20 de teze privind subminarea metropolei (Plan B Bureau)


Această postare face parte din categoria Plan B BureauReimaginarea spaţiului urban şi situationism. Apasă AICI, AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Nota traducătorului

« 20 de teze privind subminarea metropolei » este o broşură scrisă de către Plan B Bureau. Publicat în italiană pentru prima dată, ca « Tesi sulla suvversine della metropoli », şi ulterior publicat de the Institute for Experimental Freedom. Cele douăzeci de teze explorează natura metropolei în relaţie cu opresiunea şi rezistenţa, discutând cum forţele contrare coexistă în limitele metropolei, care este peste tot.

Inainte de a trece la traducere în sine, aş dori să precizez totuşi, faptul că în limba engleză cuvintele Common şi Commons se pot înţelege în diferite moduri, depinzând de context şi situaţie. În traducerea de faţă, aceste cuvinte sunt traduse fie prin Comun, Comună sau Devălmăşie, etc. Devălmăşia este o formă de stăpânire a unui teren în comun, însemnând o activitate făcută în comun în scopuri comune. Adică, mai pe scurt, un sinonim al Devălmăşiei ar fi Composesiunea, o stăpânire a pământului în Composesiune. Aceste cuvinte apar des în scrierile din sfera marxistă şi situaţionistă – precum cel de faţă.

Sursa traducerii a fost textul în limba engleză de pe Occupied London, care se poate găsi AICI.

Teza 1

Metropola este definită ca fiind un grup compact de teritorii şi dispozitive hegemonice, transversat în fiecare punct de către o sinteză disjuncţională; nu există nici un punct din metropolă, de fapt, acolo unde comanda şi rezistenţa, dominaţia şi sabotajul nu sunt prezente în acelaşi timp. Un proces antagonic între două părţi, a căror relaţie constă din duşmănie, inervând total metropola. Pe de o parte constă, datorită etimologiei sale, din exercitarea unei comenzi care este iradiată pe toate celelalte teritorii – astfel încât peste tot să fie una cu metropola [1]. Este spaţiul în care şi din care intensitatea şi concentraţia dispozitivelor de opresare, exploatare şi dominaţie se exprimă în propriile lor măsuri şi extensii. In metropolă, oraş şi ţară, modernitatea şi natura secundară colapsează şi se sfârşesc. In metropola în care industria, comunicaţiile şi spectacolul fac un întreg din producţie, locurile de muncă cerute de către guvern constau din conectarea şi controlul cooperării sociale care este la baza lor, ca mai apoi să fie posibilă extragerea de plus-valoare folosind instrumente biopolitice. Pe de altă parte, aceasta este un întreg al teritoriilor în care o combinaţie eterogenă de forţe subversive – singular, Devălmăşie, colectiv – sunt capabile să exprime antagonismul organizat mult mai tendenţios şi orizontal, aflat împotriva controlului. Nu există locuri şi non-locuri în metropolă : există teritorii ocupate militar de către forţele imperiale, teritorii controlate pe către bioputeri şi teritorii care intră sub sfera rezistenţei. Uneori, de cele mai multe ori, acestea trei sunt tipurile de teritorii care se întrepătrund, alteori ultima se separă de celelalte două, şi în alte ocazii, ultima declară război celorlalte două. Suburbia este emblematică privind acest al « treilea » teritoriu : dar dacă peste tot este al metropolitanului, atunci este adevărat că totul este al Suburbanului [2]. In extensia metropolitană a vieţii Comune, intensitatea imaginaţiei revoluţionare privind comunismul-care-va-veni trăieşte.

Teza 2

În luptele metropolitane, grevele biopolitice definesc articularea principală a strategiei de atac pe care ireconciliabilele forme-de-viaţă le adoptă împotriva metropolei de control. Astăzi, refuzul de a munci nu poate fi altceva decât refuzul de a ceda bucăţi de viaţă, fragmente de afecţiune şi fărâme de cunoaştere, capitalismului cibernetic. Astăzi, lupta împotriva capitalismului este modul de a elimina direct corpului din exploatare şi atacul asupra veniturilor, războiul de gherilă împotriva gentrificării şi însuşirea violenă a Devălmăşiei, sabotajul dispozitivelor de control şi destabilizarea reprezentării politice şi sociale. De asemenea, şi la fel de directă, este experimentarea sălbatică sub forma vieţii, eliberării afecţiunilor, construirea de comunităţi, inocularea fericirii şi expansiunea dinamică a dorinţelor. Precum organismele – în la fel de multă singularitate precum populaţie – care sunt ţinta poliţiei biopolitice şi a exploatării, aceasta începe doar de la singularitatea corpurilor pe care fiecare om, biopolitică, grevă generală împotriva metropolei o începe : este în singularitatea ca şi formă-de-viaţă cea care deţine Nonguvernabilitatea care rezistă bioputerii.

