I. Separaţia dusă până la capăt (Guy Debord – Societatea spectacolului)


Această postare face parte din categoria Guy Debord şi situationism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

De citit sau recitit:

II. ‘Marfa ca spectacol

III. Unitate şi diviziune în aparenţă

 

*

„ Dar fireşte, pentru timpul de azi…care preferă lucrului existent imaginea, originalului – copia realităţii – reprezentarea, esenţei – aparenţa… căci sacră pentru el este numai iluzia; profan însă adevărului. Mai mult, sacrul creşte în ochii lui în aceeaşi măsură în care descreşte adevărul şi sporeşte iluzia, în aşa fel încât cel mai înalt grad al iluziei pentru el este şi culmea sacrului”.

Feuerbach (Prefaţă la ediţia a II-a a lucrării Esenţa creştinismului)

*

1

Întreaga viaţă a societăţilor în care domnesc condiţiile moderne de producţie se anunţă ca o enromă acumulare de spectacole. Tot ce era de trăit nemijlocit s-a exilat într-o reprezentare.

2

Imaginile desprinse din fiecare aspect al vieţii fuzionează într-un flux comun în care unitatea vieţii nu mai poate fi restabilită. Considerată parţial, realitatea se desfăşoară în propria unitate generală ca pseudo-lume aparte, obiect doar pentru contemplaţie. Odată întâmplată, specializarea imaginilor despre lume se regăseşte în lumea imaginii autonomizate, în care cel care minte se minte pe sine. Spectacolul în general, ca inversare concretă a vieţii, este mişcarea autonomă a non-viului.

3

Spectacolul se prezintă în acelaşi timp ca însăşi societatea, ca o parte a societăţii şi ca instrument de unificare. Ca parte a societăţii, el este chiar sectorul care concentrează orice opinie şi orice conştiinţă. Prin însuşi faptul că acest sector este unul separat, el este tărâmul opiniei de care s-a abuzat şi al falsei conştiinţe; iar unificarea pe care el o săvârşeşte nu este nimic altceva decât un limbaj oficial al separaţiei generalizate.

4

Spectacolul nu este un ansamblu de imagini, ci un raport social între persoane, mediatizat prin imagini.

5

Spectacolul nu poate fi înţeles ca abuzul unei lumi reprezentate, produs al tehnicilor de difuzare masivă a imaginilor. El este mai degrabă Weltanschauung devenită efectivă, material transpusă. Este o viziune obiectivată asupra lumii.

6

Considerat în totalitatea sa, spectacolul este în acelaşi timp rezultatul şi proiectul modului de producţie existent. Nu este un adaos la lumea reală, podoaba ei de prisos. El este sufletul irealismului societăţii reale. Sub toate formele sale specifice, informaţie sau propagandă, publicitate sau consum nemijlocit de divertisment, spectacolul constituie modelul prezent al vieţii socialmente dominante. El este omniprezenta afirmare a alegerii deja făcute în producţie şi în finalitatea ei: consumul. Forma şi conţinutul spectacolului sunt deopotrivă justificarea completă a condiţiilor şi a scopurilor sistemului existent. Spectacolul mai este şi prezenţa permanentă a acestei justificări, prin aceea că ocupă principala parte a timpului trăit în afara producţiei moderne.

7

Separarea face ea însăşi parte din unitatea lumii, din praxis-ul social global care s-a scindat în realitate şi imagine. Practica socială, faţă de care spectacolul îşi clamează autonomia, este de fapt totalitatea reală ce conţine spectacolul. Dar sciziunea operată înăuntrul acestei totalităţi o deformează astfel încât să lase impresia că spectacolul ar fi chiar scopul ei. Limbajul spectacolului este constituit din semne ale producţiei dominante care sunt, în acelaşi timp, scopul final al acestei producţii.

