Poezie şi anarhie. Suprarealismul (Jean Preposiet)


Această postare face parte din categoria Jean Preposiet şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Actul scriiturii rămâne una dintre ultimele forme de supravieţuire a libertăţii pure în interiorul Marelui Furnicar. Până şi cel mai încarcerat este liber să scrie un poem în celula sa, spunea Aragon.

Creaţia poetică şi literară implică puterea autorului de a fiinţa în modalitate imaginară, autentic element natural al libertăţii. Oricât de reacţionar ar fi, scriitorul va fi întotdeauna un poet al unei anumite libertăţi.

Să luăm exemplul lui Flaubert. Jean-Paul Sartre, fascinat toată viaţa de radicala neangajare a autorului Doamnei Bovary, a spus, fără doar şi poate, totul despre antidemocratul, anticomunardul, burghezul chivernisit, rentierul Flaubert. Cu toate acestea, cel care a scris: „Fac cât zece electori din Croisset”, care consideră sufragiul universal drept „ruşinea spiritului uman” şi care îşi respingea dezgustat epoca, ştia tot atât de bine să vorbească despre singura libertate care conta pentru el: aceea a artei de a scrie, care îi era religie şi mântuire: „Adevăratul poet este pentru mine un preot”. I se întâmplă chiar uneori să se exprime, dacă nu ca un libertar autentic, atunci cel puţin ca un adversar virulent al autorităţii. Într-una din scrisorile sale către Maupassant din 1879 găsim această epigramă muşcătoare:

Onorurile dezonorează.

Titlurile degradează.

Funcţiile tâmpesc. Scrieţi asta pe toate zidurile.

Într-o scrisoare din 1853 către Louise Colet, dând frâu liber repulsiei sale faţă de treburile publice, el făcuse deja dovada unui scepticism de coloratură anarhistă:

Am primit astăzi o mare lecţie din partea unei bucătărese: această fată, care are 25 de ani şi este franţuzoaică, nu ştia că Ludvic-Filip nu mai este rege al Franţei, că s-a instaurat o republică, etc., toate acestea nu o interesează (textual), şi eu mă consider un om inteligent! De fapt, sunt de trei ori imbecil, iată cum ar trebui să fim, precum femeia asta!

În Educaţia sentimentală, el îşi rezumă astfel concepţiile politice, prin intermediul spuselor avocatului Deslauriers:

…văd trei partide…, nu! Trei grupuri, şi nici unul nu mă interesează; cei care au, cei care nu mai au şi cei care încearcă să aibe. Însă toţi sunt la fel în idolatria lor imbecilă faţă de Autoritate. […] Cu ce ar fi suveranitatea poporului mai sacră decât dreptul divin? Şi una, şi cealaltă nu sunt decât ficţiuni! […] Mi se va spune că dau peste cap societatea! Ei, şi ce? Ce ar fi rău în asta? (1)

Un alt mare scriitor m-ar apropia încă şi mai mult de spiritul libertar, pigmentându-l cu ceva aristocratism. Individualist fervent, considerat a fi de stânga în pofida unei evoluţii ideologice fluctuante, Andre Gide nota, în 1946, în Jurnalul său:

Lumea nu se va salva, în măsura în care mai poate fi salvată, decât prin cei nesupuşi. Fără ei, nu s-ar mai alege nimic de civilizaţia noastră, de cultura noastră, de tot ceea ce iubeam şi de tot ce dădea prezenţei noastre pe pământ o justificare secretă. Aceşti nesupuşi sunt elemente active şi mâna dreaptă a lui Dumnezeu.

Ar fi mult prea uşor să continuăm exemplele. Vom găsi întotdeauna un dram de spirit libertar la oamenii de litere, într-atât de mare le este nevoia de a se exprima în mod liber, chiar şi atunci când se afirmă ca partizani ai ordinii. Gândirea este, prin esenţă, negativă, ceea ce îl făcea pe Bossuet să spună că ereticul este pur şi simplu cel care are o opinie.

Oricum ar fi, nu putem să nu evocăm aici afinităţile care au existat între marea aventură suprarealistă şi mişcarea libertară, cu toate că spiritul lor comun de revoltă nu a condus niciodată la o asociere durabilă.

