Anarhismul ca şi teorie a organizării (Colin Ward)


Textul în limba engleză a fost preluat de AICI şi a fost tradus în limba română de către Borda Alexandru.

 *

Aţi putea crede că prin descrierea anarhismului ca teorie a organizării propun un paradox deliberat: poate consideraţi „anarhia” ca fiind, prin definiţie, opusul organizării. Totuşi, de fapt, „anarhia” înseamnă absenţa guvernării, absenţa autorităţii. Poate fi organizare socială fără autoritate, fără guvern(ământ)? Anarhiştii sunt de părere că poate exista şi susţin că perspectiva este chiar una dezirabilă. Ei afirmă că la baza problemelor noastre sociale stă principiul guvernământului. Până la urmă guvernele sunt cele care se pregătesc de război şi care îl duc, chiar dacă sunteţi obligaţi să luptaţi şi să plătiţi pentru ele; bombele de care vă temeţi nu sunt cele pe care caricaturiştii le atribuie anarhiştilor, ci bombele pe care guvernele le-au perfecţionat, pe cheltuiala voastră. Guvernele sunt cele care până la urmă fac şi instituie legile ce permit „celor avuţi” să păstreze controlul peste bunurile sociale în loc să le împartă cu „cei neavuţi”. Principiul autorităţii este cel ce asigură că oamenii vor lucra pentru altcineva pentru cea mai mare parte a vieţii, nu pentru că le-ar plăcea sau pentru că ar avea control asupra muncii lor, ci pentru că văd aceasta ca pe singurul mod de a subzista.

Am spus că guvernele sunt cele ce care duc războiul şi care se pregătesc pentru el, însă evident că guvernele nu fac aceasta de unele singure – puterea guvernelor, chiar şi a celor mai absolute dictaturi, depinde de acordul tacit al celor guvernaţi. De ce îngăduie oamenii să fie guvernaţi? Nu ţine doar de frică: ce motiv au să se teamă milioane de oameni de o mână de politicieni? Este pentru că subscriu la aceleaşi valori împreună cu cei ce guvernează. Conducătorii şi conduşii deopotrivă cred în principiul autorităţii, al ierarhiei, al puterii. Acestea sunt caracteristicile principiului politic. Anarhiştii, care au distins întotdeauna între stat şi societate, aderă la principiul social ce poate fi observat oriunde oamenii se unesc împreună în o asociere bazată pe o nevoie comună sau un interes comun. Anarhistul german Gustav Landauer a spus că: „Statul nu e ceva ce poate fi distrus printr-o revoluţie, ci o condiţie, o anume relaţie între finţele umane, un mod al comportamentului uman; îl distrugem instituind alte tipuri de relaţii, comportându-ne diferit.”

Oricine poate vedea că există două tipuri de organizare. Este tipul care îţi este impus, tipul care este condus de deasupra şi mai este tipul care este condus de dedesubt şi care nu te poate constrânge în nici un fel, şi la care eşti liber să te alături sau să stai deoparte. Am putea spune că anarhiştii sunt oamenii care vor să transforme toate tipurile de organizare umană în tipul asocierii pur voluntare de unde oamenii se pot sustrage şi pot forma o altă (asociere) dacă nu le place. Eu, odată, citind acea cărticică frivolă, însă folositoare, Parkinson’s Law, am încercat să enumăr patru principii în spatele unei teorii anarhiste a organizării: acestea ar trebui să fie 1. voluntare, 2. funcţionale, 3. temporare şi 4. mici.

Ar trebui să fie voluntare din motive evidente. Nu are nici un sens în a apăra libertatea individuală şi responsabilitatea dacă vom susţine organizaţii cu apartenenţă obligatorie.

Ar trebui să fie funcţionale şi temporare tocmai pentru că permanenţa este unul dintre factorii ce întăresc arterele unei organizaţii, făcând loc interesului în propria-i supravieţuire, în a servi interesele deţinătorilor de funcţii în locul funcţiei organizaţiei înseşi.

