Şapte mituri despre poliţie (CrimethInc)


Această postare face parte din categoria CrimethInc şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Textul în original: „Seven myths about the police” 

*

Poliţia îşi exercită o autoritate legitimă. Poliţistul cel de toate zilele nu este un expert al legilor ; cel mai probabil ştie protocoalele departamentului său, dar foarte puţine despre legile actuale. Acest lucru înseamnă că acţiunile pe care le îndeplineşte presupun un nivel ridicat de cacealma, improvizaţie şi lipsă de onestie. Poliţia minte în mod regulat : « Tocmai mi s-a raportat că cineva care seamănă cu tine a comis o crimă pe aici pe undeva. Vrei să-mi arătaţi un act de identitate ? »

Asta nu înseamnă că insinuez într-un fel sau altul că ar trebui să acceptăm legile ca fiind legitime, fără să ne gândim la ele nici un pic. Întregul sistem judiciar îi protejează privilegiile celor bogaţi şi puternici. A te supune legilor nu este în mod necesar un lucru moral – ar putea fi chiar imoral. Sclavia a fost legală, a ajuta sclavi să evadeze era ilegal. Naziştii au venit la putere în Germania cu ajutorul alegerilor democratice şi au adoptat legi prin canalele prescrise. Ar trebui să aspirăm spre o putere a conştiinţei pentru a face ceea ce ştim cel mai bine, indiferent de intimidarea legilor şi a poliţiei.

Poliţiştii sunt muncitori obişnuiţi, la fel ca noi ; ar trebui să fie aliaţii noştri. Din păcate, există un gol imens între “ar trebui” şi « sunt ». Rolul poliţiei este de a servi interesele clasei conducătoare ; oricine nu a avut nici o experienţă neplăcută cu ei este fie privilegiat, supus sau ambele. Ofiţerii de poliţie din zilele noastre ştiu exact în ce se bagă în momentul în care se înscriu în forţele de ordine – oamenii în uniforme nu coboară doar pisicile din copaci. Adevărat, mulţi iau locul de muncă din cauza presiunii economice, dar nevoia de a avea un salariu nu este o scuză pentru evacuarea de familii, hărţuirea de tinerii de culoare, pulverizarea cu spray cu piper a demonstranţilor. Cei a căror conştiinţă poate fi cumpărată sunt potenţiali inamici ai tuturor, nu aliaţi.

Acest basm este mai convingător atunci când este formulată în termeni strategici: de exemplu, “Orice revoluţie reuşeşte în momentul în care forţele armate refuză să facă război împotriva semenilor lor ; de aceea ar trebui să ne concentrăm asupra seducerii poliţiei de partea noastră. » Dar poliţiştii nu sunt orice fel de muncitori; ei sunt cei care au decis să-şi bazeze traiul pe apărarea ordinii dominante, deci, cei mai puţin probabil să fie simpatici cu cei care vor să o schimbe. În acest context, există mai mult sens în a te opune poliţiei ca atare decât în a căuta solidaritatea cu ei. Atâta vreme cât ei îşi servesc stăpânii, nu pot fi aliaţii noştri ; prin denunţarea instituţiei poliţiei şi demoralizarea poliţiştilor, îi încurajăm să-şi caute alte mijloace de a trăi, aşa încât, într-o bună zi, să putem găsi cauze comune cu ei.

Poate că există unele mere stricate, dar unii poliţişti sunt oameni buni. Poate că unii poliţişti au intenţii bune, dar, din nou, atâta vreme cât aceştia se supun ordinelor, mai degrabă decât conştiinţei lor, nu pot fi de încredere.

Sunt multe de spus privind înţelegerea naturii sistemice a instiuţiilor, mai degrabă decât atribuirea fiecărei nedreptăţi pe spinarea unor deficienţe personale de scurtă durată. Mai ţineţi minte povestea cu omul care, chinuit de purici, a reuşit să prindă unul între degete? El l-a analizat pentru o bună vreme înainte de a-l pune la loc pe gâtul său, fix de unde-l prinsese. Prietenii lui, încurcaţi, au întrebat de ce a făcut una ca asta. « Nu era cel care mă muşca », a explicat el.

