Strada. Piaţa. Parcul. Spaţiile verzi. (pe scurt, o reimaginare a spaţiului urban)


(acest eseu este primul – şi cumva introductiv- dintr-o lungă  serie de critici şi posibilităţi de reimaginare a unor spaţii care se găsesc într-un oraş – precum şi rolul acestora –, precum strada, piaţa, parcul, şcoala, universitatea, zonele verzi, etc.)

*

„Spaţiul. Ultima frontieră. Aceasta este povestea aventurilor umanităţii în interiorul oraşului.”, cum ar fi zis Jean-Luc Picard, din Star Trek.

Oraşul. Cea mai mare greşeală a umanităţii. Împreună cu fabrica, acesta joacă rol de indicator privind existenţa capitalismului.

Spaţialitatea. Un concept înţeles greşit. Iar acest eseu va deschide calea către regândirea câtorva din aceste spaţii.

Strada. Un spaţiu delimitat, care există special cu scopul de a permite vehiculelor şi oamenilor să circule. Cu cât este mai lin, mai neted, mai drept, mai bine făcut, cu atât se circulă mai repede. Sinonime (ca şi funcţionalitate): drumul, autostrada, bulevardul, străduţa, etc.

Dar ce se întâmplă mai precis pe străzi? Cine circulă mai precis pe ele? Şi de ce?

Pe străzi, vara e cald de mori şi iarna e zăpadă, gheaţă sau mocirlă. Multe maşini dimineaţa şi la orele 16-18 după masa. Ambuteiaje. Accidente. Oameni care se grăbesc să ajungă din punctul A în punctul B via C. Uneori mai sunt copaci la marginea străzilor. Asta ajută vara, permite oamenilor să se deplaseze ceva mai comfortabil. Multe maşini sunt parcate pe trotuar. Sunt din ce în ce mai puţine treceri de pieton, iar lumina verde de la semafoare rămâne aprinsă din ce în ce mai puţin. Maşinile încep să fie deţinătorii de drept al străzii. Iar oamenii, pietonii, şi, mai ales bicicliştii, sunt nişte blasfemii sociale care tot ce fac este să îngreuneze traficul. Aşa că strada devine strada maşinilor. Dar unde se grăbesc maşinile tot timpul? În general, se grăbesc să-şi ducă şoferii la locurile de muncă, ca să câştige bani, bani pe care-i vor da pe benzina necesară funcţionării maşinăriei pe patru roţi. După serviciu, aceşti buni prieteni ai omului îşi duc stăpânii acasă ca să-şi refacă forţele pentru ziua care va urma. În acelaşi timp, maşinile care duc produsele corporaţiilor mari rulează pe străzi. Duc bunuri la sute şi mii de kilometri distanţă, cu scopul de a le vinde. Astfel, spus pe scurt, strada ca şi concept a ajuns o unealtă a capitalismului, care îşi fluidizează schimburile de mărfuri: vin maşinile cu oameni care produc produsele care pleacă în alte maşini. Un schimb continuu se întâmplă pe străzile astea.

Străzile au ajuns să fie cancerul oraşelor. Multora ne este greu să ne imaginăm strada altfel. O stradă goală are o hibă, o problemă. Ceva nu este în regulă. Unde sunt maşinile? Unde…? E imposibil aşa ceva! O stradă goală…

Dar strada nu este conceptul primar al tranzacţiilor de bunuri şi servicii ale corporaţiilor capitaliste. Strada este a noastră. Şi noi ar trebui să facem multe lucruri pe ea, pentru că este spaţiu comun, precum piaţa. Este locul unde ne întâlnim cu alţi oameni şi socializăm. Creăm idei şi le punem în practică.

Astfel, strada ar trebui să arate în felul următor: oamenii şi bicicletele au prioritatea. Maşinile nu. Tarabe cu flori, biblioteci volante, temporale, spaţii special amenajate pentru discursuri publice, oameni care fac scamatorii, care citesc poezii, care cântă, care spun glume, care vorbesc politică, care se joacă. Strada trebuie să fie agora. Locul unde toată lumea se întâlneşte şi vorbeşte, interacţionează.

