I. De la comunitarianism la revoluţia moleculară / II. To squat. Instrucţiuni de locuire (Dilema Veche, nr. 459)


Aşa cum apar şi în varianta online a Dilemei Vechi la ei pe site (pentru care ţi se cere să fi membru pe bani). În orice caz, cele două articole sunt din Dilema Veche nr. 459, din 29 noiembrie – 5 decembrie 2012.

*

I

Răzvan ION | Anarhia: pro sau contra

De la comunitarianism la revoluţia moleculară

Într-o analiză ideologică, indiferent de curentul analizat – anarhism, comunitarianism sau individualism, de altfel diferite complet după opinia mea –, ar trebui găsit punctul comun al momentului politic şi economic actual. Teoriile anterioare nu mai pot fi decît cel mult citate ca subiect de dezbatere academică. Astăzi, reacţiile se produc sub imperiul represiei, care generează noi modele de reacţie şi modificări relevante ale componentelor ideologice clasice.

Dacă pentru Freud refularea reprezintă o componentă normală, represia ar fi un fenomen firesc, ba chiar, uneori, de dorit într-o societate sedusă de propriile nonvalori, de propriile construcţii aberante ce înlocuiesc reflecţia liberă cu o gîndire consumeristă, mimetică, lipsită de orice dorinţă de revoltă sau de valoare reală. Poate că acum asistăm pentru prima dată la trezirea unui tip de conştiinţă prea mult ţinută sub anestezia capitalismului neoliberal, aflat astăzi în pragul unui colaps, sau care e măcar zdruncinat puternic atît pragmatic, cît şi ideologic. Pe de altă parte, frustrările societale – spre exemplu, în cazul României – se reproduc în frustrări de diverse tipuri, inclusiv sexuale, mişcările sociale şi politice fiind practic inexistente; lupta, ajunsă aproape în stradă, a heteronormativităţii, şi lipsa replicii unei mişcări de tip queer, a unor uniuni muncitoreşti puternice, a unei societăţi civile pot fi elemente relevante pentru argumentaţie.

Întoarcerea reprimatului reprezintă procesul prin care elementele reprimate, ce se păstrează în subconştient, au tendinţa să apară din nou – în conştiinţă sau în comportament – sub forma unor „derivate ale subconştientului“ de tip secundar, mai mult sau mai puţin recognoscibile. Această întoarcere a reprimatului, a ideologiilor împinse spre marginalizare, a subiectului sexual silit să se ascundă provoacă, în ultimii ani, o transformare aproape dramatică a unei societăţi năpădite de spaime, halucinaţii şi reprimare, toate impuse de reglementările inutile, ce susţin violenţa represivă a guvernelor împotriva propriilor cetăţeni.

Cetăţenii guvernului – observaţi că folosesc o inversiune a termenilor în mod intenţionat – au început însă să înveţe: să poarte tricouri cu mesaj (corpul ca suport extern al reprimării refulate), să scrie bannere, să folosească portavocea. Actele culturale, arta, literatura revin ca instrumente vocale de protest, de chestionare a puterii administrative – ajungînd să facă obiectul unor represalii fără precedent.

Aici, ideea de a învăţa este în primul rînd una a autotransformării radicale, unde identitatea umană nu este statică, cunoaşterea este incertă; dar ambele fac obiectul reevaluării şi al schimbării constante. Această tentativă identitară şi de cunoaştere duce la acumularea unor informaţii, la răspîndirea lor. Dar dezvăluirea identităţii este limitată de constrîngerea de sine, de „stratul granitic al soartei spirituale“, de răspunsurile „predeterminate“ la întrebări, de „neschimbatul «acesta sînt eu»“ ca şi de „convingerile“ sale, toate ridicîndu-se la „dreptul de neatins din adîncul sufletului“. Studiul este „a învăţa, pentru a afla cum“. Sinele este construit, fabricat – e o structură învăţată care funcţionează pentru a limita învăţarea/studiul adiţional. Critica acestei limitări oferă o teorie a evadării.

