III. Unitate şi diviziune în aparenţă (Guy Debord – Societatea spectacolului)


Această postare face parte din categoria Guy Debord şi situationism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

De citit sau recitit:

I. Separaţia dusă până la capăt

II. ‘Marfa ca spectacol

*

« Pe frontul gândirii filosofice, în ţară are loc o nouă polemică în legătură cu astfel de concepte precum « unu se împarte în două » şi « două se unesc în unu ». dezbaterea aceasta este o luptă între cei care sunt pentru şi cei care sunt contra dialecticii materialiste, o luptă între cele două concepţii despre lume : concepţia proletară şi concepţia burgheză. Cei care susţin că « unu se împarte în două » reprezintă legea fundamentală pe lume, ţin partea dialecticii materialiste ; cei care susţin că legea fundamentală este « două se unesc în unu » sunt împotriva dialecticii materialiste. Cele două tabere au trasat o graniţă clară între ele, ţi argumentele lor sunt diametral opuse. Această polemică reflectă în planul ideologic lupta de clasă ascuţită şi complexă care se desfăşoară în China şi în întreaga lume »

Drapelul roşu, ziar din Beijing, 21 septembrie 1964

54

Ca şi societatea modernă, spectacolul este unit şi divizat în acelaşi timp. Asemenea acesteia, spectacolul îşi edifică unitatea pe destrămare, când iese la iveală în spectacol, contradicţia e însă la rândul ei contrazisă de o răsturnare a propriului sens; astfel încât divizarea apare ca fiind unitate, în vreme ce unitatea apare divizată.

55

Atât la scară mondială, cât şi în interiorul fiecărei naţiuni, ceea ce se desfăşoară ca fiind contradicţia oficială, este lupta puterilor constituite pentru gestionarea aceluiaşi sistem socio-economic ce aparţine, de fapt, celei mai autentice unităţi.

56

Falsele lupte de domeniul spectacolului ale formelor rivale ale puterii autonomizate sunt, în acelaşi timp, reale întrucât reflectă dezvoltarea inegală şi antagonistă a sistemului, interesele relativ contradictorii ale claselor sau ale subdiviziunilor acestora care recunosc sistemul şi îşi definesc propria participare în exercitarea puterii. Aşa precum dezvoltarea economiei celei mai avansate este înfruntarea dintre două priorităţi determinate, gestionarea totalitară a economiei de către o birocraţie de Stat şi condiţia ţării aflate în sfera colonizării sau a semicolonizării sunt definite prin particularităţi evaluabile prin metodele producţiei şi puterii. În spectacol, aceste diverse înfruntări se pot pretinde, după criterii foarte diferite, drept forme de organizare socială cu totul distincte. Adevărata lor esenţă rezidă însă în sistemul universal care le conţine : capitalismul, mişcarea unică al cărei loc de acţiune a devenit întreaga planetă.

57

Societatea purtătoare de spectacol nu domină regunile subdezvoltate doar prin hegemonia sa economică. Ea le domină tocmai ca societate a spectacolului. Acolo unde baza materială încă lipseşte, societatea modernă a invadat deja cu spectacol suprafaţa socială a fiecărui continent. Ea defineşte programul unei clase conducătoare şi guvernează constituirea acesteia. Aşa cum prezintă pseudo-bunurile de râvnit, la fel ea le oferă revoluţionarilor locali falsele modele ale revoluţiei. Spectacolul caracteristic puterii birocratice ce are în posesie unele dintre ţările industrializate face parte tocmai din spectacolul planetar, fiindu-i atât pseudo-negaţie, cât şi ceea ce o susţine. Dacă e privit în diversele sale variante locale, spectacolul scoate la iveală specializări totalitare ale cuvântului şi administrării societăţii care se împletesc la nivelul funcţionării globale a sistemului, într-o diviziune mondială a obligaţiei de a produce spectacol.

58

Diviziunea obligaţiei de a produce spectacol conservă trăsăturile generale ale ordinii existente păstrându-şi trăsătura dominantă a dezvoltării sale. Rădăcinile spectacolului se află în terenul economiei devenite abundente şi de aici vin fructele ce au tendinţa să domine în final piaţa spectaculară, în pofida barierelor protecţioniste ideologico-poliţieneşti pe care le ridică orice spectacol local cu pretenţii autarhice.

