi au manifestat împotriva imperialismului american în Berlinul occidental. În aprilie, după atentatul împotriva lui Rudi Dutschke, au avut loc violente manifestaţii împotriva concertnului de presă Ringer. Încăierări la Berlin şi Frankfurt. Un student a fost ucis. Agitaţia universitară s-a generalizat în Spania franchistă, în ianuarie 1968, ceea ce l-a făcut pe Cadillo să spună, cu ocazia primelor manifestaţii ale studenţilor: „Nu-i nimic, trebuie să fii mânz înainte de a fi cal”. Condamnarea sociologului Alfonso Comin. Studenţii au demonstrat la Madrid, Barcelona, Salamanca, Sevilla, Pamplona, Granada. Universitatea San-Joaqun din Compostella a fost ocupată. În aprilie, numeroase ciocniri între studenţi şi poliţie s-au încheiat cu aproape trei sute de răniţi. În ţările din estul Europei, manifestaţii şi confruntări cu poliţia au avut loc în Cehoslovacia, în octombrie 1967 şi în Polonia, în martie 1968. în Japonia, confruntările extrem de violente între poliţie şi studenţi s-au soldat cu numeroşi răniţi, în luna martie. Încidente la Tel-Aviv.

Nici lumea a treia nu a rămas mai prejos. În Indonezia, amânarea alegerilor a provocat manifestaţii studenţeşti, la 18 martie, la Djakarta. America Latină a cunoscut o perioadă de fierbere la intervalul martie-aprilie. La 29 martie, studenţii au manifestat la Rio de Janeiro, iar confruntările s-au soldat cu trei morţi. În Africa, violente manifestaţii studenţeşti au avut loc la 4 aprilie, la Addis-Abeba. Incidente sângeroase au avut loc în Senegal, în timpul protestelor şi grevelor universitare. Universităţile din Algeria, Maroc şi Tunisia au cunoscut o mare efervescenţă a tulburărilor în februarie şi martie.

Această lungă listă lasă să se vadă cu claritate caracterul internaţional al tuturor acestor revolte, aproape simultane, a căror cauză primordială este, fără îndoială, prodigioasa creştere a numărului de studenţi în întreaga lume. Toate ţările, bogate sau sărace, au fost atinse de acest val protestatar. În Vest, a fost denunţată societatea de consum, bazată pe risipă şi nedreptate, creatoare a cultului confortului material şi intelectual. În Est, se revendica libertatea de expresie şi se contesta totalitarismul ideologic al partidului aflat la putere. Ţările din Sud se revoltau împotriva dictaturilor locale şi a imperialismului american. Peste tot se observă acelaşi conflict între generaţii. O solidaritate „de facto” s-a stabilit în mod spontan în rândul tinerilor, pe plan naţional şi internaţional, daţă de dominaţia generaţiei precedente, împotriva „mandarinilor” şi a „establishment”-ului. Psihanaliştii au interpretat această mişcare ca având, în mod esenţial, la bază revolta împotriva imaginii Tatălui. Este de altfel curios faptul că lucrurile se petrec adesea după acelaşi model ca şi în mediul familial, în care copiii găsesc cu uşurinţă o anumită complicitate din partea bunicilor: în ’68, tinerii studenţii, aflaţi în conflict cu autoritatea parentală şi politică, şi-au justificat într-o oarecare măsură revolta, făcând referire la „mari strămoşi” spirituali, aparţinând cu aproximaţie generaţiei bunicilor lor. Marx şi Freud (marii bărboşi), Lenin şi Troţki (Mao făcând mai degrabă figura de unchi, iar Che Guevara, de frate mai mare) împodobeau cu portretele lor pereţii Sorbonei şi toate locurile unde „taţii” fuseseră evacuaţi.

La originea tuturor acestor evenimente se afla o generaţie tânără, animată de o profundă dorinţă de schimbare, într-o lume închisă, îngustă, neîncăpătoare, în care abundeţa bunurilor materiale (în Occident!) era însoţită de un vid „spiritual” (dificil de găsit alt cuvânt) vertiginos, într-o epocă în care vechile reţete religioase şi ideologice nu mai dădeau rezultatele scontate.

În ceea ce priveşte situaţia din Franţa, s-a dorit punerea la punct a unui învăţământ superior de masă, însă cu mijloacele materiale derizorii, într-un cadru învechit, prevăzut la origine pentru o mică elită intelectuală, de unde o scădere inevitabilă a calităţii acestuia şi o degradare dramatică a condiţiei universitare devalorizate, scoasă în evidenţă cu mare luciditate de manifestul Despre mizeria din mediul studenţesc: „Distribuitoare de cultură generală în folosul claselor conducătoare, diversele facultăţi şi şcoli, încărcate încă de prestigii anacronice, sunt transformate în uzine de producţie rapidă de cadre inferioare şi medii” (1). Obnubilaţi de cauzele secundare ale acestei situaţii, studenţii francezi i-au tratat pe „mandarini” drept ţapi ispăşitori, într-un context a cărui complexitate îi depăşea cu mult atât pe unii, cât şi pe ceilalţi.

S-a spus totul despre originile mişcării din mai-iunie ’68 din Franţa. S-a avansat inclusiv ipoteza „complotului”. Unii au văzut în această revoltă mâna CIA, care încerca să „destabilizeze” o ţară al cărei şef de stat era dificil de manipulat. Să nu uităm că guvernul francez era singurul din Europa care condamna în mod oficial războiul din Vietnam. După spusele lui Serge Hutin, cu ocazia arestării unui student contestatar, asupra căruia s-ar fi găsit o sumă atât de mare, încât s-a emis teoria conform căreia banii respectivi ar fi fost destinaţă refinanţării revoluţiei (1bis)…

În cursul acestei perioade de anarhie generalizată, este dificil de reperat amprenta mişcării anarhite propriu-zise. Cu siguranţă, drapelul negru a flutura cu vigoare în mai-iunie, însă se poate pune întrebarea dacă nu cumva era vorba de o prezenţă mai degrabă simbolică, destinată să se alăture complementar steagului roşu. Într-adevăr, în măsura în care este neîndoielnic că anarhiştii au luat parte la evenimente în mod individual, anarhismul, diseminat în mase, nu pare să fi apărut oficial, ca organizaţie, dacă exceptăm mişcarea de la 22 aprilie, a lui Cohn-Bendit.

_____
* C.R.S. (Compagnie Republicaine de Securite) = abreviere pentru Compania Republicană de Securitate, unitate de elită a Ministerului de Interne francez, destinată menţinerii ordinii şi liniştii piblice şi având inclusiv atribuţiuni de represiune a manifestărilor violente de protest, extrem de activă în momentul revoltei din mai 1968 din Franţa, de unde asocierea peiorativă şi reprobatoare cu unităţile S.S. ale regimului nazist german; îi desemnează, de asemenea, pe membrii acestor unităţi. (cf. Larousse) (n.tr.)

(1bis) Hutin (S.), Gouvernements invisibles et societes secrets, Paris, J’Ai Lu, 1971, p. 303.

(1) [Mustafa Khayati], De la misere en milieu etudiant, consideree cous ses aspects economique, politique psychologique, sexuel et notamment intellectuel et de quelque moyens pour y remedier, de membrii Internationale situationniste şi studenţii din Strasbourg, Pais, Champ Libre, p. 7.

*

Textul a fost transcris din Istoria Anarhismului, de Jean Preposiet, paginile 337-341

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s