Poliţia poate câştiga orice confruntare, nu ar trebui să ne opunem lor. Cu toate armele, echipamentele şi uneltele de supraveghere pe care le au, poliţia poate părea a fi invincibilă, dar aceasta este o iluzie. Ei sunt limitaţi de tot felul de constrângeri invizibile – birocraţie, opinie publică, defalcări ale comunicaţiei, un sistem judiciar supraîncărcat. Dacă nu au vehicule sau facilităţi disponibile pentru transport şi pentru a procesa un număr mare de oameni arestaţi, de exemplu, ei nu vor putea face arestări în masă.

Din cauza asta o mulţime pestriţă armată doar cu canistre de gaze lacrimogene trase către ei poate ţine la distanţă o forţă de poliţie mult mai mare, mai bine organizată şi mai bine echipată; competiţiile dintre tulburările sociale şi puterea militară nu se joacă în conformitate cu regulile de angajare militară. Cei care au studiat poliţia, care pot prezice pentru ce au fost pregătiţi şi ce pot şi ce nu pot face, îi pot păcăli şi dejuca planurile de cele mai multe ori.

Astfel de victorii mici sunt în mod special inspiraţionale pentru cei care se freacă sub călcâiele violenţei poliţiei în mod repetat. In inconştientul colectiv al societăţii noastre, poliţia sunt ultimul bastion al realităţii ; forţa care asigură că lucrurile rămân aşa cum sunt ; luându-i la trântă şi câştigând, chiar dacă temporar, arată că realitatea este negociabilă.

Poliţia nu este decât o distragere de la adevăratul inamic, nu merită mânia şi atenţia noastră. Din păcate, tirania nu este doar o chestiune de politicieni şi executivi ; aceştia ar fi fără putere fără aceia care le îndeplinesc muncile murdare. Când le contestăm dominaţia lor, contestăm de asemenea subminarea care îi ţine la putere, şi, mai devreme sau mai târziu, suntem siguri că vom ajunge să fim împotriva celor care se supun. Acestea fiind spuse, e adevărat că poliţia nu este mai integră ierarhiei decât dinamica opresivă din comunităţile noastre ; ei sunt doar nişte manifestări exterioare, la o scară mult mai largă, parte din acelaşi fenomen. Dacă e să contestăm dominaţia pretutindeni, mai degrabă decât să ne specializăm în combaterea unor forme ale sale timp în care lăsăm altele necontestate, trebuie să ne pregătim să ne confruntăm cu asta atât în stradă cât şi în dormitoarele noastre ; nu ne putem aştepta să câştigăm pe un front, fără să luptăm pe celălalt. Nu trebuie să fetişizăm confruntarea cu inamicii în uniformă, nu trebuie să uităm de dezechilibrele de forţă din rândurile noastre – dar nici nu ar trebui să ne intereseze doar să ne descurcăm cu detaliile opresiunii noastre într-o formă non-ierarhică.

Avem nevoie de poliţie ca să ne apere. In conformitate cu această propoziţie, chiar dacă aspirăm să trăim într-o societate fără poliţie, undeva într-o societate viitoare, avem nevoie de ei astăzi, căci oamenii nu sunt pregătiţi să trăiască împreună în pace fără autorităţi înarmate. Ca şi cum dezechilibrele sociale şi frica menţinută de poliţie ar fi pace ! aceia care susţin că poliţia face din când în când lucruri bune poartă sarcina de a dovedi că acele lucruri nu pot fi realizate la fel de bine prin alte căi.

În orice caz, nu e ca şi cum o societate eliberată de poliţie va apărea brusc, peste noapte, doar din cauză că cineva scrie pe un perete “fuck the police”. Lupta prelungită care este necesară pentru eliberarea comunităţilor noastre de represiunea poliţiei probabil va lua pe cât de mult va fi necesar spre a învăţa să coexistăm paşnic; o comunitate care nu-şi poate rezolva singură propriile conflicte nu poate să se aştepte să triumfe împotriva unei forţe de ocupaţie mult mai puternice. Între timp, opoziţia împotriva poliţiei ar trebui să fie văzută ca şi o respingere a uneia dintre sursele cele mai flagrante de violenţă opresivă, nu ca o afirmaţie că fără poliţie nu ar exista nimica. Dar dacă e ca vreodată să învingem şi să desfiinţăm poliţia, cu certitudine vorm fi capabili să ne apărăm pe noi înşine împotriva unor ameninţări mai puţin organizate.