Ar trebui să fie mici tocmai pentru că în grupuri reduse în care membrii se pot vedea faţă în faţă, tendinţele birocratice şi ierarhice inerente organizaţiilor au mai puţine oportunităţi de dezvoltare. Însă din acest punct final apar dificultăţile. Dacă privim ca de la sine înţeles faptul că un grup redus poate funcţiona în mod anarhic, încă avem de-a face cu problema tuturor acelor funcţii sociale pentru care o organizaţie este necesară, însă care necesită o abordare la o scară mult mai mare. „Păi”, am putea replica cum au făcut-o unii anarhişti, „dacă organizaţiile mari sunt necesare, contaţi pe noi. Ne vom descurca cât de bine putem şi fără ele.” Într-adevăr putem spune asta, însă dacă propagăm anarhismul ca o filosofie socială trebuie să luăm în calcul şi să nu ocolim realităţi sociale. Mai bine spunem „Să găsim o modalitate prin care funcţiile de scară largă pot fi reduse la funcţii capabile de a fi organizate de către mici grupuri funcţionale şi apoi să legăm aceste grupuri într-o manieră federală.” Gânditorii anarhismului clasic, imaginând viitorul organizării societăţii, au gândit în termenii a două tipuri de instituţii sociale: ca unitate teritorială, comuna, un cuvânt francez pe care l-aţi putea echivala cu englezul „parohie” sau rusescul „soviet” în sensul original, însă care prezintă conotaţii legate de vechea instituţie sătească a cultivării pământului în comun; şi sindicatul, încă un cuvânt din terminologia uniunilor muncitoreşti, sindicatul sau consiliul muncitorilor ca unitate de organizare industrială. Ambele au fost imaginate ca mici unităţi locale ce ar conlucra în mod federal pentru problemele mari, păstrându-şi în acelaşi timp autonomia, ca membre federale atât teritoriale cât şi industriale.

Cel mai apropiat exemplu din experienţa politică obişnuită, care s-ar apropia de principiul federativ propus de Proudhon şi Kropotkin, ar fi sitemul federal elveţian, mai degrabă decât cel american. Şi fără a dori să laud sistemul politic elveţian, putem vedea că cele 22 cantoane independente ale Elveţiei formează o federaţie reuşită. Este o federaţie de unităţi asemănătoare, iar graniţele cantonale sunt trase după graniţele etnice şi lingvistice în aşa fel încât, spre deosebire de numeroase federaţii nereuşite, aceasta nu este dominată de unul sau mai multe unităţi puternice. Deoarece problema federaţiilor este, după cum spune Leopold Kohr în The Breakdown of Nations, una a diviziunii şi nu a uniunii. Herbert Luethy scrie despre sistemul politic al ţării sale:

În fiecare duminică, locuitorii a zeci de comune se duc la secţiile de votare pentru a-şi alege reprezentanţii civili, a ratifica una-alta sau pentru a se decide dacă un drum sau o şcoală ar trebui construită; după ce rezolvă problemele comunei, se ocupă de alegerile cantonale şi votarea pe probleme cantonale; şi în ultimul rând …. ajung la deciziile privitoare la problemele federale. În unele cantoane poporul suveran încă se întâlneşte în mod rousseau-ist pentru a discuta problemele de interes comun. S-ar putea crede că această veche formă de adunare nu mai reprezintă decât o tradiţie pioasă cu o anume valoare de atracţie turistică. Dacă ar fi aşa merită să privim rezultatele democraţiei locale.

Cel mai simplu exemplu este sistemul feroviar elveţian, a cărui reţea este cea mai densă din lume. A fost relizat cu mari costuri şi mari eforturi pentru a servi nevoile până şi celor mai mici localităţi şi a celor mai izolate văi, însă nu ca o propunere comercială, ci pentru că aceasta a fost voia oamenilor. Este rezultatul a confruntări politice crunte. În secolul 19, „mişcarea feroviară democratică” a dus micile comunităţi elveţiene la conflict cu marile oraşe ce aveau planuri de centralizare..

