Insurecţia care vine – partea II (Comitetul Invizibil)


Această postare face parte din categoria Comitetul Invizibil şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Citeşte sau reciteşte:

Prima parte / a doua parte / a treia parte / a patra parte / a cincea parte

_____

 

INSURECŢIA CARE VINE

DIN ORICE UNGHI priveşti, prezentul nu oferă nici o cale de ieşire. Aceasta nu e singura sa virtute. Pentru cei ce caută speranţă mai presus de orice, rupe orice teren solid. Cei ce susţin că au soluţii sunt contracaraţi aproape imediat. Toată lumea e de acord că lucrurile nu pot decât să devină din ce în ce mai rele. „Viitorul nu are viitor” este înţelepciunea unei vârste care, cu toată aparenţa sa de normalitate perfectă, a atins nivelul de conştientizare al primilor punkeri.

Sfera reprezentării politice a ajuns la final. De la stânga la dreapta, aceleaşi fleacuri lovesc imaginea unui împărat sau a unui salvator, aceiaşi asistenţi de vânzări care îşi adaptează discursurile în conformitate cu rezultatele celor mai recente sondaje. Cei ce încă votează par să nu aibă altă intenţie decât să profaneze urna de vot, votând ca act pur de protest. Începem să suspectăm că oamenii continuă să voteze doar împotriva votului însuşi. Nimic din ce ni se arată nu este adecvat situaţiei, nici pe departe. În chiar liniştea sa, însăşi populaţia pare infinit mai matură decât toate aceste marionete ce se ciondănesc cu privire la modalitatea de guvernare. Incoerenţa oricărui chibani (3) din Belleville cuprinde mai multă înţelepciune decât toate declaraţiile aşa-zişilor noştri conducători. Capacul pus deasupra fierbătorului social e strâns bine, iar presiunea din interior continuă să crească. Din afara Argentinei, fantoma Que Se Vayan Todos (4) începe să bântuie serios clasa conducătoare.

Flăcările din Noiembrie 2005 încă mai pâlpâie în minţile tuturor. Acele prime focuri vesele au fost botezul unui perioade pline de promisiuni. Fabula creată de media cu „banlieue vs. Republica” ar putea să funcţioneze, dar ce câştigă la capitolul eficienţă, pierde la adevăr. Au fost aprinse focuri în centrele oraşelor, dar aceste ştiri au fost suprimate metodic. Străzi întregi din Barcelona au ars în solidaritate, dar nimeni nu a aflat de acest lucru în afara oamenilor ce locuiau acolo. Şi nici măcar nu e adevărat că ţara a încetat să ardă. Multe profiluri pot fi găsite printre arestaţi, cu puţine lucruri care să-i unească, în afara urii pentru societatea existentă – nu pentru clasă, rasă sau cartier. Nu „revolta din banlieue” era nouă, din moment ce asta avea loc încă din anii 80, ci ruptura de formele sale stabilite. Aceşti atacatori nu mai ascultă de nimeni, nici de ai lor Big Brother sau Big Sister, nici de organizaţiile comunităţii, însărcinate cu revenirea la normal. Nici un „SOS Rasism” (5) nu şi-a putut înfinge rădăcinile canceroase în acest eveniment, a cărui concluzie aparentă poate fi pusă pe seama oboselii, falsificării şi a omertei (6) media. Această întreagă serie de vandalisme nocturne şi atacuri anonime, această distrugere fără cuvinte, a mărit ruptura dintre politică şi politic. Nimeni nu poate nega sincer ceea ce este evident: acesta a fost un atac care nu cerea nimic, o ameninţare fără mesaj, şi nu avea nimic de-a face cu „politica”. Cineva ar trebui să fie orb la mişcările de tineri autonomi ale ultimilor 30 de ani ca să nu vadă caracterul pur politic al acestei negări ferme a politicii. Precum copiii pierduţi am distrus preţioasele valori ale unei societăţi ce nu merită mai mult respect decât monumentele Parisului la sfârşitul Săptămânii Sângeroase (7) – şi ştie acest lucru.

