Fără stăpâni (CrimethInc)


Această postare face parte din categoria CrimethInc şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Titlul originar „No masters” şi tradus de către Alex.

*

Dacă ţi-a plăcut la şcoală, o să-ţi iubeşti locul de muncă. Abuzurile crude şi absurde de putere, autoritatea auto-satisfăcută prin care profesorii şi directorii au domnit peste tine, intimidarea şi ridiculizarea din partea colegilor nu sfârşesc odată cu absolvirea. Toate acestea sunt prezente în lumea adulţilor, doar că mai accentuate. Dacă credeai că înainte îţi lipsea libertatea, aşteaptă până trebuie să răspunzi în faţa şefilor de tură, managerilor, proprietarilor, creditorilor, taxatorilor, consiliilor orăşeneşti, comitetelor, curţilor de judecată şi poliţiei. Când ieşi din şcoală poate că scapi de jurisdicţia unor autorităţi, însă intri sub controlul unora şi mai dominatoare. Îţi face plăcere să fii controlat de alţii care nu te înţeleg sau nu le pasă de dorinţele şi nevoile tale? Rămâi cu ceva în urma ascultării de instrucţiuni din partea angajatorilor, de restricţiile chiriaşului, de legile magistraţilor, oameni care au o putere asupra ta pe care nu le-ai fi acordat-o de bună voie niciodată?

Cum de primesc ei toată puterea asta? Răspunsul stă în ierarhie.

Ierarhia reprezintă un sistem de valori în care valoarea îţi este măsurată de numărul de oameni şi lucruri pe care le controlezi şi de câte de bine te supui celor de deasupra ta. Puterea este exercitată în jos prin structura de putere: toată lumea este forţată să accepte şi să se conformeze sistemului de către restul lumii. Ţi-e frică să nu te supui pentru că ei pot să concentreze asupra ta puterea tuturor şi a toate aflate sub ei. Ţi-e frică să abdici de la propria ta putere asupra celor aflaţi dedesubt pentru că ei ar putea ajunge deasupra ta. În sistemul nostru ierarhic, suntem cu toţii atât de ocupaţi încercând să ne protejăm unii de alţii, încât nu avem şansa să ne oprim şi să ne gândim dacă acesta e într-adevăr modul cel mai bun prin care societatea ar putea fi organizată. Dacă ne-am putea gândi la asta, probabil vom cădea de acord că nu e; din câte ştim noi fericirea vine din controlul asupra propriilor noastre vieţi, nu cele ale semenilor noştri. Şi câtă vreme suntem ocupaţi cu lupta pentru control asupra altora, suntem meniţi să devenim noi înşine victime ale controlului. Chiar şi cei din vârful piramidei sunt controlaţi de către poziţia lor: trebuie să lucreze fără oprire pentru a o menţine. O mişcare greşită şi se pot trezi la fund.

Sistemul acesta ierarhic este cel ce ne învaţă încă din copilărie să acceptăm puterea oricărei figuri autoritare, indiferent dacă este sau nu în beneficiul nostru. Învăţăm să ne aplecăm instinctiv în faţa oricui pretinde a fi mai important ca noi. Ierarhia este cea care face ca homofobia să fie ceva comun prin pătura de jos a Statelor Unite – sunt disperaţi să se simtă mai valoroşi, mai importanţi decât cineva. Valorile ierarhice sunt responsabile pentru rasism (albii sunt mai buni decât negrii), clasism (bogaţii sunt mai buni decât săracii), sexism (bărbaţii sunt mai buni decât femeile) şi mii de alte prejudecăţi ce se află adânc înrădăcinate în societatea noastră. Ierarhia este cea care face bogaţii să privească săracii ca şi cum nici măcar n-ar fi oameni. Ea îl opune pe angajat contra angajatorului, pe manager contra muncitor, profesor contra elev/student, face ca oamenii să trudească unii împotriva altora în loc să muncească împreună pentru a se ajuta unii pe alţii; separaţi astfel, nu pot beneficia de abilităţile şi ideile fiecăruia, ci trebuie să trăiască în frică şi gelozie din cauza lor. Este ierarhia pusă la treabă când şeful te insultă la lucru sau îţi face avansuri sexuale şi tu nu poţi face nimic în legătură cu asta, la fel ca atunci când poliţia îşi etalează puterea în faţa ta. Pentru că puterea îi face pe oameni cruzi şi fără inimă, iar supunerea îi face laşi şi proşti: şi majoritatea oamenilor dintr-un sistem ierarhic au parte de amândouă. Valorile ierarhice sunt responsabile pentru distrugerea mediului şi exploatarea animalelor: condusă de Vestul capitalist, specia noastră caută să-şi extindă controlul peste orice ne putem înfige ghearele, indiferent de costul ce-l prezintă pentru noi sau pentru alţii. Şi tot valorile ierarhice sunt cele care ne trimit la război, luptând pentru putere unul asupra altuia, inventând arme tot mai puternice până ce lumea întreagă stă la marginea anihilării nucleare.