Iar dacă comparăm sistemul elveţian cu cel francez în care, cu o admirabilă regularitate geometrică, este centrat în totalitate în Paris, astfel încât prosperitatea sau declinul, viaţa sau moartea a regiuni întregi a depins de calitatea legăturii cu capitala, vedem dintre un stat centralizat şi o alinaţâ federală. Harta feroviară poate fi citită dintr-o privire, însă să-i suprapunem una a activităţii economice şi a mişcării populaţiei. Distribuţia activităţii industriale pe teritoriul Elveţiei, chiar şi în zonele mărginaşe, dă seama de puterea şi de stabilitatea structurilor sociale ale ţării care au prevenit acele concentraţii industriale de secol 19, pline de cartiere sărace şi de proletari dezrădăcinaţi.

Am citat toate acestea, cum am spus, nu pentru a lăuda democraţia elveţiană, ci pentru a indica faptul că principiul federal care se află la baza teoriei sociale anarhiste merită mult mai multă atenţie decât primeşte în manualele de ştiinţă politică. Chiar şi în contextul instituţiilor politice obişnuite, efectul adoptării sale are un ecouri îndepărtate. Altă teorie anarhistă a organizării este ceea ce am putea numi teoria ordinii spontane: fiind dată o nevoie comună, un colectiv de oameni vor reuşi, prin încercări şi erori, prin improvizare şi experiment, să dezvolte ordine din haos – această ordine fiind mai durabilă şi mai aproapiată nevoilor lor decât orice altă ordine exterioară impusă.

Kropotkin a derivat această teorie din observaţiile asupra istoriei societăţii umane şi a biologiei sociale, ce au dus la elaborarea cărţii sale Mutual Aid, şi a fost observată în majoritatea situaţiilor revoluţionare, în organizările ce apar după catastrofe naturale, sau în orice activitate unde nu este prezentă o formă organizaţională sau o autoritate ierarhică. Conceptul a primit numele de control social în cartea cu acelaşi titlu a lui Edward Allsworth Ross, care citează instanţe ale societăţilor de „frontieră” unde, prin măsuri neorganizate sau informale, ordinea este efectiv susţinută fără vreun beneficiu al vreunei autorităţi constituite. „Simpatia, sociabilitatea, simţul dreptăţii şi al resentimentului sunt competente, sub circumstanţe favorabile, să descurce prin ele însele o adevărată, ordine naturală, adică o ordine fără design sau artă.”

Un exemplu interesant al aplicării acestei teorii a fost Centrul de sănătate Pioneer din Peckham, Londra, pornit în deceniul dinainte de război de către un grup de medici şi biologi care au vrut să studieze natura sănătăţii şi comportamentul sănătos în loc să-l studieze pe cel nesănătos ca restul colegilor lor. Au decis că modul de abordare ar trebui să constea în deschiderea unui club social al cărui membrii se alăturau ca familii şi care se puteau folosi de facilităţi variate ca piscină, teatru, creşă şi cantină, în schimbul unui abonament familial şi pentru supunerea la un examen medical periodic. Pentru a putea trage concluzii valide biologii au considerat necesar ca ei să poată observa oameni liberi – liberi să acţioneze cum doresc şi să-şi exprime dorinţele. Aşa că nu erau reguli şi nici lideri. „Eu eram singura persoană cu autoritate”, a spus  Dr. Scott Williamson, fondatorul, „şi am folosit-o pentru a opri pe oricine de la a exercita vreo autoritate.” Pentru primele opt luni era haos. „Odată cu primii membrii-familii”, spune un observator, „au venit o hoardă de copii nedisciplinaţi care au folosit toată clădirea la fel cum ar fi folosit o stradă largă londoneză. Strigând şi fugind ca vandalii prin toate camerele, spărgând echipament şi mobilă”, au făcut ca viaţa să fie intolerabilă pentru toată lumea. Cu toate acestea, Scott Williamson, „a insistat ca pacea să fie restaurată doar prin răspunsul copiilor la varietatea de stimuli ce le era pusă în cale,”, şi, „în mai puţin de un an, haosul a fost redus la o ordine în care grupurile de copii puteau fi văzute zilnic înnotând, dându-se cu role sau biciclete, folosind sala de gminastică sau jucându-se vreun joc, ocazional citind o carte în bibliotecă… urlatul şi alergatul ţineau de trecut.”

