Produsul este excrementul acţiunii (Jeanette Winterson – CrimethInc)


Această postare face parte din categoria CrimethInc şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Titlul originar, „Product is the excrement of action”

*

Sincer, când a fost ultima oară când ţi-ai petrecut o zi întreagă doar bucurându-te de ceea ce făceai şi simţeai? Bucuria există exclusiv doar de dragul ei, fără a te gândi la viitor sau îngrijorându-te de consecinţele pe termen lung? Când a fost ultima oară când ţi-ai petrecut o întreagă lună în modul ăsta? Ti-e greu să uiţi de responsabilităţile tale, scopurile tale, productivitatea ta, şi să fi doar în prezent?

Astăzi, vieţile noastre se învârt în jurul acestor lucruri. Ne măsurăm valoarea în termeni de propriile posesiuni materiale: în termeni de control personal asupra lucrurilor din afara noastră. Ne măsurăm succescul în viaţă în termeni de « productivitate »; adică, abilitatea noastră de a făuri aceste obiecte. Sistemul nostru social se învârte în jurul producţiei şi consumului de bunuri materiale mai mult decât orice altceva. Chiar şi atunci când nu ne gândim la obiecte materiale, ne reprezentăm viaţa nouă înşine drept lucruri: luăm în vedere realizările noastre, perspectivele noastre de viitor, poziţia noastră socială…orice doar nu cum ne simţim cu adevărat. Noi spunem că « Scopul scuză mijloacele »; adică, produsele acţiunilor noastre, scopurile vieţilor noastre, sunt mult mai importante nouă decât procesul de a trăi în sine.

Dar produsele sunt excrementele acţiunii. Produsul este ceea ce rămâne după ce praful se lasă şi pulsul revine la normal, atunci când ziua este pe gătate, când sicriul este depus în pământ. Noi nu trăim în praful care se lasă sau în fişele de intrare la locul de muncă; noi suntem aici, la timpul prezent, în realizare, în facere, în simţire. Aşa cum încercăm să ne imortalizăm fugind în lumea imaginilor fixe şi fără de moarte, încercăm să ne externalizăm prin a gândi în termeni de rezultate ale acţiunilor noastre mai degrabă decât experienţa noastră privind acţiunile în sine. La urma urmei, este aşa de complicat să trebuiască să-ţi faci griji dacă chiar te bucuri, cum te simţi în acel moment. Este mai uşor să te centrezi pe rezultate, dovada clară a vieţii tale;aceste lucruri par a fi mai uşor de înţeles, şi mai uşor de controlat.

Societatea modernă este centrată în jurul producţiei şi distribuţiei de bunuri materiale, mai degrabă decât în jurul fericirii şi satisfacţiei participanţilor săi. Astfel, omul modern îşi vede viaţa în termeni de ce trebuie să “arate pentru ea”, mai degrabă decât să considere viaţa în sine.

Desigur că muncitorul comun din ziua de astăzi este obişnuit să se gândească la finalitatea scopurilor mai degrabă decât la mijloace. Acesta îşi petrecere mare parte din zi şi energie lucrând la un loc de muncă care, după toate probabilităţile, nu-i îndeplineşte visele. Acesta aşteaptă cu nerăbdare salarul la fiecare două săptămâni, căci se bazează pe salar spre a oferi sens vieţii sale: fără, acesta s-ar simţi de parcă şi-ar pierde vremea. Dacă nu s-ar uita la « consecinţele » acţiunilor sale ca fiind o justificare a acestora, viaţa ar fi de nesuportat – cum ar fi dacă acesta s-a întreba în mod constant cum se simte, în timp ce împacheta alimente, sau se întreba pe sine dacă se distra în fiecare moment în care se lupta cu faxul? In măsura în care experienţa sa de zi cu zi privind viaţa este una tendenţioasă şi fără rost, acesta are nevoie să se concentreze la săptămâna care va veni, vacanţa următoare, următoarea achiziţie, spre a scăpa de nebunie. Si, în cele din urmă, acesta este obligat să generalizeze acel mod de a gândi şi în alte părţi ale vieţii: începe să evalueze posibilele acţiuni în concordanţă cu recompensele oferite de acestea, precum ar evalua un loc de muncă în concordanţă cu salariul oferit.

Astfel, prezentul şi-a pierdut aproape toată semnificaţia pentru omul modern. În schimb, acesta-şi petrece viaţa planificând întotdeauna pentru viitor: studiază pentru o diplomă, decât pentru plăcerea de a învăţa; ăşi alege locul de muncă pentru statutul social, bogăţia şi “securitatea” pe care le oferă, decât pentru plăcere; economiseşte bani pentru achiţizii mari şi vacanţe,  decât să-şi cumpere drumul afară din sclavia salarială şi în libertatea cu normă întreagă. Atunci când se trezeşte experimentând bucurie profundă cu o altă fiinţă umană, încearcă să îngheţe acel moment, să o transforme într-un accesoriu permanent (un contract), prin căsătoria cu acea persoană. Duminicile şi le petrece la biserică, unde i se spune să facă fapte bune spre a primi într-o zi salvare eternă (cum zicea NietzsChe, creştinul bun continuă să vrea să fie plătit bine), mai degrabă decât pentru pura plăcere de a ajuta pe alţii. “Nerespectarea aristocratică a consecinţelor”, acea abilitate de a acţiona de dragul acţiunii pe care fiecare erou o posedă, este mult dincolo de om.