Însă ce putem face în legătură cu ierarhia? Nu e acesta modul de funcţionare a lumii? Sau există alte moduri prin care oamenii pot interacţiona, alte valori după care putem trăi?

Ierarhia . . . şi Anarhia

A învia anarhia ca abordare personală a vieţii

Nu te mai gândi la anarhism ca la doar o altă „ordine mondială” , doar încă un sistem social. Din locul în care ne aflăm cu toţii, în această lume foarte dominată, foarte controlată, ne este imposibil să ne imaginăm viaţa fără autorităţi, fără legi sau guverne. Nu este de mirare că anarhismul nu este de obicei luat în serios ca program politic sau social de scară largă: nimeni nu îşi poate imagina cum ar fi de fapt, cu atât mai puţin cum să-l realizeze – nici măcar anarhiştii înşişi.

În schimb, gândeşte-te la anarhism ca la o orientare individuală privitoare la tine şi la ceilalţi, ca o abordare personală a vieţii. Asta nu e imposibil de imaginat. Gândit în aceşti termeni, ce ar putea fi anarhismul? Ar fi o decizie de a gândi pentru tine însuţi în loc să urmezi orbeşte pe un altul. Ar fi o respingere a ierarhiei, un refuz în a accepta autoritatea primordială a vreunei naţiuni, legi sau a unei alte forţe ca fiind mai importantă decât propria ta autoritate asupra ta. Ar ţine de o neîncredere instinctivă în cei ce pretind să aibe vreun soi de rang sau statut deasupra celorlalţi din jurul lor şi de o silă în a pretinde tu însuţi asta pentru tine. Cel mai mult însă, ar fi un refuz de a plasa responsabilitatea pentru tine în mâinile altora: ar consta în cererea ca fiecare dintre noi să fie capabil să-şi aleagă popriul drum.

După această definiţie sunt mult mai mulţi anarhişti decât păreau la început, deşi mulţi nu s-ar referi la ei înşişi astfel. Majoritatea oamenilor, când se gândesc la asta, vor într-adevăr dreptul la a-şi trăi propriile vieţi, să gândească şi să acţioneze cum cred de cuviinţă. Oamenii în general au încredere că vor şti ce au de făcut mai degrabă decât să se încreadă în vreo autoritate care să le dicteze aceasta. Aproape oricine e frustrat când se trezeşte contra puterii impersonale şi fără chip.

Nu vrei să te afli la mila guvernelor, birocraţiilor, poliţiei sau alte forţe exterioare, nu? Sigur nu-i laşi pe ei să-ţi dicteze întreaga viaţă. Nu-I aşa că faci ceea ce vrei, ceea ce crezi, cel puţin când te lasă să scapi cu asta? În viaţa de toate zilele, cu toţii suntem anarhişti. Oricând luăm decizii ce ne privesc, oricând luăm asupra noastră responsabilitatea pentru propriile acţiuni în loc să o cedăm unei puteri mai înalte, practicăm anarhismul. Prin urmare dacă suntem cu toţii anarhişti prin natură, de ce ajungem întotdeauna să acceptăm dominaţia altora sau să creăm forţe care să conducă peste noi? Nu ai vrea mai degrabă să-ţi dai seama cum să trăieşti laolaltă cu semenii tăi, rezolvând problemele direct între voi în loc să depindeţi de un set extern de reguli? Ţine minte, sistemul acceptat de ei este cel sub care trebuie să trăieşti: dacă îţi vrei libertatea, nu îţi poţi permite să nu te intereseze dacă cei din jurul tău îşi cer dreptul la a-şi conduce sau nu viaţa.