59

Tendinţa de banalizare care, sub diversitatea ce fură ochiul spectacolului, domină societatea modernă la scară mondială, exercită, de asemenea, această dominaţie la fiecare dintre parametri la care consumul dezvoltat al mărfurilor a multiplicat în mod vădit rolurile şi bunurile ce fac obiectul alegerii. Supravieţuirea religiei şi cea a familiei – care rămâne principala formă a moştenirii puterii de clasă – şi deci a represiunii modale pe care acestea o asigură se pot amesteca laolaltă ca fiind totuna odată cu afirmarea redundantă a bucuriei de a trăi pe lumea aceasta, care lume nu e produsă decât ca falsă bucurie ce păstrează în ea represiunea. Acceptările prostite a ceea ce e pe lume i se mai poate adăuga, ca fiind acelaşi lucru, revolta pur spectaculară : ceea ce înseamnă doar că însăşi insatisfacţia a devenit o marfă de când abundenţa economică e în stare să-şi extindă producţia până la prelucrarea respectivei materii prime.

60

Concentrând în ea imaginea unui rol posibil, de vedetă, reprezentarea ca spectacol a omului viu nu face decât să concentreze această banalitate. Condiţia de vedetă este specializarea în trăit aparent, în ceea ce este identificat de viaţa aparentă drept lipsit de adâncime, în ceea ce trebuie să compenseze fărâmiţarea specializării producţiei trăite efectiv. Rostul vedetelor este să reprezinte variate stiluri de viaţă şi de înţelegere a societăţii, libere de a se exercita global. Ele întruchipează rezultatul inaccesibil al muncii sociale, mimând subproduse ale acestei munci înălţate ca prin farmec mai presus de ea la rangul de scop al ei : puterea şi vacanţele, decizia şi consumul, începutul şi sfârşitul oricărui proces. In acest punct, puterea guvernamentală se personalizează în pseudo-vedetă ; anume, e vedeta consumului validat prin plebiscit ca pseudo-putere împotriva faptului de a trăi. Dar, aşa cum ele nu sunt cu adevărat globale, activităţile vedetei nu sunt nici variate.

61

In calitate de agent al spectacolului pus în scenă, vedeta este opusul individului, la fel de vrăjmaş individului pe care îl reprezintă ea cât şi individului pe care îl reprezintă celălalt. Trecând în spectacol ca model de identificare, ea a renunţat la orice calitate autonomă pentru a se identifica ea însăşi cu legea generală a supunerii faţă de mersul lucrurilor. Deşi la exterior este reprezentarea a diferite tipuri de personalitate, vedeta consumului indică fiecare dintre aceste tipuri ca având acces la totalitatea consumului şi astfel găsindu-şi acolo fericirea. Vedeta deciziei trebuie să deţină stocul complet a ceea ce se recunoaşte drept calităţi omeneşti. In acest fel se anulează divergenţele oficiale dintre acestea prin asemănarea oficială care e presupoziţia excelenţei lor depline, Hruşciov a devenit general pentru a hotărî asupra bătăliei de la Kursk nu pe câmpul de luptă, ci la cea de-a douăzecea aniversare a evenimentului, când era şef de stat. Kennedy a rămas orator până şi la rostirea propriului său elogiu funebru, căci Theodore Sorensen continua să redacteze pentru succesor discursurile în stilul în care avusese atâta influenţă în recunoaşterea personalităţii celui dispărut. Oamenii admirabili în care se personifică sistemul sunt bine-cunoscuţi pentru ceea ce, de fapt, nu sunt ; toţi ştiu că ei au devenit oameni mari renunţând şi la cea mai vagă urmă de viaţă individuală.

62

Falsa alegere în abundenţa spectaculară, alegere ce constă în juxtapunerea de spectacole concurenţiale şi solidare ca şi în alăturarea rolurilor (cu predilecţie semnificate şi purtate de obiect) care sunt separate şi totodată îmbinate între ele, se dezvoltă în lupta calităţilor fantomatice menite să înteţească adeziunea şi trivialitatea cantitativă. Astfel renasc false opoziţii din vechime, patriotisme locale sau rasisme cu rolul de a preface în fantastică superioritate ontologică vulgaritatea poziţiilor ierarhice în consum. Astfel se recompune şirul interminabil al înfruntărilor derizorii ce stârnesc un interes subludic ca de întrecere sportivă în perioada alegerilor. Acolo unde s-a instalat consumul din abundenţă, primul dintre rolurile înşelătoare îl joacă o poziţie spectaculară în principal între tineri şi adulţi : căci nicăieri nu există adultul, omul stăpân pe viaţa sa, iar tinereţea, schimbarea a ceea ce există, nu-i deloc însuşirea oamenilor care sunt acuma tineri, ci e trăsătura sistemului economic, a capitalismului aflat mereu în mişcare. Nişte lucruri sunt stăpânitoare şi tinere ; ele însele se alungă şi se înlocuiesc.

63

Sub dualităţile prezentate în spectacol se ascunde unitatea sărăciei lucii, forme diverse ale aceleiaşi înstrăinări se bat între ele sub pretextul alegerii totale din cauza faptului că toate cresc din contradicţii reale, refulate. După necesităţile unui anumit stadiu al sărăciei pe care o dezminte şi o menţine, spectacolul există într-o formă concentrată sau într-o formă dufuză. Si într-un caz, şi în celălalt, înconjurat de tristeţi şi spaime, el nu-i decât o imagine de fericitp unificare săvârşită în chiar miezul calm al nefericirii.