Exemple mai dramatice ale aceluiaşi fenomen au fost raportate de către acei oameni care au fost destul de curajoşi, sau de încrezători să instituie comunităţi de delincvenţi şi copii neintegraţi autoguvernante şi non-punitive: August Aichhorn şi Homer Lane sunt două exemple.  Aichhorn conducea acel faimos institut din Viena, descris în cartea sa Wayward Youth.  Wayward Youth a fost omul care după experimente în America, a pornit în Marea Britanie o comunitate de delincvenţi juvenili, băieţi şi fete, numită Micul Commonwealth. Lane obişnuia să declare că „Libertatea nu poate fi dată. Este luată de către copil prin descoperire şi invenţie.” Fidel acestui principiu, remarca Howard Jones, „a refuzat să impună copiilor un sistem de guvernare copiat după instituţiile lumii adulţilor. Structura auto-guvernantă a Micului Commonwealth a fost dezvoltată de către copiii înşişi, încet şi cu greutate pentru a le satisface propriile nevoi.”

Anarhiştii cred în grupuri fără lider, iar dacă această vă sună familiar este deoarece paradoxul ce a fost cunoscut ca grupul fără lider a fost adoptat de armatele britanice şi americane în timpul războiului – ca o metodă de a alege liderii. Psihiatrii militari şi-au dat seama că trăsăturile de lider şi de supus nu ies la iveală în izolare. Ele sunt, aşa cum a scris unul dintre ei, „relative la o situaţie socială specifică – conducerea varia de la o situaţie la alta şi de la un grup la altul.” Sau cum anarhistul Mihail Bakunin a formulat-o acum o sută de ani, „Primesc şi ofer – astfel este viaţa umană. Fiecare conduce şi este condus la rândul său. Astfel că nu există o autoritate fixă şi constantă, doar un continuu schimb între autoritate şi subordonare mutuală, temporară, mai presus de toate, voluntară.”

Ideea în legătură cu libertatea a fost bine exprimată cartea lui John Comerford, Health the Unknown, depre experimentul de la Peckham:

Obişnuită cum e, vremea noastră cu această conducere artificială… îi este dificil să realizeze adevărul că liderii nu necesită nici un soi de antrenament sau numire, ci apar spontan când condiţiile o cer. Studiindu-şi membrii la centrul din Peckham, observatorii au văzut în repetate rânduri cum în mod instinctiv un membru devenea, şi era instinctiv, însă nu oficial recunoscut ca atare, lider pentru a satisface nevoile unui moment particular. Asemenea lideri au apărut şi dispărut după cerinţele fluxului centrului. Deoarece nu erau numiţi în mod conştient, nici (în momentul în care şi-au împlinit scopul) nu au fost detronaţi în mod conştient. Nu au primit din partea membrilor vreo urmă de recunoştiinţă datorată unui lider, nici în timpul serviciului, nici după ce acesta s-a încheiat. I-au urmat îndrumările doar atâta timp cât ele au fost ceea ce urmăreau şi folositoare. Dispărea fără regrete în momentul în care o lărgire a experienţei îi chema spre o nouă aventură, care la rândul ei era destinată să-şi scoată la iveală propriul lider, sau când încrederea lor în sine era astfel încât orice formă de conducere contrângătoare ar fi reprezentat o restricţie pentru ei. Aşadar o societate, dacă este lăsată în cirumstanţele potrivite să se exprime pe sine spontan, îşi lucrează propria salvare şi realizează armonia acţiunii pe care conducerea supraimpusă nu o poate simula.