Chiar avem nevoie de stăpâni care să ne comande şi să ne controleze? În Vest, timp de mii de ani, ni s-a vândut conceptul de putere de stat centralizată şi ierarhie tocmai în ideea asta. Cu toţii am fost învăţaţi că fără poliţie ne-am ucide unii pe alţii; că fără şefi, nimic legat de muncă nu s-ar rezolva; că fără guverne însăşi civilizatţia s-ar fărâmiţa. Sunt toate astea adevărate? Este adevărat că în ziua de azi nu se prea munceşte când nu se uită şeful, haosul se înstăpâneşte când cad guvernele şi câteodată manifestări de violenţă izbucnesc când poliţia nu-i prin preajmă. Însă indică toate acestea că nu există un alt mod în care am putea organiza societatea? Nu-i posibil faptul că muncitorii nu fac nimic decât sub observaţie deoarece sunt obişnuiţi să nu facă nimic decât împinşi – mai mult chiar, pentru că detestă să fie inspectaţi, instruiţi, să li se vorbească de sus de către manageri şi nu vor să facă nimic pentru aceştia dacă nu este necesar? Poate ar fi mai activi dacă ar lucra spre un scop comun în loc să fie plătiţi să primească ordine, lucrând către obiective în care n-au un cuvânt de zis şi care nu-i interesează. Nu vreau să spun că oricine e pregătit sau capabil să facă aşa ceva azi; însă lenea noastră e mai degrabă condiţionată decât o stare naturală şi într-un mediu diferit, am putea găsi că oamenii nu au nevoie de şefi pentru a face treabă. Şi legat de ideea că poliţia e necesară pentru menţinerea păcii: nu vom expune toate modurile în care rolul de „om al legii” scoate la iveală cele mai brutale aspecte din om şi cum brutalitatea poliţiei nu prea contribuie la pace. Dar despre efectele asupra cetăţenilor ce trăiesc într-un stat apărat de poliţie? Îndată ce poliţia nu reprezintă o manifestare directă a dorinţelor unei comunităţi pe care o servesc (şi asta se întâmplă repede, oricând o forţă poliţienească e stabilită: ea devine o forţă externă restului societăţii, o autoritate exterioară), este o forţă ce acţionează coercitiv asupra membrilor acelei societăţi. Violenţa nu e limitată doar la răul fizic: orice relaţie care e stabilită prin forţă, ca aceea dintre poliţie şi civili, este o relaţie violentă. Când se acţionează violent asupra ta, înveţi să răspunzi cu violenţă. Nu e posibil atunci, ca ameninţarea implicită a poliţiei la fiecare colţ de stradă – omniprezenţa reprezentativilor în uniformă şi impersonali ai puterii statale – contribuie la tensiune şi violenţă, în loc să le facă dispărute? Dacă perspectiva asta nu ţi se pare cunoscută, şi eşti din clasa de mijloc şi/sau alb, întreabă un negru sărac sau un hispanic cum îl face prezenţa poliţiei să se simtă. Când standardele interacţiunii umane se învârt toate în jurul puterii ierarhice, când interacţiunea umană se rezumă atât de des doar la da şi a primi ordine (la lucru, la şcoală, în familie, la judecătorii), cum ne putem noi aştepta să nu avem parte de violenţă în sistem? Oamenii sunt obişnuiţi să se folosească de forţă unii împotriva altora zilnic, forţa puterii autoritare; normal că folosirea forţei fizice nu poate fi departe într-un aemenea sistem. Poate dacă am fi fost mai obişnuiţi să ne tratăm unii pe alţii ca egali, să creăm relaţii bazate pe o grijă egală pentru nevoile celuilalt, nu am mai vedea atâţia oameni recurgând la violenţă fizică împotriva semenilor. Iar despre controlul guvernamental? Fără el s-ar preface societatea noastră în bucăţi şi vieţile noastre odată cu ea? Cu siguranţă că lucrurile ar fi foarte diferite fără guverne decât sunt acum – dar este în mod necesar un lucru rău? Este societatea noastră modernă chiar cea mai bună dintre toate lumile posibile? Merită să acordăm stăpânilor şi conducătorilor atât de mult control asupra vieţilor noastre, din frica de a încerca ceva diferit? În afară de asta, nu putem pretinde că avem nevoie de controlul guvernamental pentru a preveni băi de sânge, pentru că tocmai ele au comis cele mai mari măceluri din toate timpurile: în războaie, în holocausturi, în organizarea centralizată a sclavagismului şi în decimarea a popoare şi culturi întregi. Şi se poate întâmpla ca atunci când guvernele se prăbuşesc, mulţi oameni să îşi piardă vieţile în haosul şi luptele interne ce urmează. Însă această luptă este de cele mai multe ori între alte grupuri ierarhice înfometate de putere, alţi doritori de conducere. Dacă am respinge ierarhia în mod absolut şi refuzăm să servim orice altă forţă de deasupra noastră, nu ar mai fi războaie la scară largă sau holocauste. Ar fi o responsabilitate pe care fiecare dintre noi trebuie să şi-o asume în mod egal, să refuzăm în mod colectiv să recunoaştem orice putere ca una ce ar merita servită, să jurăm supunere nimănui în afară de nouă înşine şi semenilor noştri. Dar dacă ar fi să o facem, nu am mai vedea un război mondial vreodată.