În societatea modernă ar fi cam greu (dar nu imposibil) de a trece de la stadiul actual la cel de mai sus. Dar sunt câteva lucruri care se pot face, în orice caz. Ca de exemplu:

a. Spaţiile de citire/biblioteci volante. E uşor să faci aşa ceva. Se poate decide ca în locul X, în fiecare zi de marţi, să zicem, la ora 16, lumea vine cu un scăunel, o păturică, un măr, şi, desigur, cu cărţi şi reviste de citit. Una din principalele „obligaţii” ale fiecăruia ar fi să rezume ceea ce a citit atunci, sau altă dată, în câteva cuvinte. Sau să zică părţile interesante din ceea ce citeşte. Poate stârni interes unor oameni, discuţii cu alţi oameni, sau doar plăcere. În acelaşi timp, dacă ai mai multe cărţi, poţi veni cu mai multe – logic. Aduci o pătură, le pui pe acea pătură, şi chemi oamenii să citească. Este un lucru plăcut, şi uşor de făcut. Şi, ce este cel mai important, generează relaţii inter-umane. Solidarizări. Se pot povesti probleme personale şi se pot căuta rezolvări la comun. Aceste spaţii ar deveni mai mult decât sunt.

b. Într-un alt loc, cineva s-a decis să aducă o cutie de lemn. Pe acea cutie se va urca oricine doreşte să-şi încerce cunoştinţele de oratorie. Poate prezenta probleme sociale, politice, să cheme lumea la discuţie. Sau să povestească lucruri noi, interesante. Ceva ce să genereze interes, ceva ce ar putea să aibe urmări de ordin intelectual. Un spaţiu de expunere a unor discursuri publice ar fi iarăşi un lucru interesant. Pentru că oricine poate urca pe acea cutie şi poate să-şi spună teoria, problema şi rezolvarea, orice. Ar fi democraţie în practică. Discurs să fie. Restul depinde de auditoriu.

c. Redecorarea spaţială. Adică, să-l ia dracu de gri care ne înconjoară. E timpul să pictăm. Să desenăm. Să lipim afişe interesante. Autocolante. Orice, doar strada aia să nu mai fie aşa de gri şi sumbră. Cu cât mai colorate, mai atacatoare la văz, mai directe în mesajul transmis, cu atât conceptul de stradă ca şi „cale” se schimbă. Strada nu va mai fi o cale către punctul B, ci va fi o aventură. O experienţă. Ce au mai pictat oamenii?, o să se întrebe unii şi alţii. Oamenii care vor merge la locul de muncă capitalist vor afla despre anti-capitalism de pe pereţi. Vor fi puşi sub multe semne de întrebări. Credincioşii, mergând la biserică, vor afla că religia lor nu e corectă. Poliţiştii vor ajunge să-şi smulgă părul din cap, când vor vedea câte ACAB-uri (All Cops Are Bastards), şi desene cu ei lovind oameni vor vedea. Politicienii nici nu vor mai avea curajul să iasă pe stradă. Strada va redeveni spaţiul celor opresaţi, a noastră. Şi de aici va începe schimbarea. Şi pereţii vor fi file de istorie şi de realităţi.

Piaţa. Piaţa este o zonă de mărime mai mare, care, pe vremuri avea rolul de a permite oamenilor să vină şi să-şi vândă produsele sau obiectele şi, desigur, să poarte discuţii cu alţi oameni. Piaţa este atât un spaţiu economic, cât şi unul social. Dar acuma când mergi în piaţă, ce vezi? Statui grandioase cu eroi morţi, oameni care stau pe bănci şi fumează ţigări, copii care se joacă, oameni care trec prin respectiva piaţă pentru a ajunge undeva. Unde mai e latura socială? Parcă e un spaţiu al monotoniei. Dar asta se poate schimba destul de uşor:

a. Teatru de stradă. Nu trebuie să fie nimica special. Trebuie doar să ţi se audă vocea bine şi răspicat. Şi să fie ceva interactiv. Ideea e să strângi oameni în jurul tău şi să facă şi ei parte din teatrul tău. Din joaca ta. Rolul tău ca şi actor stradal nu este să-i faci să râdă şi să uite de viaţa lor inumană din societatea asta consumeristă. Frumos ar fi dacă i-ai pune pe gânduri. Ar ajunge doar să le induci ideea de teatru ne-instituţionalizat (adică cel care nu se practică în clădiri special amenajate ca şi Teatrul). Că arta asta este infinită. Nu limitată de patru pereţi. Nu trebuie să consumi arta, plătind unei instituţii. Trebuie să o sorbi din piaţă, oferind tot ce crezi tu că merită echipa care a ţopăit în faţa ta. Acelaşi lucru se poate face şi cu muzicanţii, artiştii plasticieni, scamatorii, şi mulţi alţii. Arta nu este un obiect, o marfă de vânzare. Este o stare de spirit care trebuie să explodeze în afara clădirilor. Pe stradă. În piaţă.

b. Şi în piaţă se pot face spaţii de citit, biblioteci, sau spaţii pentru discursuri publice. Acestea se pot face oriunde.

c. Facerea de piaţă voalantă. Vine lumea cu tot ce are, ce nu-i mai trebuie, să vândă sau să facă schimb cu alţii. Şi comerţul a ajuns să fie o acţiune instituţionalizată. Acuma totul se face între patru pereţi, iar acei pereţi sunt indicaţi de către municipalitate şi legi. Dar dacă tu ai două bluze şi un ceas vechi, de ce să mergi într-un loc instituţionaliat, să plăteşti 40 de lei pentru o tarabă? Când tu ai doar 3 obiecte pe care poţi să le cari după tine liniştit. Comerţul de acest gen trebuie să fie întreprins în piaţă. Pentru că tu nu mergi la shoppping. Tu mergi să faci comerţ. Şi să socializezi. Să afli poveşti despre obiectele prezente. Despre oameni. Pentru că obiectele care se vând în astfel de pieţe sunt obiecte cu istorie. Prea mult capitalism peste tot, iar oamenii au uitat de arta asta de a face schimb…

Parcul. Acel loc unde sunt mulţi copaci şi iarbă verde. Veveriţe. Mă rog. Un spaţiu de recreere a forţei de muncă. Un colţişor verde într-o mare de gri. Şi oamenii se limitează la atâta. Adevărat, şi parcul este un spaţiu instituţionalizat. Cineva are grijă de el, cineva are grijă să arate „bine”, există drumuri, bănci, ţâşnitori şi legi privind ordinea interioară. Nu arunci gunoi, nu rupi florile. Nu te atingi de nimica. Un colţişor de natură semi-muzeificat, semi-plasticat. Tu, ca şi individ, intri în parc, stai pe o băncuţă, asculţi păsărelele, miroşi florile şi apoi pleci. Ca la biserică.

Parcul trebuie schimbat. Aşa că vă invit ca la primăvară sau chiar acuma să mergeţi în parc şi citiţi pe iarbă. Dormiţi sub copaci. Jucaţi-vă cu câinii, sau şah, sau cu avionaşe făcute din hârtie. Faceţi tot ce aţi face când mergeţi la grătar (doar că omiteţi grătarul). Şi poate mai multe. Nu trebuie să ne plimbăm pe aleile pavate. Sau să stăm pe băncile de lemn. Există iarbă pe jos. Iar păpucii se pot da jos cu uşurinţă…

Mulţi deja fac asta. Dar trebuie să o facem cu toţii. Parcul ar fi primul spaţiu care se poate dezinstituţionaliza şi dezurbaniza. În plus, puteţi să aruncaţi cu seed-bombs primăvara. Bălegar cu argilă, făcute rotocol, ca o minge, în în ele puse seminţe de flori, legume, copaci, tot ce vreţi. Tot ce trebuie să faceţi este să le aruncaţi şi să vă rugaţi la Doamne Doamne să iasă. Vă veţi trezi că parcul nu va mai fi aşa de instituţionalizat. Va fi un amalgam de flori crescute haotic, legume care, cică, nu ar avea ce căuta acolo…va fi frumos.