64

Spectacularul concentrat aparţine în esenţă capitalismului birocratic, cu atât mai mult cu cât poate fi importat ca tehnică a puterii de stat în economii mixte mai înapoiate sau în perioadele de criză ale capitalismului dezvoltat. Intr-adevăr, proprietatea birocratică este ea însăşi concentrată în sensul că birocratul individual nu participă la posesia economiei globale decât prin intermediul comunităţii birocratice şi numai în calitate de membru al acestei comunităţi. De altfel, producţia de mărfuri, mai puţin dezvoltată fiind, se prezintă şi ea într-o formă concentrată : marfa pe care birocraţia o deţine este munca socială totală, şi ceea ce revinde ea societăţii este supravieţuirea ei în bloc. Dictatura economiei birocratice nu poate lăsa maselor exploatate nici o marjă semnificativă de alegere, pentru că ea este obligată prin chiar esenţa sa să aleagă totul şi, pentru că orice altceva ar alege ăn afară de aceasta, fie în privinţa alimentaţiei, fie a muzicii, înseamnă deja alegerea distrugerii sale complete. Ea trebuie să fie însoţită de o permanentă violenţă. Imaginea impusă a binelui, în spectacolul său, adună laolaltă tot ceea ce există oficial şi se concentrează de obicei asupra unui singur om care e garantul coeziunii sale totalitare. Fiecare trebuie să se identifice ca prin farmec cu această vedetă absolută ori să dispară. Căci este vorba despre stăpânul non-consumului său şi de imaginea eroică a unui înţeles acceptabil pentru exploatarea absolută care reprezintă, de fapt, acumularea primitivă accelerată prin teroare. Fiecare chinez trebuie să înveţe opera lui Mao, şi astfel să fie Mao, pentru că nu are ce altceva să fie. Căci acolo unde domină spectacularul concentrat domină şi poliţia.

65

Spectacularul difuz însoţeşte abundenţa mărfurilor, dezvoltarea neperturbată a capitalismului modern. In acest stadiu, fiecare marfă în parte se justifică în numele măreţiei producţiei totale de bunuri, pentru care spectacolul este un catalog apologetic. Afirmaţii contradictorii se înghesuie pe scena spectacolului unificat specific economiei abundente ; e la fel cum diferite mărfuri-vedetă îşi susţin simultan proiectele contradictorii de organizare a societăţii sau cum spectacolul automobilelor aspiră la o circulaţie perfectă ce distruge vechile oraşe, în timp ce spectacolul oraşului însuşi are nevoie de cartiere-muzeu. Aşadar, satisfacţia, deja problematică, pusă pe seama consumului de ansamblu este imediat falsificată, deoarece consumatorul real nu se poate bucura nemijlocit decât de o succesiune de fragmente ale acestei fericiri-marfă, fragmente din care, de fiecare dată, este în mod vădit absentă calitatea atribuită ansamblului.

66

Fiecare marfă anume luptă pentru sine, nu le poate recunoaşte pe celelalte, pretinde a se impune pretutindeni ca şi cum ar fi singura. In această situaţie, spectacolul este epopeea acestei confruntări căreia nici un război troian nu i-ar putea pune capăt. Spectacolul nu-i cântă pe oameni şi armele lor, ci mărfurile şi pătimirile lor. In această luptă oarbă, fiecare marfă, urmându-şi pătimirea, realizează de fapt în inconştient ceva mai nobil : devenirea-lume a mărfii care este şi devenirea-marfă a lumii. Astfel, printr-o viclenie a raţiunii de schimb, ceea ce are particular marfa se erodează luptând, în timp ce forma-marfă se îndreaptă spre realizarea ei absolută.

67

Satisfacţia pe care marfa abundentă n-o mai poate oferi prin întrebuinţare e căutată în recunoaşterea valorii ei ca marfă : utilizarea mărfii îşi devine sieşi suficientă ; iar pentru consumator aduce sentimentul religios faţă de libertatea suverană mărfii. Valuri de entuziasm pentru un produs dat, susţinut şi relansat prin toate mijloacele de informare, se propagă astfel cu mare viteză. Un film generează un stil vestimentar ; o revistă lansează cluburi care, la rândul lor, lansează diverse fleacuri. Gadget-ul exprimă tocmai faptul că, în clipa în care masa mărfurilor alunecă spre aberaţie, aberantul însuşi devine o marfă specială. De pildă, în portcheiurile publicitare, nu cumpărate, ci oferite odată cu prestigioase obiecte vândute sau care prin schimb îşi depăşesc sfera propriului înţeles, se poate recunoaşte manifestarea unui abandon mistic în faţa transcendenţei mărfii. Cel care colecţionează portcheiurile fabricate tocmai în scopul colecţionării strâng indulgenţele mărfii, un semn triumfător al prezenţei ei reale printre credincioşii săi. Omul reificat afişază dovada intimităţii sale cu marfa. Asemănător delirului mistic sau tămăduirii prin fetişism religios, fetişismul mărfii provoacă momente de entuziasm fanatic. Singura practică ce se mai exprimă aici este practica fundamentală a supunerii.