Nu va exista o soluţie socială la situaţia prezentă. Mai întâi pentru că adunarea vagă de medii sociale, instituţii şi baloane individualizate, numită, cu o tentă ironică, „societate”, nu are consistenţă. Mai apoi, pentru că nu mai există un limbaj pentru experienţa comună. Şi nu putem împărţi bogaţia dacă nu avem aceeaşi limbă. A trebuit jumătate de secol de luptă în jurul Iluminismului pentru a face posibilă Revoluţia Franceză, şi un secol de luptă în jurul muncii pentru a da naştere temutului „stat al bunăstării”. Luptele creează limbajul în care se exprimă o nouă ordine. Dar nu mai există aşa ceva astăzi. Europa este acum un continent în faliment, care cumpără pe ascuns de la magazinele cu reduceri, şi trebuie să zboare cu companii low-cost, dacă vrea să călătorească undeva. Nici un fel de „probleme” înrămate în termeni sociali nu recunosc vreo soluţie. Întrebările cu privire la „pensii”, la „siguranţa locului de muncă”, la „tineret” şi „violenţa” sa, nu pot decât să fie ţinute în aer în timp ce situaţia pe care aceste cuvinte o acoperă este permanent căutată de semne de posibilă nesupunere. Nimic nu poate face atractivă ideea de a şterge fundurile pensionarilor pentru salariul minim. Cei ce au descoperit mai puţină umilire şi mai multe avantaje într-o viaţă de infractor decât în spălatul podelelor nu îşi vor preda armele, iar închisoarea nu îi va învăţa să iubească societatea. Reduceri ale pensiilor lor lunare vor submina plăcerea lor disperată – căutarea hoardelor de pensionari, făcându-i să se agite şi să bolborosească refuzul de a munci printre numere din ce în ce mai mari de tineri. Şi în cele din urmă, lipsa unui venit garantat oferit după o zi de cvasi-revoltă, va putea pune bazele unei noi Înţelegeri Noi, unui nou pact, unei noi păci. Sentimentul social s-a evaporat deja prea mult pentru aşa ceva.

Ca o încercare de soluţionare, presiunea de a asigura că nu se întâmplă nimic, împreună cu supravegherea teritoriului de către poliţie, nu vor face decât să se intensifice. Avionul teleghidat fără pilot care a zburat pe deasupra Seine-Saint-Denise (8) la 14 iulie – după cum a confirmat mai târziu poliţia – prezintă o imagine a viitorului mult mai clară decât toate proiectele umaniste vagi. Faptul că au avut grijă să ne asigure că avionul nu era înarmat ne dă o indicaţie clară cu privire la drumul pe care ne îndreptăm. Teritoriul va fi împărţit în zone şi mai restrictive decât sunt deja. Autostrăzi construite în jurul graniţelor „cartierelor problemă” formează deja ziduri invizibile ce separă acele zone de subdiviziunile clasei de mijloc. Orice ar crede protectorii Republicii, controlul cartierelor „de către comunitate” este în mod vădit cel mai eficient mijloc disponibil. Sectoarele pur metropolitane ale ţării, principalele centre de oraş, îşi vor continua vieţile opulente, într-o deconstrucţie din ce în ce mai abilă, mai sofisticată şi mai sclipitoare. Vor lumina întreaga planetă cu strălucirea neoanelor lor, în timp ce patrulele  BAC (9) şi cele ale companiilor private de securitate (ex. Unităţile paramilitare) se înmulţesc sub umbrela unei protecţii judiciare din ce în ce mai neruşinate.

