Insurecţia care vine – partea I (Comitetul Invizibil)


Această postare face parte din categoria Comitetul Invizibil şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Citeşte sau reciteşte:

Prima parte / a doua parte / a treia parte / a patra parte / a cincea parte

_____

Cartea „Insurecţia care vine” a fost scrisă în Franţa de Comitetul Invizibil, şi tradusă pentru prima dată în limba română de către anarhişti. În prezent, Joulien Coupat, cel care a fost acuzat că a scris această carte, a fost eliberat după 6 luni de închisoare. De asemenea, ceilalţi acuzaţi ca făcând parte din Comitetul Invizibil au fost eliberaţi.

Această carte pe care o ţineţi în mână a devenit principala dovadă într-un caz de anti-terorism din Franţa, direcţionat împotriva a nouă indivizi care au fost arestaţi la 11 Noiembrie 2008, majoritatea în satul Tarnac. Ei au fost acuzaţi de „asociere în vederea comiterii de fapte teroriste” pe motivul că ar fi participat la sabotarea liniilor electrice de suprafaţă ale căilor ferate naţionale franceze. Deşi doar dovezi circumstanţiale au fost aduse împotriva celor nouă, Ministrul de Interne francez i-a asociat în mod public cu ameninţarea proaspătă a unei mişcări ultra-stângiste, având grijă să menţioneze această carte, descrisă ca un „manual de terorism”, pe care sunt acuzaţi că l-ar fi scris. Ceea ce urmează este textul cărţii, precedat de prima declaraţie a Comitetului Invizibil pe care au făcut-o de când au fost arestaţi.

Un punct de clarificare

TOATĂ LUMEA E DE ACORD. STĂ SĂ EXPLODEZE. Este luat la cunoştinţă, cu o privire serioasă şi înfumurată, pe coridoarele Adunării, la fel cum ieri fusese repetat în cafenele. Există o anumită plăcere în calcularea riscurilor. Deja, ne este prezentat un meniu detaliat cu măsuri preventive pentru securizarea teritoriului. Festivităţile de Anul Nou capătă o turnură decisivă – „anul viitor nu vor mai fi scoici, bucuraţi-vă de ele cât încă mai aveţi ocazia!”. Pentru a împiedica eclipsarea festivităţilor de către dezordinea tradiţională, 36.000 de poliţişti şi 16 elicoptere sunt scoase afară de Alliot-Marie(1) – acelaşi clovn care, în timpul demonstraţiilor de la licee din Decembrie, s-a uitat tremurând după cel mai mic semn de contaminare greacă, pregătind pentru orice eventualitate aparatul poliţienesc. Putem desluşi din ce în ce mai clar în fiecare zi, sub zumzăitul liniştitor, zgomotul pregătirilor pentru război deschis. Este imposibil să ignori implementarea sa rece şi pragmatică, care nici măcar nu se mai oboseşte să se prezinte drept o operaţiune de aducere a păcii.

Ziarele elaborează cu conştiinciozitate o listă a cauzelor agitaţiei bruşte. Este bineînţeles vorba de criza financiară, cu explodarea şomajului, cu partea sa de deznădăjduire şi de planuri sociale, cu scandalurile sale Kerviel şi Madoff. E vorba de eşecul sistemului educaţional, dispariţia producţiei de muncitori şi cetăţeni, chiar cu copiii clasei de mijloc ca materie primă. E vorba de existenţa unui tineret căruia nu-i corespunde nici o reprezentare politică, un tineret bun de nimic în afară de distrugerea bicicletelor pe care societatea i le-a pus, atât de conştiincios, la dispoziţie.

Nici unul din aceste subiecte de îngrijorare nu ar trebui să apară ca fiind insurmontabil într-o perioadă a cărei mod predominant de guvernare este tocmai managementul crizelor. Doar dacă, considerăm că lucrul cu care se confruntă puterea nu este doar o altă criză, şi nici o serie de probleme mai mult sau mai puţin cronice, o serie de tulburări mai mult sau mai puţin anticipate, ci un singur pericol grav: apariţia unei forme de conflict şi a unor poziţii ce pur si simplu nu pot fi controlate.