Iniţiativa capitalistă poate fi contracarată anticipat, cel puţin în cazul în care refuzul singular difuz este acompaniat de decizia de a construi o organizaţie metropolitană formată din grupuri autonome, capabile să aducă formele-de-viaţă rebele la o multitudine insurgentă. Atunci când singularităţile se răzvrătesc ca un organism Comun, Nonguvernabilul poate deveni un proces revoluţionar.

Teza 3

Tactica de blocare este esenţială  pentru eficacitatea grevei biopolitice atunci când este făcută într-un mod serios în metropolă, care este un fel de a spune că aceasta îşi depăşeşte specificitatea şi se extinde peste tot sub forma unei paralizii a controlului, un blocaj de circulaţie, un virus contra-comportamental, o suspensie a producţiei şi a reproducerii, o întrerupere a fabricii de comunicare. In alte cuvinte : impiedicarea cursului normal al valorizării capitaliste. Prin blocaj se poate face posibilă recunoaşterea naturii generalizate a grevei biopolitice. Cei care au pichetat în Buenos Aires [3] şi insurgenţa împotriva CPE din Franţa [4] au subliniat forţa şi capacitatea organizării. Blocajele sunt semnele materiale ale secesiunii capitalului şi bioputerii. Fiecare blocaj metropolitan deschide alte căi, alte pasaje, alte vieţi : blocajul metropolitan este necesar pentru construirea şi apărarea exodului.

Teza 4

Sabotajul răspunde la necesitatea destabilizării guvernului unificator pentru a controla deconstrucţia şi astfel consolidând blocajele metropolitane. Intervine la diferite niveluri în viaţa metropolitană : de la singularitatea anonimă care încetineşte ritmul producţiei-circulaţiei de valoare până la intervenţia punctuală şi devastatoare a conflictului declarat. In primul caz, este spontană, difuză, având un comportament anti-muncă, în cel de-al doilea este inteligenţa subversivă cea care întrerupe diagonal medierea conflictului în guvernabil. Stiinţa subversivă a metropolei este, prin urmare, definită şi ca ştiinţă a sabotajului.

Teza 5

Atunci când greva biopolitică, sabotajul şi blocarea converg presupoziţiei de revoltă metropolitană creată între ele. Insurecţia metropolitană devine posibilă atunci când înlănţuirea unor lupte specifice şi acumularea de revolte crează o strategie cuprinzătoare care lovesc (sau depăşesc) teritoriile, existenţa, maşinăriile şi dispozitivele.

Teza 6

Centrele sociale [5], spaţiile eliberate, casele şi teritoriile comunalizate, ar trebui să fie criticile politice ale multitudinilor şi transformate în Societăţi noi de Ajutor Reciproc. Precum între secolele XVIII şi XIX, aceste agregări teritoriale ar putea oferi nu doar solidaritatea dintre indivizi, mutualitate între formele-de-viaţă şi organizare atât pentru luptele specifice şi generale, dar cât şi pentru textura de conştiinţă a singularităţii şi comunităţii, căci ambele sunt atât opresate cât şi exploatate. Comunalitatea, ca acţiune politică, este astfel născută ca proces în care prietenia şi mutualitatea dintre cei care sunt depravaţi se transformă în sine într-o Comună a rezistenţei. Astăzi, fiecare spaţiu socializat poate deveni acel spaţiu în care o organizaţie autonomă este condensată în şi împotriva metropolei, fiind condensată din intensitatea ei rebelă. Muncitori, gay, studenţi, femei, lesbience, profesori, imigranţi, homosexuali, copii – singularităţile de toate zilele trebuie să fie în măsură să facă referire la aceste spaţii pentru a crea forme-de-viaţă revoluţionare şi să se auto-organizeze aşa încât să fie inatacabili de către poliţia biopolitică. Elementele comune – precum fondurile de ajutor reciproc, cunoştinţe minore, locuinţe comune, grădini şi parcuri comunitare, obiecte de producţie şi reproducere autonome, pasiune şi afecţiune – ar trebui să fie salvate, inventate, construite, şi să fie disponibile tuturor celor care decid să participe activ la rezistenţă, grevă sau în revoltă. Suma tuturor acestor elemente va compune, teritoriu cu teritoriu, Devălmăşia secolului XXI.