Impasul prezentului, evident oriunde, este negat peste tot. Şirul de psihologi, sociologi şi oameni de litere mediocri, fiecare cu un jargon specializat din care concluziile sunt în mod special absente, nu se va sfârşi niciodată. E destul să asculţi cântecele vremii – „alternative-folk-ul” cretin, în care micul burghez îşi diseacă starea sufletului, lângă declaraţiile de război ale Mafia K1 Fry (10) – ca să-ţi dai seama că o anumită coexistenţă se va sfârşi curând, că o decizie este aproape. Această carte este semnată în numele unui colectiv imaginar. Editorii săi nu sunt şi autorii săi. Ei s-au mulţumit doar cu aducerea de puţină ordine în locurile comune ale timpurilor noastre, cu colectarea unor murmure din jurul meselor din baruri sau din spatele uşilor închise ale dormitoarelor. Nu au făcut nimic mai mult decât să pună pe hârtie câteva adevăruri necesare, a căror represiune universală umple spitalele de psihiatrie cu pacienţi, şi ochii cu durere. S-au transformat în scribi ai situaţiei. Este caracteristica privilegiată a circumstanţelor radicale că aplicarea riguroasă a logicii duce la revoluţie. Este destul să spunem ce avem sub ochi şi să nu ne ferim de la a trage concluzii.

Primul Cerc

„SUNT CEEA CE SUNT”

„SUNT CEEA CE SUNT”. Aceasta este cea mai recentă ofertă a marketing-ului pentru lume, ultima etapă în dezvoltarea reclamelor, mult mai departe decât toate îndemnurile de a fi diferit, de a fi tu însuţi şi de a bea Pepsi. Zeci de ani de concepte pentru a ajunge unde suntem, pentru a atinge tautologia pură. I = I. El fuge pe o bandă de alergat în faţa oglinzii de la sala de fitness. Ea vine de la serviciu în spatele volanului maşinii ei Smart. Se vor întâlni oare?

„SUNT CEEA CE SUNT”. Corpul meu îmi aparţine. Eu sunt eu, tu eşti tu, şi ceva e greşit. Personalizarea în serie. Individualizarea tuturor condiţiilor – viaţă, muncă şi mizerie. Schizofrenie difuză. Depresie agresivă. Atomizare în particule paranoice fine. Isterizare a contactului. Cu cât vreau mai mult să fiu eu, cu atât mai mult simt o goliciune. Cu cât mă exprim mai mult, cu atât mă simt mai extenuat. Cu cât alerg mai mult după mine, cu atât obosesc mai mult. Ne ţinem de propriul nostru sine ca de un titlu de slujba vânat de mult. Am devenit proprii noştrii reprezentanţi într-un ciudat comerţ, garanţi ai unei personalizări care, în cele din urmă, se simte mai mult ca o amputare. Ne asigurăm propriile persoane până în punctul falimentului, cu o grosolănie mai mult sau mai puţin bine ascunsă.

Între timp, mă descurc. Cătarea sinelui, blogul meu, apartamentul meu, cele mai la modă porcării, drame relaţionale, cine si-o pune cu cine…..orice fel de proteze sunt necesare pentru a ma ţine de un „Eu”! Dacă „societatea” nu ar fi devenit o abstracţiune atât de definitivă, atunci ar denunţa toate cârjele existenţiale care îmi permit să mă târâi mai departe, ansamblul dependenţelor pe care le-am contractat ca preţ al identităţii mele. Persoana handicapată este cetăţeanul model al zilei de mâine. Nu fără a avea acest lucru în vedere le exploatează asociaţiile, cerând să li se dea „un venit de subzistenţă”.

ÎNDEMNUL, PESTE TOT, de „a fi cineva” menţine starea patologică ce face necesară societatea. Pentru ca acest îndemn să fie puternic produce chiar slăbiciunile prin care se menţine pe sine, astfel că totul pare să capete un caracter terapeutic, chiar şi munca, chiar şi dragostea. Toate acele „Ce mai faci?” pe care le schimbăm, dau impresia unei societăţi compuse din pacienţi care îşi iau unul altuia temperatura. Sociabilitatea este acum compusă din o mie de mici nişe, o mie de mici refugii în care te poţi ascunde. Unde e mereu mai bine decât frigul aspru de-afară. Unde totul e fals, din moment ce totul e doar un pretext pentru a te încălzi. Unde nimic nu se poate întâmpla pentru că suntem cu toţii prea ocupaţi să tremurăm împreună în tăcere. În curând, această societate va mai fi susţinuită doar de simpla tensiune a tuturor atomilor sociali ce se întind spre o cură iluzorie. E o uzină a cărei turbine funcţionează pe baza unui rezervor gigant cu lacrimi neplânse, mereu existând riscul să dea pe lângă.