Mijloacele media încearcă anihilarea acestui proces, prin utilizarea tipului simplu de alienare: crearea de imagini false, de vedete cu idealuri simple. Astfel, „clasa muncitoare“ uită de neajunsuri, de foame, şi „cumpără“ mult doritul anestezic care îi face pe oameni să reziste. Un alt tip de resistance through media într-un nou concept trist şi represiv. Procesul de învăţare este anihilat fără drept de apel.

Reprimarea este să trăieşti o viaţă pe care nu trebuia s-o trăieşti, să faci lucruri pe care n-ai vrut niciodată să le faci, să fii ceea ce nu eşti. Reprimarea este autodistrugere. Este sinucidere – lentă, desigur, dar foarte sigură –, este o otrăvire gradată. Exprimarea înseamnă viaţă, reprimarea înseamnă sinucidere.

În fond, despre asta e vorba: statul capitalist s-a născut violent – de la traficul de sclavi la luptele sîngeroase împotriva muncitorilor organizaţi şi pînă la ghetourile militarizate din America de Sud din anii 2000 sau la represaliile sîngeroase ale guvernului iranian împotriva propriilor cetăţeni. Capitalismul s-a născut ca sistem violent, şi asta face parte din codul genetic al ideologiei sale.

Adevărul e că sistemul global neoliberal trebuie interpretat drept reversul întunecat al comunismului, şi nu invers! În epoca actuală – cea a capitalismului global neoliberal – ne confruntăm de fapt cu ceea ce noi, „est-europenii“, am simţit deja pe pielea noastră, în vremea comunismului. Sebastjan Leban spune astfel: „Contemporaneitatea este marcată de strategii de exterminare şi regularizare a vieţii care este reprodusă şi întreţinută artificial de hegemonia neoliberală avînd drept consecinţă forme existenţiale şi de mediu extreme“. Comunitarianismul anarhist, spre exemplu, este în fapt o ideologie comunistă. Reversul ideologic e simplu de realizat în scop manipulativ.

Comunitarienii acuză faptul că individualismul a degenerat în egocentrism, făcînd din individ o entitate suficientă sieşi, în timp ce ceilalţi devin dispensabili – aceasta fiind o undă de gîndire comună anarhismului. Or, ceea ce uneşte fiinţele umane este mai important decît ceea ce le separă. O revoluţie de proporţii este în desfăşurare astăzi, dar la un nivel molecular sau microscopic. Cred că această revoluţie moleculară se poate dezvolta doar paralel cu criza politică generală.

Răzvan Ion este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti, şi a fost profesor asociat la University of California, Berkeley ş.a. Este coeditor al revistei Pavilion – journal for politics and culture (www.pavilionjournal.ro).

Foto: R. Ion

*

II

Olivier PEYROUX | Anarhia: pro sau contra

To squat. Instrucţiuni de locuire

To squat înseamnă „a (se) ghemui“, „a (se) chirci“ – ca pentru a te ascunde. Squatting înseamnă să locuieşti în „găurile ascunse“ ale mediului urban, să le foloseşti drept porţi către un altundeva – un spaţiu departe de convenţii, departe de legi, departe de normele economiei, departe de sistemul mărginit impus de societate. Cécile Péchu, care a analizat fenomenul într-o carte devenită de referinţă (Les squats, Presses de Sciences Po, Paris, 2010), face distincţia între două tipuri de squat. Pe de o parte, termenul se referă la ocuparea ilegală a unui spaţiu (locativ) ca formă de compensare a unor revendicări sociale din partea unor categorii de oameni defavorizaţi, cum ar fi studenţii, persoane fără domiciliu fix, muncitori imigranţi, artişti etc. Pe de altă parte, squat e soclul unei culturi alternative care cuprinde creaţii artistice şi o comunitate de oameni care vor să cucerească, să ocupe spaţiul public.