Una dintre caracteristicile cele mai importante ale suprarealismului a fost aceea de a fi sezita şi subliniat existenţa unei legături profunde între poezie şi revoluţie (2). Poezia şi arta sunt revoluţionare în însuşi principiul lor. Pentru a pune limpede în evidenţă acest lucru, suprarealiştii au ţinut să-şi intituleze revista, în perioada 1930-1933, Le Surrealisme au service de la Revolution [Suprarealismul în slujba revoluţiei]. Pentru ei, revoluţia nu putea decât să deschidă perspective nelimitate unei estetici cu totul reînnoite şi liber creatoare.  Conform dorinţei maestrului lor Lautreamont, „poezia trebuie făcută de către toţi, nu de către unul singur”.

Totuşi, în perioada interbelică, dadaiştii şi suprarealiştii nu au încetat, în pofida unei atitudini şi a unor procedee uneori de pur stil anarhist, aşa cum va fi mai târziu şi Sartre, să încerce să se definească în raport cu comunismul. Relaţii dificile, după cum ştim, pline de neînţelegeri şi de seducţie totodată pentru echipa suprarealistă aflată în criză de angajament politic. Marx, revoluţionarul, vroia să „transforme lumea”. Rimbaud, poetul, dorea să „schimbe viaţa”. Pentru Breton, aceste două proiecte erau de fapt unul şi acelaşi. De unde, o adeziune completă la marxism sau cel puţin la acel marxism pe care îl putea concepe:

Ne-am proclamat încă de mult adeziunea la materialismul dialectic, ale cărui teze ni le asumăm în totalitate: primatul materiei asupra gândirii, adoptarea dialecticii hegeliene ca ştiinţă a legilor generale ale mişcării, atât în lumea exterioară, cât şi în cadrul gândirii umane, concepţia materialistă asupra istoriei („toate relaţiile sociale şi politice, toate sistemele religioase şi juridice, toate concepţiile teoretice care apar în istorie se explică exclusiv prin condiţiile de existenţă materială ale epocii în cauză”), necesitatea de a înfăptui Revoluţia socială ca sfârşit al antagonismului ce se manifestă, într-o anumită etapă a dezvoltării lor, între forţele productive materiale ale societăţii şi raporturile de producţie existente (lupta de clasă) (3).

În zadar. În pofida acestui lăudabil zel de catehumen, care i-a provocat, suntem singuri, mari dureri de cap, Andre Breton nu a reuşit niciodată să înlăture toate dubiile pe care partidul comunist le avea în privinţa sa.

Breton şi prietenii săi se gândeau că singura forţă revoluţionară organizată şi eficientă din punct de vedere politic din Franţa anilor ’30 era comunismul. Făcând atunci pasul decisiv, Breton, Aragon, Eluard şi Peret au aderat la Partidul Comunist. Adeziunea lor se explică prin hotărârea fermă de a merge până la capăt într-un angajament ce se dorea a fi absolut, poetic şi politic deopotrivă. Se înţelege că o astfel de opţiune nu putea să funcţioneze fără sacrificiul unei părţi din libertatea lor intelectuală pe altarul revoluţiei proletare. Breton s-a explicat mai târziu. În momentul adeziunii lor la Partid, marxismul reprezenta în mod obiectiv cea mai mare şansă de eliberare a popoarelor oprimate şi a exploataţilor. Mult mai târziu, li s-a reproşat suprarealiştilor că şi-au ratat în mod evident vocaţia poetică adoptând dintru început o doctrină gata făcută. Dar aşa cum a amintit Breton,

[…] în materie de prefacere socială a lumii, argumentele de urgenţă primau asupra tuturor celorlalte. Arma dorită pentru această transformare exista şi fusese deja testată: se numea marxism-leninism. Nu aveam pe atunci încă nici un motiv să bănuim că vârful îi era otrăvit (4).

Totodată, în pofida ataşamentului său raţional faţă de marxism, intrumentul indispensabil al revoluţiei ce avea să se producă, Breton a fost totdeauna, în plan afectiv, fascinat de anarhism. Este ceea e reiese dintr-un pasaj din Arcanul 17, în care este evocată emoţia resimţită de el la vârsta de 17 ani, când a zărit la o manifestaţie populară la Pre-Saint-Gervais, prin „marea flamboaiantă” a drapelelor roşii desfăşurate, „un zbor de steaguri negre”. Era perioada în care „încă nu avuseseră loc tot felul de schisme în rândurile proletariatului” (5).