„SUNT CEEA CE SUNT”. Nicicând nu a găsit dominaţia un slogan care să sune atât de inocent. Menţinerea sinelui într-o stare de permanentă deteriorare, într-o stare cronică aprope de prăbuşire, este cel mai bine păstrat secret al ordinii lucrurilor din prezent. Sinele slab, deprimat, auto-critic, real este în principiu acel subiect adaptabil la nesfârşit, cerut de inovarea neîncetată a producţiei, învechirea accelerată a tehnologiilor, răsturnarea constantă a normelor sociale, şi flexibilitatea generalizată. Este în acelaşi timp, cel mai vorace consumator şi, în mod paradoxal, cel mai productiv sine, cel ce se va arunca cel mai dornic şi mai energic în proiectul cel mai superficial, doar pentru a reveni mai apoi la starea sa originală de larvă.

„CE SUNT EU”, atunci? Din copilărie, am trecut printr-un flux de lapte, mirosuri, poveşti, sunete, emoţii, rime de la creşă, substanţe, gesturi, idei, impresii, priviri, cântece şi mâncăruri. Ce sunt eu? Legat în fiecare fel de locuri, suferinţe, strămoşi, prieteni, iubiri, evenimente, limbi, amintiri, de tot felul de lucruri care în mod evident nu sunt eu. Tot ceea ce mă ataşează de lume, toate legăturile care mă constituie; toate forţele care mă compun, nu formează o identitate, un lucru ce poate fi arătat la cerere, ci o existenţă de viaţă, singulară, împărţită, din care iese – în anumite momente şi locuri – acea fiinţa care spune „Eu”. Sentimentul nostru de inconsecvenţă este pur şi simplu consecinţa acestei credinţe naive în permanenţa sinelui şi a puţinei griji pe care o oferim lucrului care ne face ceea ce suntem.

E ameţitor să vezi sloganul Reebok „SUNT CEEA CE SUNT”, întronat în vârful unui zgârie nori din Shanghai. Vestul, peste tot, îşi desfăşoară calul troian preferat: antimonia exasperată dintre sine şi lume, dintre individ şi grup, dintre ataşament şi libertate. Libertatea nu este acţiunea de distrugere a ataşamentelor, ci capacitatea practică de a lucra asupra lor, de a te mişca în interiorul lor, de a le forma sau dizolva. Familia există ca şi familie, însemnând ca şi iad, pentru cei care au renunţat la încercarea de a-i modifica mecanismele epuizante, sau nu ştiu cum să facă acest lucru. Libertatea de a te dezrădăcina pe tine însuţi a fost mereu o libertate fantezistă. Nu ne putem descotorosi de ceea ce ne leagă fără a pierde în acelaşi timp chiar lucrul înspre care forţele noastre s-ar îndrepta.

„SUNT CEEA CE SUNT”, atunci, nu este doar o minciună, o simplă campanie de publicitate, ci o campanie militară, un strigăt de război direcţionat împotriva a tot ceea ce există între fiinţe, împotriva a tot ceea ce circulă nedesluşit, tot ceea ce le leagă în mod invizibil, tot ceea ce împiedică devastarea completă, împotriva a tot ceea ce ne face să existăm, şi se asigură că întreaga lume nu are peste tot aspectul şi senzaţia unei autostrăzi, a unui parc de amuzament sau a unui oraş nou: plictiseala pură, lipsită de pasiune dar bine-ordonată, spaţiul gol, îngheţat, în care nimic nu se mişcă în afara corpurilor înregistrate, automobilelor moleculare şi mărfurilor ideale.