Al doilea tip de squat – deşi am rezerve în a găsi chiar şi asemănări teoretice cu primul – e un amestec de convingeri filozofice şi practici izvorîte din zona contraculturilor. Termeni precum gratuitatea, autogestiunea, abolirea proprietăţii private fac trimitere la anarhie. Doar că squat-ul nu se reduce la o luptă politică. Minunatul, atît de drag suprarealiştilor, trebuie să ajungă în cotidian. Ca să-l parafrazez pe André Breton, squatter-ul trebuie să refuze „ideea deprimantă a divorţului iremediabil dintre acţiune şi vis“. Acest spaţiu e „heterotopie“, concept inventat de Foucault pentru a desemna „locuri reale, locuri efective, locuri stabilite chiar în interiorul instituţiei numite societate, şi care sînt un fel de contralocalizări, un fel de utopie realizată efectiv“.

Squat-ul oferă utopiei o dimensiune sensibilă, materială şi umană, participînd astfel la încarnarea ei efemeră, mereu preferabilă – după cum cred adepţii ei – unei improbabile lumi mai bune, mereu repudiate. E, de fapt, un fel de ecou la sloganul „no future“ al punkerilor care, graţie squat-urilor, şi-au putut crea o lume paralelă într-o societate considerată fără viitor, o societate construită din idoli numai buni de consumat.

Astăzi, la New York, Amsterdam, Copenhaga, Berlin, Londra, Paris, Varşovia sau Bucureşti, squat-ul, parazitat de moda underground, pare foarte departe de idealurile unor „diggers“, „krakers“, „hippies“, „punks“ sau „hip-hop“ din trecut. În cel mai bun caz, squat-ul înseamnă ateliere ieftine pentru artişti, cu regulament de ordine interioară ce guvernează buna coabitare a celor care ocupă spaţiul respectiv. În cel mai rău caz se instituţionalizează – şi atunci „vînd“ un produs artificial, de vitrină: finanţaţi de autorităţile publice, reuniţi într-o asociaţie, încearcă să dea un sens cartierului respectiv şi reuşesc chiar să urce preţurile la chirii atrăgînd în zonă oameni pe la 30 de ani care se cred descoperitori ai unui viitor cartier cool.

Să fi reuşit „societatea spectacolului“ lui Guy Debord să colonizeze pînă şi ultimele redute ale libertăţii urbane? Din fericire, nu. Pe ici, pe colo, departe de acest univers al speculei, mai apar şi momente autentice. De pildă – Black Rock City. Din 1986, în fiecare an, acest oraş efemer atrage 50.000 de oameni. Oraşul apare ca din senin, undeva în Nevada, în plin deşert, şi dispare după o săptămînă, fără a lăsa nici o urmă. N-ai nevoie de bani ca să locuieşti aici. Iar spectatorii sînt proscrişi – doar creatorii operelor trecătoare au voie aici. Fondatorul acestui „oraş“, Larry Harvey, vede în această comunitate un soi de terapie radicală menită să contracareze „anomia socială“, ce are mai multe cauze. „Transformarea imaginaţiei în marfă de consum, pasivitatea etică, izolarea socială, angoasa generată de modul de viaţă solitar, toate acestea au consacrat satisfacţii frauduloase, care au efecte dintre cele mai devastatoare.“

„Detaşarea“ pentru care au pledat situaţioniştii constituie fundamentul ontologic al squat-ului, raţiunea de a fi, în opoziţie cu imaginea cool a mansardei sau a uzinei dezafectate şi marketată ca spaţiu alternativ. A te detaşa înseamnă a sparge oglinda lumii imaginate pentru noi, înseamnă să pătrunzi în zona nevăzută a societăţii, să explorezi realul astfel încît să nu te pierzi în reflexiile ei. Şi mai înseamnă, poate, să deschizi, cîndva, o poartă spre această umanitate ascunsă unde a crea înseamnă, cumva, să te ghemuieşti, ca pentru a te ascunde.

Olivier Peyroux este sociolog, membru al grupului tnpx, care realizează proiecte artistice cu mize sociale pe teme precum migraţia, puterea şi discriminarea (www.tnpx.net).

traducere de Matei MARTIN 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s