CEI CARE CONSTITUIE ACEST PERICOL PESTE TOT trebuie să-şi pună mai mult decât întrebările superficiale cu privire la cauzele sau probabilităţile mişcărilor şi confruntărilor inevitabile. Ei trebuie să se întrebe spre exemplu, cum rezonează haosul grec cu situaţia din Franţa? O revoltă aici nu poate fi doar transpunerea simplă a ceea ce s-a întâmplat acolo. Războiul civil global încă mai are specificităţile sale locale. În Franţa, o situaţie de revolte generalizate ar provoca o explozie de altă natură.

Revoltaţii greci se confruntă cu un stat slab, în timp ce au posibilitatea să profite de o popularitate puternică. Nu trebuie uitat faptul că, doar cu treizeci de ani în urmă, împotriva Regimului Coloneilor, democraţia s-a reconstituit pe baza unei practici de violenţă politică. Această violenţă, a cărei amintire nu este tocmai înceţoşată, încă pare semnificativă pentru majoritatea grecilor. Până şi liderii partidului socialist au aruncat un cocktail molotov, două, în tinereţe. Cu toate astea, politicile clasice sunt echipate cu variante care ştiu foarte bine cum să integreze aceste practici şi cum să le extindă gunoiul ideologic până în inima revoltei. Dacă lupta greacă nu a fost hotărâtă şi dezamorsată în stradă – poliţia fiind vizibil depăşită acolo – asta s-a întâmplat pentru că neutralizarea ei a avut loc în altă parte. Nu există nimic mai epuizant, nimic mai fatal, decât aceste politici clasice, cu ritualurile lor învechite, cu gândirea lor fără gânduri, cu lumea lor mică şi închisă.

În Franţa, cei mai exaltaţi birocraţi socialişti n-au fost niciodată mai mult decât nişte stafidiţi care umplu sălile Adunării. Aici, totul conspiră să anihileze chiar şi cea mai vagă formă de intensitate politică. Ceea ce înseamnă că e tot timpul posibil să se opună cetăţeanul cu delincventul într-o operaţiune quasi-lingvistică care merge mână în mână cu operaţiunile quasi-militare. Revoltele din Noiembrie 2005 şi, într-un context diferit, mişcările sociale din toamna anului 2007, au creat deja câteva precedente. Imaginile studenţilor de dreapta din Nanterre care aplaudau în timp ce poliţia le expulza colegii, oferă o mică imagine fugară a ceea ce rezervă viitorul.

Nici nu mai trebuie menţionat faptul că ataşamentul francezului faţă de stat – garantul valorilor universale, ultimul pilon în faţa dezastrului – este o patologie dificil de deturnat. Mai presus de toate este o ficţiune care nu mai ştie cum să continue. Chiar şi guvernanţii noştri consideră acest lucru din ce în ce mai mult ca fiind un obstacol inutil, pentru că ei măcar iau conflictul aşa cum este – militar. Nu au nici un complex cu privire la trimiterea unităţilor antiteroriste să îmblânzească revolte, sau să elibereze un centru de reciclare ocupat de muncitorii săi. În timp ce statul bunăstării se prăbuşeşte, vedem apariţia unui conflict brutal între cei ce vor, şi cei ce nu vor, ordinea. Tot ce a fost politica franceză capabilă de dezactiveze, e pe cale să se dezlănţuie. Nu va reuşi niciodată să proceseze tot ce a reprimat. În stadiul avansat al descompunerii sociale, putem conta pe mişcarea care vine să găsească răsuflarea de nihilism necesară. Ceea ce nu înseamnă că nu va fi expusă la alte limite.