FRANŢA NU AR FI TĂRÂMUL PASTILELOR PENTRU ANXIETATE care a devenit, paradisul anti-depresivelor, Mecca-ul nevroticii, dacă nu ar fi de asemenea şi campionul european la productivitate pe oră. Boală, oboseală, depresie, pot fi văzute ca simptome individuale ale lucrului ce trebuie vindecat. Ele contribuie la menţinerea ordinii existente, la adaptarea mea docilă la norme idioate, şi la modernizarea cârjelor mele. Ele specifică selecţia tendinţelor mele oportune, maleabile şi productive, precum şi cele ce trebuiesc eliminate cu grijă. „Ştii, nu e niciodată prea târziu ca să te schimbi”. Dar luate ca fapte, eşecurile mele pot de asemenea duce la dezmembrarea ipotezei sinelui. Ele devin apoi acte de rezistenţă în războiul curent. Ele devin o revoltă şi o forţă împotriva a tot ceea ce conspiră spre normalizarea noastră, spre amputarea noastră. Sinele nu este un lucru dinăuntrul nostru care se află în stare de criză: este forma pe care urmăresc să o ştampileze pe noi. Vor să ne transforme sinele în ceva clar definit, separat, evaluabil în termeni de calitate, controlabil, când de fapt suntem creaturi printre creaturi, singularităţi printre similari, carne vie ce ţese carnea lumii. Contrar ceea ce ni s-a repetat din copilărie, inteligenţa nu înseamnă să ştii să te adaptezi – sau dacă ăsta e un tip de inteligenţă, atunci e inteligenţa sclavilor. Inadaptabilitatea noastră, oboseala noastră, sunt doar probleme din punctul de vedere al părţii ce încearcă să ne subjuge. Ele indică mai degrabă un punct de plecare, un punct de întâlnire, pentru noi complicităţi. Ele dezvăluie un peisaj mai distrus, dar infinit mai partajabil decât toate terenurile fantastice pe care această societate le păstrează pentru scopurile sale.

Nu suntem deprimaţi; suntem în grevă. Pentru cei ce refuză să se coordoneze pe sine, „deprimarea” nu e un stadiu ci un pasaj, o retragere, o eschivă înspre dezafilierea politică. De atunci înainte, medicamentele şi poliţia sunt singurele forme posibile de reconciliere. De aceea societatea prezentului nu ezită să impună folosirea Ritalinului asupra copiilor săi supra-activi, sau să lege oamenii în dependenţe permanente de farmaceutice, si de ce susţine că este capabilă să detecteze „devieri comportamentale” la vârsta de trei ani. Pentru că peste tot, ipoteza sinelui începe să scârţâie.

Al Doilea Cerc

„Divertismentul este o nevoie vitală”

Un guvern care declară stare de urgenţă împotriva copiilor de 15 ani. O ţară care îşi găseşte refugiul în braţele unei echipe de fotbal. Un poliţist într-un pat de spital, plângându-se că a fost victima „violenţei”. O consilieră locală emiţând un decret împotriva construirii a 3 case. Doi copii de 10 ani, din Chelles, acuzaţi că au dat foc la un magazin cu jocuri video. Această perioadă pare să exceleze într-o anumită situaţie a grotescului care pare să îi scape de fiecare dată. Adevărul este că tonurile jalnice şi indignate ale mediei de ştiri nu sunt capabile să oprească izbucnirea de râs care întâmpină aceste titluri.