Spaţiile verzi din oraş. Aici povestea e destul de scurtă. Răspunsul e simplu: grădini. Spaţiile verzi abandonate se pot transforma în grădini minunate cu flori, legume, sau pur şi simplu îngrijite ca şi spaţii VERZI. Se pot planta copaci, garduri vii…

Acestea vor revigora aerul oribil din urbe, va motiva păsările să vină în număr mai mare în copacii din faţa sau spatele blocului, în semn de mulţumire cântându-vă ceva frumos. Pisicile vor fi fericite. Pământul va fi fertilizat. Iar totul va fi mai viu. Mai colorat şi mai cântăreţ. Vara nu va fi aşa de cald, pentru că betoanele vor fi la umbra copacilor şi nu se vor încălzi. Iarna nu va bate vântul foarte tare, pentru că există copaci şi garduri vii care vor juca cât pot ele de bine rolul de paravan.

Chiar dacă nu sunt un fan al oraşului, trebuie făcut ceva pentru a schimba percepţia generală privind oraşul. Acest spaţiu extins, dăunător, poluant pe care-l considerăm „casa noastră” trebuie să fie mai mult decât un spaţiu economic – de producţie, de vânzare, etc. – sau unul politic – oraş condus de partidul X, etc. – ci trebuie să fie unul cât se poate de social. Pentru că oraşul există prin prisma celor care trăiesc în el. Iar dacă oamenii aceia percep oraşul ca ceva diferit, străzile ca fiind ale omului nu ale maşinii, pieţele ale lor, nu ale statuilor, parcurile ale lor şi nu ale instituţiilor, etc., atunci societatea din respectiva urbe va începe să creeze relaţii de solidarizare şi solidaritate. Socialul va funcţiona ca un corp biologic, ca un ceva care va rezolva fiecare rană sau boală care există în oraş. Pentru că schimbarea individuală nu ajută întotdeauna, iar pentru o schimbare care să afecteze pozitiv nu doar pe noi ci şi pe cei care nu participă direct la schimbare, aceasta trebuie făcută ca şi grup, ca şi societate, ca şi oraş. Pentru că „la oraş se face moda”.

2 gânduri despre &8222;Strada. Piaţa. Parcul. Spaţiile verzi. (pe scurt, o reimaginare a spaţiului urban)&8221;

  1. Frumoasă viziune, subscriu🙂

    Ce facem acum în Timișoara, (unul din scopuri, chiar dacă nedeclarat, e acela de „reclaiming the streets”) e Piața Lucrurilor Libere sau Really Really Free Market. Următoarea ediție e chiar de azi într-o săptămână, de Buy Nothing Day (24 noiembrie), pe str. Mărășești.

    Ce scrii tu e foarte în concordanță cu mișcarea de tranziție pe care încercăm s-o pornim în Timișoara. (sunt nuclee și în alte orașe din țară). Grădini urbane, piețe libere în care oamenii să împărtășească nu numai ce au ci și ce știu, artă în stradă, interacțiuni sociale – astea crează legături, iar unde sunt legături se nasc comunități reziliente. Dar știi tu🙂

    • Ştriu de voi. Vă urmăresc când apuc, în cazul în care voi suntem cei cu site-ul cu tranziţia. Foarte bine! Şi la Cluj suntem câţiva care încercăm să facem una alta – momentan, majoritatea sunt încă planuri. Plus, că de Buy Nothing Day o să fie şi aici un eveniment cu o Piaţă liberă.🙂
      Oricum, multă multă baftă!😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s