Teza 7

Singura securitate la care orice formă de viaţă care nu este supusă aspiră, este sfârşitul opresiunii şi exploatării. Mizeria materială şi etică pe care bioputerile o constrâng la milioane de bărbaţi şi femei este sursa insecurităţii care domneşte şi metropolă şi guvernează asupra populaţiei. Împotriva acesteia nu putem să cădem în poziţia de a cere drepturi, care înseamnă mai mult guvern, deci şi prin urmare, nonlibertate: singura lege Comună este creată şi determinată prin exerciţiu revoluţionar. Fiecare dorinţă, fiecare nevoie pe care formele de viaţă parte din multitudine sunt capabile să o exprime sunt în dreptul lor. Făcând asta, ei precizează legea [6].

Teza 8

Fără ruptură nu există nici o posibilitate de a duce căile de scăpare dincolo de control. Fiecare ruptură corespunde unei declaraţii de război a formelor-de-viaţă rebele împotriva Imperiului metropolitan : amintiţi-vă de Genova 2001 [7]. In metropolă, o asimetrie între bioputeri şi formele-de-viaţă conduce, dar este exact această asimetrie cea care poate deveni o armă fundamentală în războiul de gherilă metropolitan : impactul dintre formele-de-viaţă şi control crează un exces şi, când este exprimat prin forţă şi putere, poate deveni organizarea revoluţionară a vieţii Comunale.

Teza 9

În metropolă, articularea şi legarea diferitelor forţe şi nu medierea sunt ceea ce împing intensitatea lor la a conduce jocul de alianţe subversive. Construirea şi efectuarea revoltei din Rostock, împotriva G8 din 2007, a arătat potenţa acestui “joc” [8]. Autonomia, ca indicaţie strategică privind succesiunea de la bioputere, înseamnă compoziţia metropolitană a tot ceea ce devine minor într-o devenire Comunală, o proliferare orizontală a anti-comportamentelor dislocate pe un singur plan de consistenţă fără ca să producă vreodată unitatea transcedentală. În metropolă nu există Subiect revoluţionar: există un plan de consistenţă a subversiunii care aduce fiecare singularitate în poziţia de a-şi alege partea.

Teza 10

Partea importantă din fiecare mişcare socială din metropolă este găsită în excesul pe care îl produce.

Teza 11

Fără un limbaj comun, nu va exista niciodată posibilitatea de a împărţi orice fel de bogăţie. Limba comună este construită doar în şi de către lupte.

Teza 12

Una din cele mai mari pericole privind formele-de-viaţă autonome este indulgenţa din separaţia tehnică dintre viaţă şi politică, dintre gestionarea existentului şi subversivului, dintre mărfuri şi uzul Comun, dintre emancipare şi adevăr material, dintre etică şi activismul orb, de propriul drag. Confuzia dintre ceea ce este Comun şi ceea ce este deţinut ca proprietate, în individualism şi în cinism, ar trebui să fie învinsă în practică, ceea ce ar trebui să însemne că printr-o etică a Comunului construite în conflict.

Personalul este biopolitic, politica este impersonală.

Teza 13

Arhitecturile metropolitane al autonomiei sunt toate orizontale. Ca atare, acestea aderă la forma-de–organizare din toate punctele constitutive politice şi vice-versa. Cele ale puterii, în oricare dintre forme şi oriunde sunt prezente, sunt verticale şi astfel separă indivizii de Comunal. Aceste arhitecturi trebuiesc dezertate, înconjurate, neutralizate şi, atunci când este posibil, atacate şi distruse. Singura ierarhie posibilă în interiorul autonomiei metropolitane este conflictul cu stăpânirea.

Teza 14

Forma-de-organizare, în condiţiile prezente istorice, nu poate fi altceva decât forma-de-viaţă. Este regulamentul non-normativ al Comunului pentru Comun. Aici disciplina are înţelesul de organizarea Comună a indisciplinei. Forma-de-organizare este planul consistenţei pe care circulă indivizii şi multitudinile, afecţiunile şi percepţiile, uneltele de reproducere şi dorinţele, găştile de prieteni şi artişii neascultători, armele şi cunoştinţele, iubirile şi tristeţile: o multitudine de fluxuri care intră într-o compoziţie politică care permite tuturora puterea de a creşte în timp ce, în paralel, o diminuează pe cea a adversarului.