Izbucnirea râsului este singurul răspuns potrivit la toate „întrebările” serioase puse de analiştii de ştiri. Să o luăm pe cea mai banală: nu există ”o întrebare cu privire la imigrare”. Cine mai creşte încă acolo unde s-a născut? Cine trăieşte unde a crescut? Cine lucrează unde trăieşte? Cine trăieşte unde au trăit strămoşii săi? Şi cui aparţin copiii acestei ere, televiziunii sau părinţilor lor? Adevărul este că am fost complet rupţi de orice apartenenţă, nu mai suntem de nicăieri, iar rezultatul, pe lângă o nouă dispoziţie spre turism, este o suferinţă de necontestat. Istoria noastră e una de colonizări, migrări, războaie, exiluri, de distrugere a tuturor rădăcinilor. Este istoria a tot ceea ce ne-a făcut străini în această lume, oaspeţi în propria noastră familie. Am fost îndepărtaţi de propria noastră limbă de către educaţie, de cântecele noastre de către concursuri TV, de carnea noastră de către pornografia de masă, de oraşul nostru de către poliţie, si de prietenii noştri de către munca plătită. La acestea ar trebui să adăugăm, în Franţa, munca feroce şi seculară a individualizării prin puterea statului, care clasifică, compară, disciplinează şi separă subiecţii săi, începând de la o vârstă fragedă, care asupreşte instinctiv orice solidarităţi care îi scapă, până când nu mai rămâne nimic decât cetăţenia – o senzaţie pură şi fantezistă de apartenenţă la Republică. Francezul, mai mult decât oricine altcineva, este întruchiparea deposedatului, săracului. Ura sa faţă de străini este bazată pe ura sa pentru sine ca străin. Amestecul de gelozie şi frică pe care îl simte faţă de „cites” (11) nu exprimă nimic altceva decât resentimentul pentru tot ceea ce a pierdut. Nu poate să se abţină să nu urască aşa numitele cartiere „problemă”, unde încă mai există ceva viaţă comunală, câteva legături între fiinţe, unele solidarităţi necontrolate de stat, o economie informală, o organizaţie ce nu este încă detaşată de cei ce organizează. Am ajuns la un punct de privare în care singurul mod în care poţi să te simţi francez este să înjuri imigranţii şi cei care sunt mai vizibil străini. În această ţară, imigranţii îşi asumă o curioasă poziţie de suveranitate: dacă n-ar fi aici, francezii ar înceta să existe.

Franţa este produsul şcolilor sale, şi nu invers. Trăim într-o ţară excesiv de dogmatică, în care îţi aminteşti trecerea unui examen ca un fel de eveniment al vieţii. În care pensionarii încă îţi povestesc de eşecurile lor, cu 40 de ani în urmă, la un examen de oricare tip, şi cum le-a stricat toată cariera, toată viaţa. Timp de un secol şi jumătate, sistemul naţional de educaţie a produs un tip de subiectivitate de stat care se diferenţiază de toate celelalte. Oameni care acceptă competiţia cu condiţia ca terenul de joacă să fie nivelat. Care aşteaptă ca în viaţă fiecare om să fie răsplătit ca într-un concurs, conform meritului său. Care mereu cere permisiunea de a vorbi. Care respectă tacit cultura, regulile şi pe cei cu cele mai bune note. Chiar şi ataşamentul lor faţă de marii intelectuali critici şi respingerea capitalismului sunt marcate de această dragoste pentru şcoală. Această construcţie de subiectivităţi ale statului se prăbuşeşte, puţin mai mult în fiecare zi, cu declinul instituţiilor de învăţământ. Reapariţia, în ultimii 20 de ani, unei şcoli şi unei culturi a străzii, în competiţie cu şcoala republicii şi cultura sa de carton, este cea mai profundă traumă cu care se confruntă în prezent universalismul francez. În această privinţă, extrema dreaptă este deja reconciliată cu stânga cea mai virulentă. Totuşi, numele Jules Ferry – Ministru de Thiers în timpul înăbuşirii Comunei şi teoretician al colonizării – ar trebui el însuşi să fie destul pentru a declara această situaţie suspectă. (12)