Nu vă lăsaţi înşelaţi de rezonabilitatea a toate acestea. Acest concept anarhist al conducerii este foarte revoluţionar în implicaţiile sale, după cum puteţi vedea dacă vă uitaţi în jur, pentru că vedeţi peste tot în act conceptul opus: acela al conducerii ierarhice, autoritare, privilegiate şi permanente. Există foarte puţine studii comparative disponibile pe efectele acestor două căi opuse către organizarea muncii. Două dintre ele le voi menţiona mai târziu; altul, despre organizarea birourilor de arhitecţi, a fost produs în 1962 pentru Institutul Arhitecţilor Britanici sub numele de Arhitectul şi biroul său. Echipa ce a pregătit raportul au găsit două moduri de abordare diferite ale procesului de creaţie, ce a dat naştere la diferite moduri de a lucra şi metode de a organiza. Una dintre ele au categorizat-o ca centralizată, caracterizată de forme de control autocratice, iar cealaltă au numit-o dispersată, pentru că promova ceea ce numeau o „atmosferă informală de idei libere.” Aceasta este o problemă importantă pentru arhitecţi. Dl.W. D. Pile, care în capacitate oficială a ajutat la sponsorizarea succesului şcolii de arhitectură britanice de după război, specifica printre lucrurile după care se uită în alegerea unui membru al echipei de construcţie: „Trebuie să creadă în ceea ce numesc eu organizare non-ierarhică a muncii. Munca trebuie organizată nu asemenea sistemului solar (centralizată), ci asemenea unui repertoriu. Liderul echipei poate fi deseori mai mic în vechime ca un membru al echipei. Aceasta va fi acceptată doar dacă se acceptă faptul că întâietate are cea mai bună idee şi nu cel mai vechi în domeniu.”

Iar unul dintre cei mai mari arhitecţi, Walter Gropius, proclamă ceea ce el numeşte tehnica „colaborării dintre oameni, ce ar da frâu liber instinctelor creatoare al individului în loc să le sufoce. Esenţa acestei tehnici ar trebui să fie accentul pe libertatea individuală de iniţiativă, în loc să fie pe directiva autoritară a unui şef … sincronizând efortul individual printr-o continuă dare şi luare între membrii …”

Aceasta ne conduce la o altă idee de bază a teoriei anarhiste, ideea controlului industriei de către muncitori. Mulţi cred că controlul muncitorilor este o idee atractivă, însă una ce este incapabilă să fie realizată (şi în consecinţă una pentru care nu merită luptat) din cauză scalei şi complexităţii  industriei moderne. Cum îi putem convinge de adevăr? În afară de faptul că schimbarea surselor de putere motivantă face ca concentrarea geografică a industriei să fie inutilă şi cum schimbarea modului de producţie face ca concentrarea unui vast număr de oameni să devină nenecesară. Poate cea mai bună metodă de a convinge oamenii că controlul muncitorilor este o propunere fezabilă în industria la scară largă este cea de a indica exemplele reuşite a ceea ce breslele socialiste numeau „încălcarea controlului”. Sunt parţiale şi limitate în efect, conform naturii lor, de vreme ce operează în cadrul structurii idustriale, însă indică faptul că muncitorii au o capacitate organizaţională la nivelul atelierului, ceea ce mulţi neagă că ar poseda.

Daţi-mi voie să ilustrez acestea prin două instanţe recente din industra de scară largă modernă. Primul, sistemul găştilor muncitoreşti din Coventry, a fost descris de un profesor american de inginerie industrială şi management, Seymour Melman, în cartea sa Decision-Making and Productivity. El urmărea, printr-o comparaţie detaliată a manufacturilor unui produs similar, tractorul Ferguson, în Detroit şi în Coventry, „să demonstreze că există alternative realiste la conducerea de tip managerial asupra producţiei.” Relatarea lui despre operarea sistemului găştilor a fost confirmată de un inginer din Coventry, Reg Wright, în două articole din Anarchy.

Despre fabrica de tractoare Standard, până în perioada 1956, Melman scrie: „Vom arăta că în această firmă în acelaşi timp: mii de lucrători operau practic fără supraveghere înţeleasă în mod convenţional, cu productivitate înaltă; cel mai mare salar din Marea Britanie era plătit; produse de înaltă calitate erau produse la preţuri acceptabile în uzine foarte mecanizate; management-ul îşi făcea partea cu un cost neobişnuit de mic; de asemenea, muncitorii organizaţi aveau un rol substanţial în luarea de decizii privind producţia.”