Teza 15

În metropolă, indivizii sunt singurele reflecţii trupeşti ale bioputerii, în timp ce singularităţile sunt singurele prezenţe în viaţă capabile de a deveni. Singularităţile iubesc şi urăsc în timp ce indivizii sunt incapabili să trăiască aceste pasiuni, dacă nu prin medierea spectacolului într-un aşa fel încât sunt conduşi şi neutralizaţi chiar înainte să ajungă la prezenţă. Individul este unitatea de bază a bioputerii în timp ce singularitatea este unitatea minimă din care oricare practică a libertăţii poate începe. Individul este inamicul singularităţii. Singularitatea este pe cât de Comuni putem fi.

Teza 16

A venit momentul de a aduce categoria de “cetăţenie”, ereditatea unei modernităţi urbane care nu există niciunde altundeva, în discuţie. În metropolă, a fi un cetăţean înseamnă pur şi simplu a reintra în munca biopolitică de control, secundând “legalitatea” Statului, Naţiunii şi a Republicii care nu există, decât poate ca şi ganglion al represiunii organizate a Imperiului. Singularitatea întrece cetăţenia. Justificarea propriei singularităţi în contra cetăţeniei este sloganul care, de exemplu, este scris cu propriul sânge de către migranţi pe coastele Mediteraniei, în revolta CPT [9], pe pereţii de fier care despart Tijuana şi San Diego sau pe membranele de piele şi ciment care separă bidonvilurile de ţigani [10] de Centrul Oraşului spumant şi ruşinos. Cetăţenia a devenit premiul pentru supunerea credincioasă la ordinea imperială. Singularitatea, pe cât de repede posibil, poate exista fericit şi fără aceasta. Doar singularitatea poate distruge zidurile, frontierele, membranele şi limitele construite ca şi infrastructură de dominaţie de către bioputere.

Teza 17

La fel ca şi veniturile capitaliste care exploatează într-un mod parazitar cooperarea socială metropolitană, politica coincide cu veniturile parazitare ale guvernului privind multitudinea de forme-de-viaţă: extorcarea consensului într-un mod violent sau “democratic”, modul publico-privat de a folosi tot ce e Comun, şi exercitarea abuzivă a unei suveranităţi goale asupra societăţii sunt modurile prin care veniturile politice se îngraşă pe sine în umbra zgârie-norilor capitalişti şi globali. În metropolă, doar politicul mai rămâne ca posibilitate de exercitare a Comunului şi termenul limită multitudinarian în scopul propriei acreditări. Nimeni nu ar trebui să facă ceva politică, în cazul în care se doreşte a ajunge la « punctul fără de întparcere ». Politica este întotdeauna o formă de guvernare. Politicul este, uneori, revoluţionar.

Teza 18

Metropola biopolitică este administrată exclusiv prin guvernare. Mişcările sociale, forţele autonome şi toţi cei care au într-adevăr dorinţa de a submina status quo-ul înţeleg faptul că atunci când o luptă începe, nimeni nu ar trebui să comită fatala eroare de a merge direct spre a negocia cu guvernarea, să stea la « masa » lor, să accepte formele ei de corupţie, devenind astfel ostaticul acesteia. Dimpotrivă, este normal ca din start să impui câmpul de luptă, termenele şi chiar şi modul de luptă împotriva guvernării. Doar atunci când balanţa puterii este răsturnată în favoarea autonomiei metropolitane va fi posibilă negocierea predarea guvernării, timp în care se va sta pe baze solide. Extraordinara insurgenţă din Copenhaga [11] demonstrează că este posibilă aceasta, în cazul în care o persoană are curajul de a lua iniţiativa şi să persevereze în calitate de sine.

Teza 19

În metropolă, de-ndată ce munca a devenit de prisos, în mod paradoxal, toată lumea trebuie să lucreze tot timpul, intensiv, din leagăn până în mormânt şi poate chiar dincolo de moarte; în mod evident, constrângerea creată de muncă este din ce în ce mai evident o obligaţie politică aplicată asupra populaţiei astfel încât aceştia să fie docili şi obedienţi, producători în serie de bunuri şi ocupanţi individuali în producţie în sine şi ca supuşi imperiali. Justificăm refuzul de a munci şi crearea altor forme de producţie şi reproducere a vieţii care nu sunt împovărate sub jugul salariului, care nu sunt nici măcar definibile lingvistic vorbind de către capital, începutul şi sfârşitul împreună cu şi în Comun. Venitul metropolitan garantat poate deveni un fapt Comun doar atunci când practicile de apropiere şi extindere a autonomiei asupra teritoriilor impun masiv noi balanţe de putere. Până în acel moment, este foarte probabil ca va fi mai degrabă – ca de exemplu, ceea ce se întâmplă la nivel local şi regional cu propunerile privind aşa numitul « venit cetăţenesc » – doar o altă cale în fragmentarea Comunului şi în ierarhia formelor-de-viaţă. Mai mult decât atât, precum ne-au învăţat experienţele autonome ale anilor ’60 şi ’70, doar în situaţia în care suntem capabili într-un mod efectiv de a ne plasa vieţile în Comun, de a ni le risca în luptă, doar atunci îşi are sensul justificarea egalitariană. In istoria noastră nu a existat vreo justificare economică care nu a fost instant una politică : dacă muncitorii de la o fabrică au spus « măriri de salariu pentru toţi » dorind mai degrabă să spună « mai multă putere tuturora », astăzi « venituri pentru toată lumea » înseamnă « puterea împărţită între toţi ». Ca şi singularităţi care au ales să fie pe partea subversivă, trebuie să avem curajul de a construi şi împărţi Devălmăşia deasupra la orice între noi. Acest lucru ne va face puternici.