Atunci când vedem la ştirile de seară profesori din vreun „comitet de vigilenţă cetăţenească” care vin să se plângă că cineva a dat foc la şcoala lor, ne amintim cum, de multe ori, fiind copii, ne imaginam acelaşi lucru. Atunci când auzim un intelectual de stânga bolborosind despre barbarismul grupurilor de copii ce hărţuiesc trecătorii pe stradă, fură, dau foc la maşini, şi se joacă de-a şoarecele şi pisica cu poliţia, ne amintim ce spuneau despre „unsuroşi” în anii 50 sau şi mai bine, de apaşi în „Belle Epoque: „Numele generic apaş”, scrie un judecător la tribunalul Sena în 1907, „a fost folosit în ultimii câţiva ani pentru a descrie toţi indivizii periculoşi, inamici ai societăţii, fără naţiune sau familie, dezertori ai tuturor datoriile, pregătiţi pentru cele mai temerare confruntări, şi pentru orice fel de atac asupra persoanelor sau proprietăţilor.” Aceste găşti care fug de la muncă, care adoptă numele cartierelor lor, şi confruntă poliţia, sunt coşmarul cetăţeanului francez bun şi individualizat: ei întruchipează tot ceea ce el a lăsat deoparte, toată posibila bucurie pe care el nu o va experimenta niciodată. Este ceva impertinent în existenţa într-o ţară în care un copil care cântă după placul inimii este inevitabil redus la tăcere cu un „opreşte-te, vei agita lucrurile”, unde castrarea dogmatică dezlănţuie râuri de angajaţi supravegheaţi. Aura ce persistă în jurul lui Mesrine (13) are mai puţin de-a face cu cinstea şi îndrăzneala sa decât cu faptul că a decis să răzbune ceea ce ar trebui cu toţii să răzbunăm. Sau mai degrabă, ceea ce ar trebui să răzbunăm direct, în loc să continuăm să ezităm şi să evităm la nesfârşit. Pentru că nu este nici o îndoială că în o mie de feluri imperceptibile şi ascunse, în tot felul de remarci defăimătoare, în fiecare expresie răuvoitoare şi în fiecare politeţe veninoasă, francezul continuă să răzbune, permanent şi împotriva tuturor, faptul că s-a resemnat să fie călcat în picioare. Era timpul ca ne futem în poliţie! să înlocuiască da domnule ofiţer! În acest sens, ostilitatea ne-nuanţată a anumitor găşti doar exprimă, într-un fel mai puţin ascuns, atmosfera veninoasă, spiritul putrezit, dorinţa de distrugere salvatoare în care ţara este consumată complet. A numi această populaţie de străini în mijlocul căreia trăim „societate” este o atât de mare uzurpare încât până şi sociologii visează să renunţe la un concept care a fost, timp de un secol, pâinea şi untul lor. Acum preferă metafora unei reţele pentru a descrie conexiunea solitudinilor cibernetice, angrenarea interacţiunilor superficiale sub nume precum „coleg”, „contact”, „amic”, „cunoştinţă” sau „întâlnire”. Asemenea reţele se condensează uneori într-un mediu, în care nu se împarte nimic altceva decât coduri, şi unde nu se desfăşoară nimic în afară de recompunerea neîncetată a identităţii.

Ar fi o pierdere de timp să detaliem tot ceea ce se află în agonie în relaţiile sociale existente. Se spune că familia revine, că ideea de cuplu revine. Dar familia care revine nu e aceeaşi care a plecat. Întoarcerea ei nu este decât o adâncire a separaţiei dominante pe care o maschează, devenind ceea ce este prin această mascaradă. Toată lumea poate confirma raţiile de tristeţe condensate de la an la an în reuniunile de familie, zâmbetele forţate, ciudăţenia de a vedea pe toată lumea prefăcându-se inutil, senzaţia ca un cadavru stă acolo pe masă, şi toată lumea se comportă de parcă n-ar fi nimic. De la flirt la divorţ, de la coabitare la familii vitrege, toată lumea simte idioţenia tristului nucleu familial, dar mulţi încă par să creadă că ar fi mai trist dacă ar renunţa la el. Familia nu mai este atât de mult sufocarea controlului maternal sau patriarhatul bătăilor cât e abandonul infantil spre o dependenţă vagă, în care totul este familiar, acest moment fără griji în faţa unei lumi care nimeni nu poate nega că se descompune, o lume în care „a deveni auto-suficient” este un eufemism pentru „a fi găsit un şef”. Vor să folosească „familiaritatea” familiei biologice ca scuză pentru a consuma orice ardere pasională din noi şi, sub pretextul că ne-au crescut, să ne facă să renunţăm la posibilitatea de a creşte, precum şi la tot ceea ce e serios în copilărie. Este necesar să ne protejam de o asemenea coroziune.