Este un clişeu cum că bărbaţilor şi femeilor din clasa de mijloc, de vârstă mijlocie, le-ar fi greu să pună deoparte poliţele de asigurare şi programele de investiţie spre a acapara momentul; dar, de cele mai multe ori, noi, de asemenea, sfârşim în a schimba prezentul cu viitorul şi experienţa cu suvenirurile. Salvăm momomente, trofee, cutii de suveniruri, scrisori vechi, de parcă viaţa ar putea fi colectată, strocată, îngheţată pentru mai târziu…mai târziu? Pentru când? Viaţa e aici cu noi, trecând prin noi ca un râu; şi, precum un râu, nu poate fi ţinută în loc fără a o face să-şi piardă magia. Cu cât petrecem mai mult timp încercând să o “salvăm”, cu atât trebuie să ne aruncăm mai puţin în ea.

Cei mai răi dintre noi, de fapt, sunt radicalii şi artiştii. De prea multe ori, noi « revoluţionarii » ne cheltuim eforturile gândind şi vorbind despre o revoluţie « care urmează să vină », mai degrabă decât concentrându-ne să facem o revoluţie la timpul prezent. Ne-am obişnuit aşa de tare cu gândirea în termeni de producţie încât chiar şi atunci când încercăm să facem viaţa în ceva imediat şi interesant, tot ajungem să ne centrăm eforturile în jurul unui eveniment din viitor – unul pe care poate nici nu vom trăi să-l vedem. Si, precum supraveghetorii din fabrici, ne facem mai multe griji privind productivitatea noastră (numărul de oameni noi în mişcare, progresul « cauzei », etc.) decât de cum ne simţim şi trăim noi şi semenii noştrii. Artiştii suferă de această tendinţă de cele mai multe ori; căci vocaţia lor în sine depinde de facerea de produse din materia primă a experienţei vieţii reale. Există ceva în pofta capitalistului pentru dominaţie în modul în care artiştii îşi modelează emoţiile şi experienţele în forme ca şi creaţie proprie prin actul expresiei; pentru exprimarea sentimentelor şi senzaţiilor, unice şi de nepătruns aşa cum sunt ele, întotdeauna consistă dintr-o formă de simplificare. Artistului nu-i ajunge să experimenteze şi să aprecieze viaţa aşa cum este ea; acesta vine şi-şi canibalizează propria viaţă pentru ceea ce este mai precis o carieră, o serie de produse în afara acestuia, chiar adaptându-şi viaţa de dragul carierei. Mai rău decât atât, acesta poate descoperi că nu poate face dragoste pe un acoperiş în zori fără a planifica scena perfectă pentru romanul (excrementul!).

Desigur, excreţia este o funcţie sănătoasă şi necesară a sufletului, precum şi a corpului, şi există un loc pentru artă în vieţile noastră ca o modalitate de a turna senzaţiile înapoi în lume, atunci când inima este plină până la refuz; dar dacă tu continui să încerci să o faci şi după ce nu mai este necesar, până la urmă îţi forţezi inima şi restul din interiorul tău (mai ţi minte bascmul cu gâsca şi cu ouăle de aur?). trebuie să punem viaţa şi experienţa pe primul loc, trebuie să ne întâlnim cu lumea având asta în minte, la fel de proaspeţi şi inocenţi ca şi atunci când eram copii, fără intenţii de a canibaliza, categoriza, organiza, sau simplifica infinităţile profunde ale experienţelor. În caz contrar, vom pierde exact ce este cel mai vital, cel mai frumos, cel mai imediat acestei lumi, în căutarea noastră pentru lucruri care pot fi presate şi conservate “pentru întotdeauna”. Imaginaţia ar trebui să fie folosită în primul rând în a schimba realitatea de zi cu ti, nu doar pentru a face reprezentări simbolice a acesteia. Câte romane interesante s-ar putea scrie despre felul de viaţă pe care majoritatea dintre noi îl duc, până la urmă? Să facem din viaţă arta noastră, mai degrabă deâct încercarea de a face artă din vieţile noastre.

Dacă e să găsim vreodată fericirea, aceasta va fi în procesul de a trăi, de a face ceea ce ne dorim şi să ne trăim visele, nu în produsele vieţii noastre. Dacă nu ne oprim să ne bucurăm de prezent, când o vom face? Aşa că hai să ne oprim din a « face istorie » – suntem aşa de obsedaţi cu a « face o marcă » – şi să începem să trăim. Aceea ar fi adevărata revoluţie. Să trăim pentru azi, pentru vieţile noastre, nu pentru « rezultatele » noastre !

 “Uneori”, spuse Julia, “simt trecutul şi viitorul presând aşa de tare din ambele părţi încât nu există loc pentru prezent deloc.” “Dar îţi spun, Henri, că fiecare moment pe care-l furi din prezent este un moment pentru care l-ai pierdut pentru totdeauna. Există doar acuma.“

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s