8

Spectacolul şi activitatea socială efectivă nu pot fi opuse; această dedublare este ea însăşi dedublată. Spectacolul care inversează realul are loc în mod concret. În acelaşi timp, realitatea trăită este invadată de contemplarea spectacolului şi adoptă ordinea spectaculară, devenind compatibilă cu ea. Realitatea obiectivă este prezentă în ambele. Astfel determinate, fiecare dintre cele două noţiuni are ca temei trecerea ei în contrariu: realtatea purcede din spectacol, iar spectacolul este real. Această reciprocă înstrăinare este esenţa şi fundamentul societăţii existente.

9

În realitatea răsturnată, adevărul este un moment al falsităţii.

10

Conceptul de spectacol unifică şi explică o mare diversitate de fenomene. Diversitatea acestora şi contrastul dintre ele sunt aparenţe ale aparenţei organizate social, ce trebuie ea însăşi recunoscută în adevărata sa esenţă. În raport cu propriii termeni, spectacolul este afirmarea aparenţei şi afirmarea oricărei vieţi omeneşti, adică a vieţii sociale, doar ca aparenţă. Însă critica preocupată de adevărul spectacolului îl dezvăluie ca fiind negaţia vizibilă a vieţii; negaţie a vieţii devenite vizibilă.

11

Pentru a descrie spectacolului, formarea sa, funcţiile sale şi forţele ce conduc la disoluţia sa, trebuie deosebite metodologic elemente altminteri inseparabile. Analizând spectacolul, prin faptul că din perspectiva metodei pătrundem pe terenul societăţii exprimate în spectacol, vorbim întru câtva în chiar limbajul său. Spectacolul nu este însă nimic altceva decât sensul practicii însumate a unei formaţiuni economico-sociale, modul în care ea îşi întrebuinţează timpul. E momentul istoric ce ne conţine.

12

Spectacolul se prezintă ca un foarte consistent plan de existenţă, indiscutabil şi inaccesibil. El nu spune decât „ceea ce se manifestă este bun, ceea ce este bun se manifestă”. Atitudinea pe care, din principiu, o impune este acceptarea pasivă obţinută deja în fapt prin felul său de a se manifesta fără drept de apel, prin monopolul său asupra aparenţei.

13

Spectacolul este structural tautologic prin simplul fapt că mijloacele îi sunt totodată şi scop. El este soarele care, pe tărâmul pasivităţii moderne, nu apune niciodată. El luminează întreaga suprafaţă a lumii şi se scaldă indefinit în prorpai slavă.

14

Nu e fapt întâmplător şi nici de suprafaţă că societatea întemeiată pe industria modernă e aşa de plină de spectacol, ci este în mod esenţial spectacol. Ca şi pentru economia dominantă, pentru spectacol scopul nu e nimic, dezvoltarea e totul. Spectacolul nu are intenţia să recurgă la nimic altceva decât la el însuşi.

15

Ca nelipsită podoabă a obiectelor produse în prezent, ca dare de seamă generală despre caracterul raţional al sistemului, ca sector economic avansat ce modelează nemijlocit o multitudine crescândă de imagini-obiecte, spectacolul este producţia principală a societăţii actuale.

16

Spectacolul îşi subordonează oamenii în măsura în care economia i-a subjugat deja. Nu este altceva decât economia dezvoltându-se de dragul economiei. El este oglindirea fidelă a producţiei şi obiectivarea infidelă a producătorilor.

17

Prima etapă a dominaţiei economiei asupra vieţii sociale a avut drept consecinţă definirea oricărei realizări omeneşti ca degradare a lui a fi în a avea. Etapa actuală a ocupării totale a vieţii sociale de către rezultatele acumulate ale activităţii economice duce la o alunecare generalizată a lui a avea spre a părea, în care orice „a avea” materializat trebuie să-şi afle prestigiul nemijlocit şi suprema sa utilitate. Orice realitate individuală a devenit totodată socială, dependentă direct de puterea socială, modelată de aceasta. Şi îi este îngăduit să se manifeste doar prin aceea că nu este.