Mişcările revoluţionare nu se răspândesc prin contaminare ci prin rezonanţă. Ceva constituit aici rezonează cu undele de şoc emise de ceva constituit acolo. Un corp ce rezonează face acest lucru în modul său propriu. O insurecţie nu e precum o ciumă sau un incendiu forestier – un proces liniar care se întinde de la un loc la altul în urma unei scântei iniţiale. Mai degraba ia forma muzicii, a cărei puncte focale, deşi împrăştiate în timp şi spaţiu, reuşesc să impună ritmul propriilor lor vibraţii, căpătând mereu mai multă intensitate. Până în punctul în care o revenire la normal nu mai este dorită sau măcar imaginată. Atunci când vorbim de Imperiu, numim mecanismele puterii care sugrumă preventiv şi chirugical orice transformare revoluţionară a unei situaţii. În acest sens, Imperiul nu este un duşman care să ne confrunte cu capul înainte. Este un ritm care se auto-impune, un mod de a dispensa de, şi de a dispersa realitatea. Mai puţin o ordine a lumii decât lichidarea ei tristă, grea şi militaristă.

Ce vrem să spunem prin grupul de insurgenţi este schiţarea unei cu totul altfel de compoziţii, o altă faţă a realităţii, care din Grecia şi până în banlieue-urile(2) franceze îşi menţine consecvenţa.

Este acum înţeles în mod public că situaţiile de criză reprezintă atât de multe oportunităţi pentru restructurarea dominării. De aceea POATE SARKOZY SĂ ANUNŢE, FĂRĂ SĂ PARĂ A MINŢI prea mult, faptul că această criză financiară este „sfârşitul lumii” şi că anul 2009 va vedea Franţa intrând într-o nouă eră. Această şaradă numită criză economică se presupune că este o noutate: se presupune că suntem în ajunul unei noi epoci în care ne vom uni cu toţii în lupta împotriva inegalităţii şi a încălzirii globale. Dar pentru generaţia noastră – care s-a născut în criză şi nu a cunoscut nimic altceva decât criză economică, financiară, socială şi ecologică – acest lucru este dificil de acceptat. Nu ne vor păcăli din nou, cu încă o rundă de „acum o luăm de la început” şi „e vorba doar de strângerea curelei pentru ceva timp”. Ca să spunem adevărul, cifrele dezastruoase ale şomerilor nu ne mai provoacă nici un sentiment. Criza este un mod de guvernare. Într-o lume care pare să reziste doar prin controlul infinit al propriei prăbuşiri.

Acest război se poartă nu pentru diferite modalităţi de coordonare a societăţii, ci pentru idei ireductibile şi ireconciliabile de fericire şi lumile lor. Noi ştiam asta, la fel cum ştiu asta şi puterile ce vor veni. Rămăşiţele militante care ne văd – mereu mai numeroşi, mereu mai uşor de reperat – îşi smulg părul din cap încercând să ne îngrămădească în mici compartimente din micile lor capuri. Îşi întind braţele înspre noi pentru a putea să ne sufoce mai bine, cu eşecurile lor, cu paralizia lor, cu problematizările lor stupide. De la alegeri la „tranziţii”, militanţii nu vor fi niciodată altceva decât ceea ce ne distanţează, de fiecare dată puţin mai mult, de posibilitatea comunismului. Din fericire nu vom mai accepta nici trădarea nici înşelarea pentru mult timp.

Trecutul ne-a dat mult prea multe răspunsuri greşite ca să nu vedem că greşelile se aflau chiar în întrebări. Nu e necesară alegerea între fetişismul spontaneităţii şi controlul organizaţional; între strategia „vino singur, veniţi cu toţii” a reţelelor activiste şi disciplina ierarhiei; între acţionarea disperată acum şi aşteptarea disperată pentru mai târziu; între a pune în paranteze ceea ce urmează să fie trăit şi experimentat în numele paradisului ce pare din ce în ce mai mult a fi un iad, cu cât se amână mai mult şi pierderea timpului cu predicarea că plantatul morcovilor e destul pentru a ieşi din acest coşmar.

Organizaţiile sunt obstacole în organizarea noastră.

În fapt, nu există discrepanţe între cine suntem, ce facem şi ce devenim. Organizaţiile – politice sau muncitoreşti, fasciste sau anarhiste – încep mereu prin separarea, practic, a acestor aspecte ale existenţei. Este mai apoi uşor pentru ele să îşi prezinte formalismul idiot ca singură soluţie pentru această separare. A organiza înseamnă a nu da o structură slăbiciunii. Înseamnă mai presus de toate crearea de legături – care nu sunt sub nici o formă neutre – legături teribile. Gradul de organizare este măsurat după intensitatea împărţirii – materiale şi spirituale.