Teza 20

O educaţie sentimentală nouă este în cursul comunităţilor rebele, invenţia şi experimentarea la nivel microfizic fiind pe ordinea de zi a fiecărei experienţe revoluţionare care luptă astăzi împotriva Imperiului. Nimeni nu poate vorbi despre prietenie, iubire, fraternitate sau suroritate, dacă nu ca pe o parte din interiorul avansării strategice a insurecţiei împotriva bioputerii şi pentru binele Comun. În acelaşi moment cu apariţia unei prietenii, sau iubirea devine o forţă a Comunului, sau o gaşcă se auto-constituie cu scopul de a se lupta cu stăpânirea, apare şi inamicul acestora. Distrugerea metropolei capitaliste poate fi numai fructul unei iubiri ireductibile, al unui efort Comun al tuturor singularităţilor care se vor ridica cu plăcere împotriva preoţilor suferinţei şi a tâlharilor angajaţi postaţi să apere Turnurile de control. Comunismul-care-va-veni va fi generat de către formele-de-viaţă din multitudinea care au ales Comunul spre a lupta cu bioputerea.

 

Fă-ţi planuri.

Fii pregătit.

_______

Note:

[1] În textul original în italiană, “della metropoli” joacă aici rolul a ceea ce ar fi de obicei “nella metropoli” sau, în mod literar, “în metropolă”. Luând o cale alternativă, sensul ar putea fi exprimat în română şi sub forma « aparţie metropolei ».

[2] Cu referire la suburbiile dense ale Parisului, unde, în ultimii ani, au izbucnit sistematic numeroase situaţii volatile.

[3] Mişcarea celor care au pichetat a fost un factor important în colapsul post-economic al Argentinei în 2001.

[4] idem

[5] În italiană, “centro sociale” se referă în mod specific la un anumit tip de squat, sau spaţii abandonate ocupate care sunt convertite în proiecte colective auto-gestionate. Există diverse variaţii, pe motiv că există exemple de-alungul teritoriului italian, incluzând săli de concert, biblioteci, restaurante, baruri, etc.

[6] Cuvântul italian “diritto” are un dublu înţeles, ca şi “drept” (ex: drept civil) şi “lege”. În mod evident, în cazul de faţă cuvântul “lege” nu are intenţia de a însemna orice formă de procedură legablă, ci mai degrabă ceea ce am putea numi drept Comun.

[7] Mobilizarea împotriva summitului G8 din Genova, din 2001.

[8] Demonstraţile din Rostock au fost caracterizate printr-o veritabilă combinaţie a pluralităţii diverselor grupuri, şi adoptarea unei forme mult mai fluide în ceea ce priveşte formaţiunea de “bloc”. Rezultatul a fost o masă colorată de diverse forme tactice de exprimare care au fost extrem de dificil de contrariat de către corpurile de forţă. Excesul, în toate formele sale, este expresia adevărului luptei. Ceea ce rămâne de fiecare dată după fiecare luptă este un adevăr Comun.

[9] “Centro di Permanenza Temporanea” ar fi tradus în mod literar ca “Centru de Şedere Temporară », ceea induce în eroare : CPT sunt structuri de închisoare folosite pentru a reţine oamenii prinşi fără permis de şedere, de cele mai multe ori fiind destinaţi deportării.

[10] Un bidonvil este o zonă mică, de obicei în regiuni abandonate din oraş, unde trăieşte o populaţie romă migrantă, destul de similar cu taberele pentru migranţi din Statele Unite.

[11] O referire la campania de rezistenţă la evacuare a casei colectivului Ungerdomshuset din Copenhaga.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s