18

Acolo unde lumea reală se transformă în simple imagini, simplele imagini devin fiinţe reale şi motivaţia eficientă a unui comportament hipnotic. Ca tendinţă de a face să se vadă prin diferite medieri specializate lumea care nu mai este nemijlocit perceptibilă, nu e de mirare că spectacolul consideră văzul ca simţ prvilegiat al omului, aşa cum în alte epoci a fost considerat simţul tactil; sensul cel mai abstract, cel mai predispus a fi mistificat corespunde abstracţiei generalizate din societatea actuală. Spectacolul nu este însă totuna cu văzul, nici măcar în asociere cu auzul. El este ceea ce scapă activităţii oamenilor, reconsiderării şi îndreptării rezultatelor activităţii lor. El este contrariul dialogului. Spectacolul se reconstituie pretutindeni unde există reprezentare independentă.

19

Spectacolul moşteneşte toate slăbiciunile proiectului filosofic occidental care a fost o abordare a ideii de activitate, dominată de noţiuni legate de văz; cum, de altfel, se întemeiază pe desfăşurarea la nesfârşit a gândirii tehnice exacte izvorâte din această orientare. Spectacolul nu transpune în realitate filosofia, ci filosofează asupra realităţii. Aşa se face că viaţa concretă a fiecăruia s-a degradat devenind un univers speculativ.

20

Ca putere a gândirii separate şi ca gândire a puterii separate, filosofia n-a putut întrece niciodată prin forţe proprii teologia. Spectacolul este reconstrucţia materială a iluziei religioase. Tehnica spectacolului n-a risipit haloul reprezentării religioase în care oamenii şi-au ipostaziat propriile puteri: ea nu a făcut decât să le lege din nou de cele pământeşti. Viaţa cea mai obişnuită devine astfel opacă şi irespirabilă. Ea nu mai alungă la ceruri, ci găzduieşte recuzarea sa absolută, paradisul său anost. Tehnic vorbind, spectacolul este exilarea puterii omeneşti într-o lume de dincolo; sciziunea săvârşită înlăuntrul omului.

21

Pe măsură ce necesitatea se constată drept reverie la scară socială, reveria devine o necesitate obiectivă. Spectacolul e însă coşmarul societăţii moderne în lanţuri care, în cele din urmă, nu exprimă decât dorinţa ei de a fi lăsată să doarmă. Spectacolul este păzitorul acestui somn.

22

Faptul că, desprinzându-se de societatea modernă, puterea ei de a înfăptui şi-a clădit o lume independentă în spectacol nu se poate explica decât printr-un alt fapt, anume că puternica ei capacitate de-a înfăptui continua să fie lipsită de coeziune şi în contradicţie cu ea însăşi-

23

La originile spectacolului se află cea mai veche diviziune socială a muncii: specializarea puterii. Din acest unghi, spectacolul este o activitate dedicată vorbirii în numele tuturor celorlalţi. El este ambasadorul societăţii ierarhizate pe lângă ea însăşi, singura ei voce autorizată. În acest tip de societate, tot ce-i mai modern e cât se poate de vechi.

24

Spectacolul este discursul neîntrerupt pe care ordinea actuală îl ţine despre ea însăşi, este monologul prin care se autoelogiază. Este autportretul puterii pe vremea când îşi gestiona totalitar condiţiile de existenţă. În societatea-spectacol, aparenţa de pură obiectivitate a relaţiilor ascunde tot relaţii între oameni şi clase. Mediul social pare să fie dominat de o a doua natură cu ale sale legi implacabile. Dar pectacolul nu este produsul necesar al dezvoltării tehnice privite ca o dezvoltare naturală. Dimpotrivă, societatea spectacolului este forma care îşi alege propriul conţinut. În accepţiunea sa restrânsă de „mijloace de comunicare în masă” reprezentând cea mai covârşitoare manifestare a sa de suprafaţă, poate părea că spectacolul invadează societatea doar ca instrumentare, fapt cu nimic neutru însă, ci reprezentând chiar instrumentarea adecvată pentru totala sa automişcare. Dacă nevoile sociale ale epocii în care se dezvoltă asemenea tehnici nu pot fi satisfăcute decât prin intermediul acestora, dacă administrarea societăţii şi orice legătură între oameni nu mai pot fi exerciate decât prin intermediul capacităţii de a comunica instantaneu, atunci cauza e caracterul în esenţă unilateral al acestei „comunicări”; şi aşa ajunge ea să concentreze în mâinile administraţiei sistemului existent mijloacele care-i permit să perpetueze această administraţie aşa cum e. Desprinderea generalizată a spectacolului nu poate fi separată de Statul modern, adică de forma generală a separării în societate, rezultat al diviziunii muncii şi instrument al dominaţiei de clasă.

