Insurecţia care vine – partea III (Comitetul Invizibil)


Această postare face parte din categoria Comitetul Invizibil şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Citeşte sau reciteşte:

Prima parte / a doua parte / a treia parte / a patra parte / a cincea parte

_____

 

Al treilea Cerc

„Viaţa, sănătatea şi dragostea sunt precare – de ce ar fi munca o excepţie?”

Nici o întrebare nu este mai confuză, în Franţa, decât cea cu privire la muncă. Nici o relaţie nu este mai desfigurată decât cea dintre francezi şi muncă. Mergi în Andalusia, în Algeria, în Napoli. Acolo urăsc profund munca. Mergi în Germania, în Statele Unite, în Japonia. Acolo venerează munca. Lucrurile se schimbă, e adevărat. Există mulţi otaku în Japonia, frohe Arbeitlose în Germania şi dependenţi de muncă în Andalusia. Dar pentru moment, aceştia se încadrează la capitolul curiozităţi. În Franţa, coborâm în patru labe penru a urca pe scara ierarhică, dar în intimitate ne auto-flatăm spunându-ne că de fapt nu ne interesează. Stăm la servici până la 10 seara când suntem copleşiţi cu sarcini, dar n-am avut niciodată scrupule când venea vorba de furatul materialelor de birou sau modificarea inventarului pentru a le putea vinde mai târziu. Urâm şefii, dar vrem să fim angajaţi cu orice chip. A avea o slujbă e o onoare, dar a munci e un semn de servilism. Pe scurt: ilustrarea clinică perfectă a isteriei. Iubim în timp ce urâm, urâm în timp ce iubim. Şi ştim cu toţii stupoarea şi confuzia care lovesc istericul atunci când îşi pierde victima – patronul său. Cel mai adesea, nu poate depăşi momentul.

Această nevroză este fundaţia pe care guverne succesive au putut să declare război lipsei locurilor muncă, pretinzând că duc o „luptă cu şomajul” în timp ce foşti manageri campau cu telefoanele lor în adăposturile Crucii Roşii de pe malurile Senei. În timp ce Departamentul Muncii manipula masiv statisticile pentru a aduce cifrele şomajului sub două milioane. În timp ce traficul de droguri şi cecurile de ajutor social erau singurele garanţii, după cum a recunoscut statul francez, împotriva posibilităţii agitaţiei sociale în fiecare moment. Economia psihică a francezilor precum şi stabilitatea politică a ţării sunt în joc în menţinerea ficţiunii muncitoreşti.

Scuzaţi-ne dacă ne futem în treaba asta.

Aparţinem unei generaţii care trăieşte foarte bine în această ficţiune. Care nu a depins niciodată nici de o pensie şi nici de dreptul de a munci, ca să nu mai vorbim de drepturile „la” servici. Asta nu e nici măcar „precar”, după cum vor să teoretizeze cele mai avansate facţiuni ale stângii militante, pentru că a fi precar înseamnă încă să te defineşti în relaţie cu sfera muncii, şi anume cu descompunerea sa. Acceptăm necesitatea găsirii banilor, prin orice mijloace, pentru că în prezent este imposibil să trăieşti fără ei, dar respingem necesitatea de a munci. Şi în plus, noi nu mai muncim: noi ne executăm sentinţa. Afacerile nu sunt un loc în care existăm, ci un loc prin care trecem. Nu suntem cinici, ci doar refuzăm să fim înşelaţi. Toate aceste discursuri despre motivaţie, calitate şi investiţie personală, trec pe lângă noi, spre marea disperare a managerilor de resurse umane. Ei spun că suntem dezamăgiţi de afaceri, că acestea au eşuat în a onora loialitatea părinţilor noştri, că au renunţat la ei prea uşor. Mint. Pentru a fi dezamăgit, cineva ar fi trebuit să spere ceva. Iar noi nu am sperat niciodată nimic în ce priveşte afacerile: le vedem aşa cum sunt şi cum au fost mereu, un joc al fraierilor cu grade variabile de confort. În numele părinţilor noştri, singurul nostru regret este că au căzut în capcană, cel puţin cei ce au crezut.