68

Fără îndoială, falsa necesitate impusă în consumul modern nu poate fi comparată cu nici o nevoie sau dorinţă autentică şi care să nu fie ea însăşi modelată de societate şi de istoria acesteia. Marfa abundentă apare însă în acest caz ca fiind ruptura absolută a dezvoltării organice a trebuinţelor sociale. Acumularea sa mecanică generează un artificial nelimitat, în faţa căruia dorinţa nepervertită rămâne fără apărare. Puterea cumulativă a unui artificial independent antrenează pretutindeni falsificarea vieţii sociale.

69

In imaginea fericitei unificări a societăţii prin consum, diviziunea reală este doar suspendată până la următoarea non-împlinire ăn consumabil. Fiecare produs în parte, ce trebuie să reprezinte speranţa unei fulgerătoare scurtături pentru a atinge în sfârşit pământul făgăduinţei, consumul total, este prezentat la rândul său cu solemnitatea ca fiind calea unică şi decisivă. Dar, ca şi în cazul răspândirii instantanee a modei prenumelor aparent aristocratice care urmează a fi purtate de aproape toţi indivizii de aceeaşi vârstă, lucrul de la care se aşteaptă o putere nemaiîntâlnită nu a putut fi propus adoraţiei maselor decât din cauză că a fost reprodus deja într-un număr suficient de mare de exemplare pentru a putea fi consumat în masă. Prestigiul acestui produs oarecare nu se datorează decât faptului de a se fi aflat un moment în centrul vieţii sociale, precum misterul finalităţii producţiei de pe care au căzut vălurile. Prestigios în spectacol, obiectul devine unul oarecare în momentul în care ajunge la consumator ca individ, la unul anume şi la toţi ceilalţi. El dezvăluie prea târziu cât este de sărac în esenţă, consecinţă firească a sărăcirii temeiurilor producţiei sale. Insă deja un alt obiect vine să justifice sistemul şi să-şi impună recunoaşterea.

70

Impostura satisfacţiei trebuie să se denunţe ea însăşi înclocuindu-se, urmând schimbarea produselor şi a condiţiilor generale ale producţiei. Ceea ce şi-a afirmat propria sa definitivă excelenţă cu cea mai desăvârşită neruşinare se preschimbă totuşi în spectacolul difuz, dar şi în spectacolul concentrat şi singur sistemul este cel care trebuie să continue : ca o marfă demodată, Stalin e denunţat chiar de către cei cărora le-a fost impus. Fiecare nouă minciună publicitară este mărturisirea celei precedente. Căderea fiecărui personaj al puterii totalitare scoate la iveală comunitatea iluzorie care îl apropa în unanimitate şi care nu era decât o turmă de singurătăţi fără iluzii.

71

Ceea ce oferă spectacolului ca permanenţă se întemeiază pe schimbare şi trebuie să se schimbe odată cu temeiul său. Spectacolul este cu desăvârşire dogmatic şi în acelaşi timp nu poate conduce în mod real la nici o dogmă trainică. Pentru el nimic nu opreşte ; este starea sa naturală şi totodată tot ce poate fi mai opus înclinaţiei sale.

72

Unitatea ireală pe care o proclamă spectacolul este masca împărţirii în clase pe care se întemeiază unitatea reală a modului de producţie capitalist. Ceea ce-i obligă pe producători să participe la edificarea lumii este şi ceea ce-i dă la o parte. Ceea ce-i pune în legătură pe oamenii eliberaţi de limitele lor locale şi naţionale este şi ceea ce-i îndepărtează. Ceea ce-i obligă să aprofundeze raţional este şi ceea ce hrăneşte iraţionalul exploatării structurate ierarhic şi al represiunii. Ceea ce constituie puterea abstractă a societăţii constituie şi non-libertatea ei concretă.

3 gânduri despre &8222;III. Unitate şi diviziune în aparenţă (Guy Debord – Societatea spectacolului)&8221;

  1. Pingback: Guy Debord (1931-1994) | Centrul de Cultură anarhistă

  2. Pingback: I. Separaţia dusă până la capăt (Guy Debord – Societatea spectacolului) | Centrul de Cultură anarhistă

  3. Pingback: II. Marfa ca spectacol (Guy Debord – Societatea spectacolului) | Centrul de Cultură anarhistă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s