De acum încolo, organizarea materială pentru supravieţuire înseamnă organizarea materială pentru atac. Peste tot, o nouă ideea a comunismului va fi elaborată. În umbrele încăperilor din baruri, în magazine de printat, în squat-uri, ferme, săli de sport ocupate, se vor naşte noi complicităţi. Acestor preţioase complicităţi nu le trebuiesc refuzate mijloacele necesare pentru a-şi desfăşura forţele.

Aici se găseşte adevăratul potenţial revoluţionar al prezentului. Altercaţiile din ce în ce mai frecvente au această calitate formidabilă: sunt mereu o ocazie pentru complicităţi de acest tip, câteodată efemere, dar câteodată de asemenea de netrădat. Atunci când câteva mii de tineri găsesc determinarea necesară pentru a înfrunta această lume, ar trebui să fii prost ca poliţist să încerci să găseşti o urmă financiară, un conducător sau un informator.

DOUA SECOLE DE CAPITALISM ŞI NIHILISM AL PIEŢEI ne-au adus la cea mai extremă formă de alienare – de noi înşine, de alţii, de lume. Ficţiunea individului s-a descompus cu aceeaşi viteză cu care a devenit reală. Copii ai metropolei, facem acest rămăşag: că în cea mai profundă depravare a existenţei, permanent înnăbuşită, permanent dată la o parte, se găseşte posibilitatea comunismului.

În cele din urmă, suntem în război cu o întreagă antropologie. Cu însăşi ideea de om.

Prin urmare comunismul, ca presupunere şi ca experiment. Împărţirea unei sensibilităţi şi elaborarea împărţirii. Dezvăluirea a ceea ce este comun şi construirea unei forţe. Comunismul ca matrice a unui atac meticulos şi temerar asupra dominaţiei. Ca o chemare şi ca un nume pentru toate lumile ce rezistă împotriva pacificării imperiale, toate solidarităţile ireductibile la domnia mărfurilor, toate prieteniile ce presupun necesităţile războiului. COMUNISM. Ştim că este un termen ce trebuie folosit cu atenţie. Nu pentru că în marea paradă de cuvinte s-ar putea să nu mai fie la modă. Ci pentru că cei mai mari duşmai ai noştri l-au folosit, şi încă mai continuă să-l folosească. Insistăm. Anumite cuvinte sunt ca şi câmpurile de luptă: înţelesul lor, revoluţionar sau reacţionar, este o victorie, ce trebuie smulsă din fălcile luptei.

Părăsirea politicii clasice înseamnă înfruntarea războiului, care este de asemenea situat pe terenul limbajului. Sau mai degrabă, în modul în care cuvintele, gesturile şi viaţa sunt inseparabil conectate. Dacă cineva depune atât de mult efort pentru a închide ca terorişti o mână de tineri comunişti care se presupune că au participat la publicarea Insurecţiei care vine, nu este din cauza unei „infracţiuni gândite”, ci mai degrabă pentru că ar putea conţine o anumită consecvenţă între gânduri şi acţiuni. Lucru care rareori este tratat cu indulgenţă.

Oamenii aceştia nu sunt acuzaţi pentru că au scris o carte, nici măcar pentru că au atacat fizic fluxurile sacrosancte ce irigă metropola. Ci pentru că există posibilitatea să fi confruntat aceste fluxuri cu densitatea unei gândiri şi poziţii politice. Pentru că o acţiune ar fi putut avea sens conform unei alte consecvenţe a lumii decât cea părăsită a imperiului. Anti-terorismul pretinde să atace posibilul viitor al „asocierii infracţionale”. Dar ce este cu adevărat atacat este viitorul situaţiei. Posibilitatea ca în spatele fiecărui zarzavagiu să se ascundă câteva intenţii rele şi în spatele fiecărui gând, acţiunile pe care acesta le cere. Posibilitatea exprimată de ideea politicii – anonimă dar primitoare, dispersată şi de necontrolat – care nu poate fi alungată în depozitul libertăţii de expresie.