Desigur, chiar dacă o lume lipsită de ierarhie este posibilă, nu trebuie să ne facem iluzii că vreunul dintre noi va trăi să o vadă realizată. Aceasta nici n-ar trebui să ne fie grija: pentru că este ridicol să-ţi aranjezi viaţa în aşa fel încât să se învârtă în jurul a ceva ce nu vei avea ocazia vreodată să trăieşti. Ar trebui, mai degrabă, să recunoaştem structurile de supunere şi dominaţie din viaţa noastră şi, după cât ne stă în putinţă, să ne eliberăm de ele. Ar trebui să punem idealul anarhist (fără stăpâni, fără sclavi) în efect în viaţa zilnică în orice mod putem. De fiecare dată când unul dintre noi îşi aduce aminte să nu accepte autoritatea puterilor curente aşa cum ne apar, de fiecare dată când unul dintre noi e capabil să scape sistemului dominaţiei pentru un moment (fie că asta înseamnă a scăpa cu ceva interzis de un profesor sau şef, relaţionând cu un membru al unui strat social diferit ca şi cu un egal, etc.), acea e o victorie pentru individ şi o lovitură împotriva ierarhiei.

Încă crezi că o societate lipsită de ierarhie este imposibilă? Sunt destule exemple de-a lungul istoriei umane: indigenii din deşertul Kalahari încă trăiesc împreună fără autorităţi, neîncercând vreodată să forţeze sau să comande unii altora să facă ceva, ci lucrează împreună şi îşi acordă unii altora libertatea şi autonomia. Sigur că societatea lor este distrusă de a noastră care e una mai războinică – dar asta nu înseamnă că o societate egalitară care ar fi ostilă şi bine apărată împotriva unei puteri externe nu ar putea exista!