25

Separaţia este alf aşi omega spectacolului. Instituţionalizarea diviziunii sociale a muncii, formarea claselor au construit o primă contemplare sacră, ordinea mitică în care orice putere se înveşmântează încă de la începuturi. Sacrul a legitimat legea casnică şi antologic corespunzător intereselor stăpânilor, a lămurit şi a înfrumuseţat ceea ce societatea oamenilor nu putea să facă. Orice putere rezultată din separare a fost aşadar pătrunsă de soectacl, însă adeziunea tuturor la o astfel de imagine neschimbătoare nu însemna decât recunoaşterea unei prelungiri în imaginar a sărăciei de conţinut a activităţii sociale concrete, încă larg resimţită ca un tot umanitar. Spectacolul modern exprimă dimpotrivă ceea ce societatea poate face, însă în această expresie ceea ce e permis este opusul absolut a ceea ce e posibil. Spectacolul este perpetuarea inconştienţei în timpul schimbării efective a condiţiilor de existenţă. El este propriul său produs şi el însuşi şi-a impus regulile: este ceva pseudo-sărac. El arată ce este: puterea separată dezvoltându-se în ea însăşi, în creşterea productiviăţii pe parcursul adâncirii continue a diviziunii muncii prin fragmentarea gesturilor dominate, în acest caz, de mişcarea independentă a maşinilor; şi lucrând pentru o piaţă mereu mai extinsă. Orice comunitate şi orice simţ critic s-au dizolvat în timpul acestei mişcări, în care forţele ce au sporit separându-se nu s-au regăsit încă.

26

Odată cu separarea generalizată a lucrătorului de produsul său, se pierde orice punct de vedere unitar asupra activităţii îndeplinite, orice comunicare personală directă între producători. Urmând creşterea acumulării produselor separate şi a concentrării procesului de producţie, unitatea şi comunicarea devin atributul exclusiv al celor care conduc sistemul. Succesul sistemului economic al separării este proletarizarea lumii.

27

Prin chiar succesul producţiei separate ca producţie a separatului, experienţa unei munci principale, fundamentală în societăţile primitive, este pe cale a se deplasa, la apogeul dezvoltării sistemului actual, spre non-muncă, spre inactivitate. Această inactivitate nu este însă cu nimic eliberată de activitatea de producţie: ci depinde de aceasta, este supunere temătoare şi admirativă faţă de necesităţile şi rezultatele producţiei; este ea însăşi un produs al temeiului său raţional. Nu poate fi libertate în afara activităţii şi, în cadrul spectacolului, orice activitate este negată, întocmai cum activitata reală a fost integral captată pentru obţinerea acestui rezultat la scară globală. Astfel, actuala „eliberare a muncii”, sporirea timpului afectat consumului nu sunt nicidecum eliberare în procesul muncii, nici eliberare a unei lumi modelate prin această muncă. Nimic din activitatea furată în procesul muncii nu se poate regăsi în supunerea faţă de rezultatul său.

28

Sistemul economic bazat pe izolare produce izolare în cerc vicios. Tehnologia se întemeiază pe izolare şi invers, procesul tehnic generează izolare, de la automobil la televiziune, toate bunurile selecţionate prin sistemul întemeiat pe spectacol sunt şi armele lui de consolidare constantă a condiţiilor de izolare a „mulţimii solitare”. Spectacolul îşi regăseşte mereu mai temeinic propriile premise.