Degeaba a ocupat marxismul un loc privilegiat în spiritul săi, inspiraţia propriu-zisă libertară nu i s-a şters niciodată. După cel de-al Doilea Război Mondial, Breton, a cărui Ode a Charles Fourier [Odă lui Charles Fourier], scrisă în America, în 1945, şi publicată doi ani mai târziu, se apropiase de gândirea libertară, se întreba:

De ce nu s-a putut produce în acel moment [la începuturile suprarealismului] o fuziune organică între elementele propriu-zis anarhiste şi elementele suprarealiste? Mă mai întreb încă, după 25 de ani. Neîndoielnic, ideea de eficienţă, care va fi fost fata morgana a întregii epoci, a făcut ca lucrurile să ia o altă turnură (6).

Conform aceluiaşi Breton, nu fără o anume exagerare, în „oglinda neagră a anarhismului” s-a recunoscut suprarealismul „pentru prima dată” (7). De asemenea, o apropiere între cele două mişcări s-a putut produce în anii ’50, concretizându-se prin colaborarea suprarealiştilor la Libertaire [Libertarul], organul Federaţiei anarhiste, al cărui număr din 12 octombrie 1951 publica următoarea declaraţie prealabilă, sub semnătura lui Breton, Peret etc.

Ca suprarealişti, noi n-am încetat niciodată să atacăm oribila triadă Stat-muncă-religie, o oroare care ne-a adus în stare, adesea, să ne întâlnim cu camarazii noştri din Federaţia anarhistă. Această apropiere ne face astăzi să ne exprimăm în Libertarul (8).

Idila va fi de scurtă durată. Ruptura va interveni începând cu anul 1953 şi s-a produs odată cu Omul revoltat al lui Albert Camus, apărut cu doi ani mai devreme, lucrare care, cu siguranţă, a provocat multă agitaţie în rândurile mişcărilor de stânga.

În definitiv, fuziunea anarho-suprarealistă era ceva ce ţinea de o viziune teoretică. Plecând şi unii şi ceilalţi de la acelaşi sentiment de revoltă, libertarii şi prietenii lui Andre Breton nu au ştiut, totuşi, niciodată să se pună de acord asupra finalităţilor ce ar trebui urmărite în vederea progresului revoluţiei. Mişcare esenţialmente poetică şi artistică, suprarealismul era prea profund original pentru a se insera ca atare, cu arme şi bagaje, în cadrul anarhismului – şi a fortiori în cadrul comunismului marxist – (istoria a demonstrat-o cu prisosinţă), fără a fi sortit disoluţiei şi dispariţiei. În mod reciproc, nici o mişcare politică nu ar fi putut să asimileze „în bloc” grupul suprarealist. Iar dacă Aragon şi Eluard au aderat la Partidul Comunist, au făcut-o în nume propriu şi nu în calitate de suprarealişti.

­­­­_____

(1) Flaubert, L-Education sentimentale, paris, Garnier, s.d. p. 178.

(2). Cf. Juls Monnerot, La Poesie moderne el le sacre, Paris, Callimard, 1945 (Les Essais, XVI), p. 89: „…Suprarealiştii, dacă nu sunt constrânşi de nimic din exterior, se complac să creadă că poezia comunică cu revoluţia, că poetului îi este permis ceea ce nimeni altul nu poate: revoluţia va salva poezia pe care societatea capitalistă o pune în pericol…”.

(3) Andre Breton, Position politique du surrealisme, Paris, Denoel-Gonthier, 1972 (Bibl. Medidations), pp. 77-78.

(4) Andre Breton, Entretiens (1913-1952) cu Andre Parinaud, ediţie revăzută şi adăugită, Paris, Gallimard, 1969, p. 138.

(5) Andre Breton, Arcane 17, Paris, U.G.E., 1965, (10-18, nr. 250) pp. 14-15.

(6) Thierry Maricourt, Histoire de la litterature libertaire en France, Paris, A. Michel, 1990, p. 106.

(7) Andre Breton, La Claire Tour (La Libertaire, 11 ianuarie 1952), citat de Th. Maricourt, Op., cit., p. 106.

(8) Op. cit., p. 103.

*

Text preluat din Istoria Anarhismului, de Jean Preposiet, paginile 76-81.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s