Din punctul de vedere al muncitorilor, „sistemul găştilor duce la a ţine supravegherea bunurilor şi nu a oamenilor.” Melman subliniază contrastul dintre „competiţia de prădători” ce caracterizează sistemul managerial al luării decizilor cu sistemul muncitoresc de luare a decizilor în care „Trăsătura caracteristică a procesului formulării de decizii este acela al mutualităţii deciderii cu autoritatea finală rezidând în mâinile muncitorilor înşişi.” Sistemul găştilor este foarte asemănător cu contractul colectiv apărat de  G. D. H. Cole, care susţinea că „Efectul ar fi să legăm membrii grupului muncitoresc împreună într-o acţiune comună sub auspicile lor comune şi propriul control,  şi să-i emancipăm de la o disciplină impusă din exterior în ideea respectului pentru metoda lor de a duce treaba la capăt.”

Al doilea exemplu vine tot de la un studiu comparativ efectuat de Institutul Tavistock la sfârşitul anilor 1950, între E. L. Trist’s Organisational Choice şi P. Herbst’s Autonomous Group Functioning. Importanţa sa poate fi sesizată după primele cuvinte ce deschid lucrarea: „Acest studiu priveşte un grup de mineri ce s-au adunat pentru a dezvolta un nou mod de a munci împreună, planificând tipul de schimbare pe care îl voiau implementat şi l-au testat în practică. Noul tip de organizare ce a ajuns să fie cunoscut în industrie ca composite working, a apărut în ultimii ani în mod spontan în diferite mine din zona de nord-vest a câmpului minier Durham. Rădăcinile sale ţin de o tradiţie mai veche ce a fost aprope complet deplasat pe parcursul ultimului secol de către introducerea tehnicilor de muncă bazate pe segmentarea sarcinior, statut şi plată diferenţiate, şi control ierarhic extrinsec.” Celălalt raport notează modul în care studiul a demonstrat că „abilitatea a grupuri mari de până la 40-50 de membri, de a fi organisme auto-regulative, auto-evolutive capabile de a se menţine într-o stare de înaltă productivitate.” Autorii descriu sistemul într-un mod ce scoate în evidenţă relaţia cu gândirea anarhistă:

Modul de organizare composit poate fi descris ca unul în care grupul preia responsabilitate completă pentru ciclul total de operaţiuni privitoare la minat. Nici un membru al grupului nu are un rol fix. În schimb oamenii se configurează ei înşişi în funcţie de necesităţile activităţii în desfăşurare a grupului. În limitele tehnologiei şi regulilor de siguranţă, sunt liberi să-şi dezvolte propria manieră de a organiza şi duce la capăt propria misiune. Nu sunt subiecţii vreunei autorităţi externe în sensul acesta şi nici în cadrul grupului nu este cineva care să preia o funcţie directoare de conducere. Pe când în modul de lucru convenţional, misiunea de a mina este împărţită  în patru până la opt roluri, fiecare dus la capăt de o echipă diferită, fiecare plătită diferit. În grupul composit, membrii nu mai sunt plătiţi direct pentru vreo activitate anume. Înţelegerea în schimb este bazată pe negocierea preţului pe tona de cărbune extrasă de echipă. Câştigul obţinut este divizat  în mod egal între membrii echipei.

Lucrările pe care le-am citat au fost scrise de către specialişti în productivitate şi organizare industrială, însă lecţiile ce pot scoase din ele sunt clare pentru cei interesaţi de ideea controlului muncitoresc. Confruntaţi cu obiecţia că chiar dacă poate fi arătat că grupuri autonome se pot organiza pe scară largă şi pentru misiuni complexe, încă nu s-a arătat că s-ar putea coordona cu succes, revenim din nou la principiul federativ. Nu este nimic bizar în ideea că un număr mare de unităţi industriale autonome îşi pot federa şi coordona activităţile. Dacă călătoriţi prin Europa treceţi peste căile a numeroase sisteme feroviare – capitaliste şi comuniste – coordnate prin libera ajungere-la-înţelegere între diferitele activităţi, fără prezenţa vreunei autorităţi centrale. Puteţi trimite o scrisoare oriunde în lume, însă nu există o autoritate poştală mondială, – reprezentanţii diferitelor autorităţi poştale doar ţin un congres odată la cinci ani.