29

Originea spectacolului este pierderea unităţii lumii, iar gigantica expansiune a spectacolului modern exprimă totalitatea acestei pierderi: caracterul abstract al oricărei munci determinate şi abstracţia generală denumită producţie se transpun perfect în spectacol, al cărui mod concret de a fi este însăşi abstracţia. În spectacol, o parte din lume se reprezintă în faţa lumii şi îi este superioară. Spectatorii sunt legaţi doar printr-un raport ireversibil cu însuşi centrul care le menţine izolarea. Spectacolul reuneşte ceea ce este separat, însă îl reuneşte întrucât e separat.

30

Înstrăinarea spectatorului în favoarea obiectului contemplat (care e rezultatul propriei sale activităţi inconştiente) se exprimă astfel: cu cât contemplă mai mult, cu atât trăieşte mai puţin; cu cât acceptă să se recunoască în imaginile dominante ale necesităţii, el cu atât mai puţin îşi înţelege propria existenţă şi propria dorinţă. Faptul că spectacolul rămâne exterior omului care acţionează se manifestă prin aceea că propriile gesturi nu-i mai aparţin lui, ci altuia care i le reprezintă. Iată de ce spectatorul nu se simte acasă nicăieri, căci spectacolul e pretutindeni.

31

Lucrătorul nu se produce pe sine, el produce o forţă independentă. Succesul acestei producţii, abundenţa ei se întorc la producător ca abundenţă a deposesiei. Odată cu acumularea produselor sale înstrăinate, întregul timp şi spaţiu al lumii sale îi devine străin. Spectacolul este harta acestei lumi noi, o hartă ce-i acoperă exact teritoriul. Chiar forţele ce i-au scăpat din vedere i se arată în deplinătatea puterii lor.

32

În societate, spectacolul corespunde unei fabricaţii concrete a înstrăinării. Dezvoltarea economică este, în principal, expansiunea acestei producţii industriale determinate. Ceea ce creşte împreună cu economia ce se dezvoltă pentru sine nu poate fi decât înstrăinarea prezentă în chiar sămânţa ei, încă de la începuturi.

33

Omul separat de produsul său produce el însuşi cu tot mai multă forţă toate detaliile lumii sale şi astfel devine din ce în ce mai străin de lumea sa. Cu cât viaţa îi devine propriul produs, cu atât mai mult creşte separarea lui de propria viaţă.

34

Spectacolul este capitalul ajuns la un asemenea grad de acumulare încât devine imagine.

4 gânduri despre &8222;I. Separaţia dusă până la capăt (Guy Debord – Societatea spectacolului)&8221;

  1. Pingback: II. Marfa ca spectacol (Guy Debord – Societatea spectacolului) « Centrul de Cultura [anarhista]

  2. Pingback: III. Unitate şi diviziune în aparenţă (Guy Debord – Societatea spectacolului) « Centrul de Cultura [anarhista]

  3. La Casa TIFF, publicul este aşteptat în fiecare seară la petreceri şi concerte organizate la Casa TIFF, printre invitați aflându-se DJ Goranga, trupa sZempöl şi trupa 2 AM, formată din actori clujeni. De asemenea, în ”off” va avea loc şi atelierul de improvizaţie de muzică-pictură susţinut de muzicieni şi actori, ca şi prezentarea Uniferenţia, la care vor participa studenţi ai facultăților de muzică şi teatru. Tot la Casa TIFF va fi lansată o carte pe tema muzicii în teatru, scrisă de George Banu şi intitulată “De la vorbire la cântec” în care regizori şi actori faimoşi fac mărturisiri despre bucuria trecerii de la cuvinte la sunete.

  4. Pingback: Guy Debord (1931-1994) | Centrul de Cultură anarhistă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s