Dacă ai nevoie de un exemplu mai apropiat de viaţa ta zilnică, adu-ţi aminte de ultima oară când te-ai adunat cu prietenii tăi pentru a vă relaxa vineri seara. Unii s-au ocupat de mâncare, alţii de distracţie, unii de altele, însă nimeni nu urmărea cine cui datorează ceva. Aţi făcut totul ca un grup şi v-aţi bucurat împreună; totul a a fost rezolvat, însă nimeni nu a fost forţat să facă ceva şi nimeni nu şi-a asumat poziţia de şef. Avem parte de aceste momente de interacţiune non-capitalistă, non-coercitivă şi non-ierarhică în mod constant în viaţa noastră şi acestea sunt momentele în care ne bucurăm cel mai mult de compania altora; însă cumva nu ne vine să cerem ca societatea să funcţioneze astfel, ca prieteniile şi iubirile noastre. Sigur, e un ţel înalt să ceri aşa ceva – însă trebuie să îndrăznim spre scopuri mai înalte, să nu ne mulţumim cu nimic mai puţin decât cel mai bun! Fiecare dintre noi are parte doar de câţiva ani în care să se bucure de viaţă pe planeta asta; să încercăm să lucrăm împreună să o facem, decât să luptăm unii cu alţii pentru premii mizere ca statut şi putere.

Anarhsimul e ideea revoluţionară că nimeni nu e mai calificat ca tine să decidă ce va fi viaţa ta.

—Înseamnă încercarea de a lucra împreună pentru a satisface nevoi individuale, a lucra unii cu alţii mai degrabă decât pentru unul sau altul. Şi când asta e imposibil înseamnă a prefera mai mult nesupunerea decât dominaţia şi supunerea.

—Înseamnă a nu ţine mai mult la un sistem sau ideologie decât la oamenii pe care acestea terbuie să îi servească, a nu ţine la ceva teoretic mai mult decât la ceva concret în această lume. Înseamnă a fi credincios fiinţelor umane, a lupta pentru noi înşine şi unii pentru alţii, nu din responsabilitate şi nu pentru cauze.

—Înseamnă a nu-ţi forţa dorinţele într-o ordine ierarhică, ci a le accepta şi a le îmbrăţişa pe toate, acceptându-te pe tine. Înseamnă a nu încerca să-ţi forţezi sinele să urmeze unor legi externe, a nu încerca să-ţi restrângi emoţiile la cele previzibile sau practice, a nu-ţi împinge instinctele şi dorinţele în cutii: deoarece nu este cuşcă suficient de mare pentru a încăpea în ea sufletul omului în toate aspiraţiile, în toate înălţimile şi adâncimile sale.

— Înseamnă a refuza să pui responsabilitatea pentru fericirea ta în mâinile oricui altcuiva, fie aceia părinţii tăi, partenerii, angajatorii sau societatea însăşi. Înseamnă a urma propria cale în căutarea sensului şi a fericirii propriei vieţi.

Căci ce altceva să urmărim, dacă nu fericirea? Dacă ceva nu este valoros pentru că găsim sens şi bucurie în el, atunci ce altceva l-ar putea face să fie important? Cum pot abstracţiuni ca proprietate, resposabilitate sau ordine să fie mai importante decât nevoile reale ale oamenilor ce le-au inventat? Ar trebui să servim angajatorii, părinţii, Statul, capitalismul înaintea noastră? Apropo, cine te-a învăţat că aşa ar trebui?

3 gânduri despre &8222;Fără stăpâni (CrimethInc)&8221;

  1. Am început ieri să citesc „Days of War. Night of Love” şi am ajuns la capitolul „No Masters”. Fiecare cuvânt îmi era atât de familiar şi nu puteam să-mi dau seama pe unde mă mai împiedicasem de bucăţica asta de text. Mi-a luat vreo juma’ de oră să caut, pe pagina mea, pe grupuri, alte pagini etc., până să găsesc textul ăsta şi să se producă declickul! :))
    Aleluia! Cre’ că muream de nervi dacă nu elucidam misterul.

    • Mda, am păţit doar o dată asta…şi şi eu era să mor de nervi (mai ales că la mine era invers: citisem undeva pe internet şi ştiam că am mai citit o bucăţică din treaba respectivă undeva, şi nu ştiam de unde). Am răscolit toate cărţile pe care le aveam…mi-au trebuit vreo 3 zile ca să găsesc cărticica de unde era treaba…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s