Rezistenţa împotriva poliţiei e violenţă – nu te face cu nimic mai bun decât sunt ei. In conformitate cu această frază, violenţa este în mod inerent o formă de dominaţie, şi, astfel, în contradicţie cu dominaţia opusă. Cei care se angajează în violenţă joacă acelaşi joc precum opresorii lor, astfel pierzând încă de la început.

Acest lucru este periculos de simplu. Este o femeie care se apără împotriva unui violator nu mai bun decât un violator? Sclavii care s-au revoltat nu erau mai buni decât deţiătorii de sclavi? Există un lucru numit auto-apărare. In unele cazuri, violenţa întăreşte dezechilibre de putere ; în alte cazuri, le contestă. Pentru cei care încă mai au credinţă într-un sistem autoritarian sau Dumnezeu, a urma regulile – fie ele legale sau morale – este un fapt prioritar, oricare ar fi costul : ei cred că vor fi recompensaţi pentru că fac asta, în ciuda a ceea ce se întâmplă altora. Fie că astfel de oameni se numesc conservatori sau pacifişti, nu contează deloc la sfârşit. Pe de altă parte, pentru aceia dintre noi care ne asumăm responsabilitatea în propriile mâini, cea mai importantă întrebare este ce trebuie făcut pentru o lume mai bună. Uneori, acest lucru poate include violenţă.

Poliţiştii sunt şi ei oameni, şi merită acelaşi respect cuvenit tuturor formelor de viaţă. Ideea nu este că merită să sufere sau că trebuie să-i aducem în faţa justiţiei. Ideea este că, în termeni puri pragmatici, nu trebuie să li se permită să brutalizeze oameni sau să impună o ordine socială injustă. Deşi poate fi ca o împuternicire pentru cei care şi-au petrecut întreaga viaţă sunt călcâiele opresiunii să contempleze la a regla scorurile cu opresorii lor, eliberarea nu este o chestiune de răzbunare, ci de a o face inutilă. De aceea, chiar dacă uneori va fi nevoie să se dea foc poliţiştilor, acest lucru ar trebui făcut nu dintr-un spirit de răzbunare, ci dintr-un loc al grijii şi compasiunii – dacă nu pentru poliţişti în sine, cel puţin pentru toţi cei care ar suferi oricum din cauza lor.

. . .

Delegitimizarea poliţiei nu este benefict doar pentru cei care le sunt ţintă, ci şi pentru familiile poliţiştilor şi chiar pentru poliţişti în sine. Nu numai că poliţiştii au rate imense disproporţionate de violenţă domestică şi abuz al copiilor, ci ei sunt mult mai probabil să fie ucişi, să se sinucidă, şi să se lupte cu dependenţe decât majoritatea sectoarelor societăţii. Orice lucru care încurajează poliţiştii să-şi dea demisia este în propriul beneficiu, atât cât şi pentru cei dragi lor şi pentru societate în general. Să creăm o lume în care nimeni nu opresează şi nu este opresat/ă, unde nimeni nu trebuie să trăiască în frică.

 “Află doar cât de uşor orice om se va supune în linişte şi ai descoperit măsura exactă de injustiţie şi nedreptate care le va fi impusă, şi acestea vor continua până când sunt suportaţi fie prin vorbe sau lovituri, sau ambele.”
– Frederick Douglass

3 gânduri despre &8222;Şapte mituri despre poliţie (CrimethInc)&8221;

  1. ce iti doresc eu tie: sa fii abordat de niste tineri „de culoare” sa te lase fara telefon si bani sa reclami furtul la politie, iar acolo politistul sa te suspecteze pe tine de vatamare corporala a îngerilor „de culoare”, poate ca fac parte din clasa conducatoare dar de cate ori am avut treaba cu politia au fost foarte corecti cu mine si de multe ori m-au ajutat

  2. Pingback: Auto-organizarea la nivel local (un scurt ghid despre) | Centrul de Cultură anarhistă

  3. Pingback: The two big struggles in Romania: a message for international solidarity!*Οι δύο μεγάλοι αγώνες στη Ρουμανία: ένα μήνυμα για διεθνή αλληλεγγύη!#Auto-organizarea la nivel local (un scurt ghid despre)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s