Rămâne prea puţină îndoială că tineretul va fi cel care va confrunta sălbatic puterea. Aceşti ultimi ani, de la revoltele din primavara anului 2001 din Algeria până la cele din Decembrie 2008 din Grecia, nu sunt decât nişte semnale de alarmă în acest sens. Cei ce acum 30 sau 40 de ani se revoltau împotriva părinţilor lor nu vor ezita să reducă totul la un conflict între generaţii, dacă nu la un simptom previzibil al adolescenţei.

Singurul viitor al unei „generaţii” este să fie cea premergătoare, pe o rută ce duce inevitabil în cimitir.

Tradiţia susţine că totul începe cu o „mişcare socială”. În special într-un moment în care stânga, care încă nu şi-a terminat descompunerea, încearcă, cu ipocrizie, să-şi recapete credibilitatea în stradă. Numai că în stradă nu mai deţine monopolul. Priviţi doar cum, cu fiecare nouă mobilizare a elevilor de liceu – la fel ca şi cu orice încă mai îndrăzneşte stânga să susţină – o prăpastie se măreşte în continuu între cererile lor plângăcioase şi nivelul de violenţă şi determinare al mişcării.

Din această prăpastie trebuie să construim un tranşeu.

Dacă vedem o succesiune de mişcări care se grăbesc una după cealaltă, fără a lăsa nimic vizibil în urmă, trebuie totuşi admis că ceva persistă. O urmă fină conectează tot ceea ce nu s-a lăsat prins de temporalitatea absurdă a retragerii unei noi legi, sau de oricare alt pretext. Când şi când, şi în propriul ritm, vedem cum se conturează ceva ca o forţă. O forţă care nu îşi serveşte timpul ci îl impune, încet.

Nu se mai pune problema prezicerii prăbuşirii sau a ilustrării posibilităţilor de bucurie. Fie că vine mai devreme sau mai târziu, ideea este să ne pregătim pentru ea. Nu e vorba de furnizarea unei scheme cu privire la ce trebuie să fie o insurecţie, ci de a lua posibilitatea unei revolte ca ceea ce n-ar fi trebuit niciodată să înceteze să fie: un impuls vital al tinereţii cât şi a înţelepciunii populare. Dacă omul ştie să se mişte, absenţa unei scheme nu este un obstacol ci o oportunitate. Pentru insurgenţi, spaţiul singur poate garanta esenţialul: menţinerea iniţiativei. Ce rămâne să fie creat, să fie îngrijit precum se îngrijeşte un foc, este o perspectivă sigură, o anumită febră tactică, care o dată ce a apărut, chiar şi acum, se dovedeşte a fi determinantă – şi o sursă constantă de determinare. Deja au fost reînviate anumite întrebări care chiar ieri ar fi putut părea groteşti sau depăşite; trebuie detectate, nu pentru a le răspunde definitiv, ci pentru a le menţine în viaţă. Faptul că le-au ridicat din nou este încă una din virtuţile revoltei din Grecia:

Cum devine o situaţie de revoltă generală, situaţie insurecţională? Ce e de făcut odată ce străzile au fost ocupate, odată ce poliţia a fost învinsă complet acolo? Parlamentele încă merită atacate? Care este însemnătatea practică a detronării puterii locale? Cum să decizi? Cum să subzişti?

CUM SĂ NE GĂSIM UNII PE ALŢII?

– Comitetul Invizibil,

Ianuarie 2009

_____

(1) Michele Alliot-Marie, Ministrul de Interne francez

(2) Banlieue – ghetouri franceze, situate de obicei în periferia suburbană

____

Textul a fost tradus de către Federaţia Anarhistă

6 gânduri despre &8222;Insurecţia care vine – partea I (Comitetul Invizibil)&8221;

  1. Pingback: Insurecţia care vine – partea II (Comitetul Invizibil) | Centrul de Cultură anarhistă

  2. Pingback: Insurecţia care vine – partea III (Comitetul Invizibil) | Centrul de Cultură anarhistă

  3. Pingback: Insurecţia care vine – partea V (Comitetul Invizibil) | Centrul de Cultură anarhistă

  4. Pingback: Insurecţia care vine – partea IV (Comitetul Invizibil) | Centrul de Cultură anarhistă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s