Cuplul e ultimul stadiu al marii căderi sociale. Este oaza din mijlocul deşertului uman. Sub auspiciile „intimităţii”, ajungem la el căutând tot ceea ce evident a părăsit relaţiile sociale contemporane: căldură, simplitate, adevăr, o viaţă fără teatru sau spectator. Dar odată ce vârful romantismului a fost depăşit, „intimitatea” rămâne goală: este ea însăşi o invenţie socială, vorbeşte în limba revistelor glamour şi în limba psihologiei; ca orice altceva, este încărcată cu atât de multe strategii până în punctul saţietăţii. Nu este mai mult adevăr aici decât în altă parte; şi aici domină minciunile şi legile înstrăinării. Şi când, cu mult noroc, cineva descoperă adevărul, acesta necesită o partajare care dezice chiar forma cuplului. Ceea ce permite fiinţelor să se iubească e acelaşi lucru care le face bune de iubit şi distruge utopia autismului-pentru-doi.

În realitate, descompunerea tuturor formelor sociale este o binecuvântare. Este pentru noi condiţia ideală pentru o experimentare sălbatică şi masivă, cu noi aranjamente, cu noi fidelităţi. Faimoasa „resemnare parentală” a impus asupra noastră o confruntare cu lumea care cere o luciditate precoce, şi prevesteşte minunate revolte ce vor veni. În moarte cuplului, vedem naşterea formelor perturbatoare de afectivitate colectivă, acum că sexul este epuizat iar masculinitatea şi feminitatea defilează în haine mâncate de molii, acum că trei decenii de inovare pornografică continuă au epuizat toată atracţia exceselor şi eliberării. Contăm pe transformarea a ceea ce e necondiţionat în relaţii, armura unei solidarităţi politice la fel de impenetrabilă pentru interferenţa statului ca şi o tabără de ţigani. Nu este nici un motiv pentru care subvenţiile interminabile pe care numeroase rude se simt obligate să le dea progeniturilor lor proletariene, să nu devină o formă de patronaj în favoarea subminării sociale. „A deveni autonom” ar putea la fel de bine să însemne a învăţa să lupţi în stradă, să ocupi clădiri goale, să încetezi să mai munceşti, să iubeşti cu nebunie şi să furi din magazine.

___

(3) Chibani înseamnă bătrân în arabă; aici se referă la bătrânii care joacă table în cafenelele din Belleville, un cartier din Paris, alcătuit în mare parte din imigranti.

(4) Toţi trebuie să plece! – sclogan al rebeliunii din Argentina din 2001

(5) Un ONG francez anti-rasist, înfiinţat de Partidul Socialist al lui Francois Mitterand în anii 1980.

(6) „Codul tăcerii” în cadrul mafiei: absolut nici o cooperare cu autorităţile statului sau încredere în serviciile lor

(7) Bătălia ce a distrus Comuna din Paris în 1871, în timpul căreia sute de clădiri din Paris au fost incendiate de comunarzi.

(8) Banlieue în nord-estul Parisului, unde, la 27 Octombrie 2005, doi adolescenţi au fost ucişi în timp ce fugeau de poliţie, dând naştere la revoltele din 2005.

(9) Brigada Anti-Infractionalitate (Brigade Anti-Criminalite) – poliţişti în civil ce acţionează ca forţe împotriva găştilor atât din banlieue cât şi la demonstraţii, deseori acţionând ei înşişi ca o gaşcă, în luptă pentru teritoriu şi resurse.

(10) Cunoscut grup francez de rap.

(11) Cite – proiect de casă, găsit de obicei în zone sărăcăcioase ca banlieue-urile

(12) Legile Ferry – ce fondau sistemul educaţional secular şi republican francez – au fost numite după Jules Ferry care le-a propus prima dată în 1881.

(13) Un celebru infractor francez. 1936-1979

____

Textul a fost tradus de către Federaţia Anarhistă

4 gânduri despre &8222;Insurecţia care vine – partea II (Comitetul Invizibil)&8221;

  1. Pingback: Insurecţia care vine – partea III (Comitetul Invizibil) | Centrul de Cultură anarhistă

  2. Pingback: Insurecţia care vine – partea V (Comitetul Invizibil) | Centrul de Cultură anarhistă

  3. Pingback: Insurecţia care vine – partea IV (Comitetul Invizibil) | Centrul de Cultură anarhistă

  4. Pingback: Insurecţia care vine – partea I (Comitetul Invizibil) | Centrul de Cultură anarhistă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s