Există curente, observabile în aceste experimente ocazionale din organizarea industrială, în noi căi de rezolvare a problemelor de delincvenţă şi adicţie, în organizarea educaţională şi comunitară  şi în de-instituţionalizarea spitalelor, azilelor, caselor de copii, ş.a.m.d., ce au multe în comun unele cu altele, şi care funcţionează în contra ideilor general acceptate despre organizare, autoritate şi guvernământ. Teoria cibernetică cu accentul pus pe sisteme ce se auto-organizează, împreună cu speculaţiile asupra ultimelor efecte sociale ale automatizării, duc într-o direcţie revoluţionară asemănătoare. George and Louise Crowley, de exemplu, în comentariul lor pe raportul Comitetului Ad Hoc asupra Triplei Revoluţii (Monthly Review, Nov. 1964) remarcă: „Noi găsim că nu este mai puţin rezonabil a postula o societate funcţională fără autoritate decât a postula un univers ordonat fără un zeu. Aşadar cuvântul anarhie nu este pentru noi încărcat de conotaţii privitoare la dezordine, haos sau confuzie. Pentru oameni umani, ce vor să trăiască în condiţii non-competitive de libertate în faţa trudei şi în belşug universal, anarhia este cel mai potrivit tip de societate.” În Marea Britanie, pr. Richard Titmuss remarcă că ideile sociale pot deveni la fel de importante în următoarea jumătate de secol ca şi inovaţia tehnică. Eu sunt de părere că ideile de bază ale anarhismului: grupuri autonome, ordine spontană, controlul muncitorilor, principiul federativ, aduc în faţă o teorie a organizării sociale ce este o alternativă validă şi realistă la filosofia socială autoritară, ierarhică şi instituţională pe care o vedem aplicată peste tot în jur. Omul va fi constrâns, declara Kropotkin, „să găsească noi forme de organizare pentru funcţiile sociale pe care le îndeplineşte Statul prin birocraţie”, şi insista că „atâta timp cât aceasta nu se face, nimic nu se va face.” Eu cred că noi am descoperit cum ar trebui să fie aceste noi forme de organizare. Acum mai avem să producem oportunitatea necesară punerii lor în practică.

 

8 gânduri despre &8222;Anarhismul ca şi teorie a organizării (Colin Ward)&8221;

    • Ieri, la ora 20.47 i-am trimis textul în limba engleză tipului care s-a oferit să ajute cu traduceri! Azi la ora 13.50 l-am primit. Bă, da’ voi chiar sunteţi bătuţi în cap? Nici nu am ştiut că aţi tradus textul! Nu tot ce zboară este tradus de colectivul IASR! Iar dacă traducerea se aseamănă, înseamnă că atât colectivul IASR cât şi Borda Alexandru sunt buni la engleză🙂

      • Dacă nu mă crezi, o să te rog să-i scri tipului un mail, îţi va spune el dacă e aşa cum zic ori ba.🙂

      • Varianta voastră: De fapt, prin “anarhie” se înțelege absența guvernului, lipsa autorității. Poate exista organizare socială, fără autoritate, fără guvern?

        Varianta de mai sus: Totuşi, de fapt, „anarhia” înseamnă absenţa guvernării, absenţa autorităţii. Poate fi organizare socială fără autoritate, fără guvern(ământ)?

        Happy now?

  1. IASR, sustineti ideologia anarhista dar tineti cu dintii de „meritul” vostru c-ati tradus documentul, ar trebui sa raspanditi samanta fara sa fiti atat de prinsi ca cineva v-ar putea copia ceva de pe blog…Si macar de l-ati fi citit inainte de a va arunca cu acuzatii nefondate…

    • Parca-ti fi inventat ceva revolutionar cu traducerea textului din lb engleza… un copil de clasa a 7-a o putea face la fel de bine….

  2. Pingback: Auto-organizarea la nivel local (un scurt ghid despre) | Centrul de Cultură anarhistă

  3. Pingback: The two big struggles in Romania: a message for international solidarity!*Οι δύο μεγάλοι αγώνες στη Ρουμανία: ένα μήνυμα για διεθνή αλληλεγγύη!#Auto-organizarea la nivel local (un scurt ghid despre)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s