CONFUZIA SENTIMENTALĂ CARE ÎMPREJMUIEŞTE CHESTIUNEA muncii poate fi explicată astfel: noţiunea de muncă a inclus în permanenţă două dimensiuni contradictorii: o dimensiune a exploatării şi o dimensiune a participării. Exploatarea puterii de muncă individuale şi colective prin aproprierea privată sau socială a surplusului de valoare; participarea într-un efort comun prin relaţiile ce leagă pe cei ce colaborează în inima universului producţiei. Aceste două dimensiuni sunt confundate într-un mod pervers în noţiunea de muncă, explicând indiferenţa muncitorilor, la sfârşitul zilei, atât faţă de retorica marxistă – care neagă dimensiunea participării – cât şi faţă de cea managerială – care neagă dimensiunea exploatării. De aici ambivalenţa relaţiei de muncă, care este ruşinoasă într-atât încât ne face străini de ceea ce facem, şi – în acelaşi timp –adoraţi, în măsura în care o parte din noi este adusă în joc. Dezastrul a apărut deja: el rezidă în tot ceea ce a trebuit să fie distrus, în toţi cei ce au trebuit să fie dezrădăcinaţi, astfel încât muncă să ajungă să fie singurul mod de viaţă. Oribilitatea muncii stă mai puţin în munca propriu-zisă şi mai mult în devastarea metodică, timp de secole, a tot ceea ce nu e muncă: familiarităţile cartierului şi comerţului, ale satului, luptei, rudeniei, ataşamentul nostru faţă de locuri, fiinţe, anotimpuri, faţă de moduri de a face lucruri şi de a vorbi.

Aici rezidă paradoxul curent: munca a triumfat complet peste toate celelalte moduri de existenţa, chiar în momentul în care muncitorii au devenit de prisos. Câştigurile în productivitate, externalizare, mecanizare, producţie automată şi digitală au progresat atât de mult încât aproape că au redus la zero cantitatea de forţă de muncă vie necesară în manufacturarea oricărui produs. Trăim paradoxul unei societăţi de muncitori fără muncă, în care divertismentul, consumul şi plăcerea nu fac decât să sublinieze lipsa de la care ar trebui să ne distragă atenţia.

Mina din Carmaux, cunoscută pentru un secol de greve violente, a fost acum transformată în Cape Discovery. Este un „multiplex” de divertisment, pentru skateboarding şi ciclism, recunoscut printr-un „Muzeu Minier” în care sunt simulate explozii de metan pentru turişti.

În corporaţii, munca este divizată într-un mod din ce în ce mai vizibil în poziţii cu abilităţi deosebite de cercetare, concepere, control, coordonare şi comunicare, care implementeaza toate cunoştinţele necesare pentru noul proces de producţie cibernetică, şi în poziţii lipsite de abilităţi pentru administrarea şi supravegherea acestui proces. Primele sunt puţine la număr, foarte bine plătite şi prin urmare foarte căutate, astfel că minoritatea care ocupă aceste poziţii va face orice pentru a nu risca să le piardă. Ei şi munca lor sunt efectiv legaţi într-o îmbrăţişare chinuitoare. Manageri, oameni de ştiinţă, lobby-işti, cercetători, programatori, dezvoltatori, consultanţi şi ingineri, nu se opresc practic niciodată din muncit. Chiar şi vieţile lor sexuale servesc la augmentarea productivităţii. Un filosof de Resurse Umane scrie, „cele mai creative afaceri sunt cele cu cel mai mare număr de relaţii intime”. „Asociaţii afacerii”, confirmă un Manager de Resurse Umane de la Daimler-Benz, „sunt o parte importantă a capitalului afacerii […] Motivaţia lor, cunoştinţele lor, capacitatea lor de inovaţie şi atenţia lor la dorinţele clientului, constituie materia primă a serviciilor inovative […] Comportamentul lor, competenţa lor socială şi emoţională, sunt un factor în creştere în evaluarea muncii lor […] Aceasta nu va mai fi evaluată în termeni de ore la muncă, ci pe baza obiectivelor îndeplinite şi calităţii rezultatelor. Ei sunt antreprenori”.

Seria de sarcini care nu poate fi delegată automatizării, formează un grup confuz de slujbe care, pentru că nu pot fi ocupate de maşinării, sunt ocupate de orice fel de oameni: magazioneri, oameni de depozit, muncitori la liniile de asamblare, muncitori sezonieri, etc. Această forţă de muncă flexibilă, nediferenţiată, care merge de la o sarcină la alta şi nu rămâne niciodată mult într-o afacere, nu se mai poate consolida pe sine ca o forţă, fiind în afara centrului procesului de producţie şi fiind angajată să acopere găurile produse de ceea ce încă nu a fost mecanizat, ca şi când ar fi pulverizată într-o multitudine de interstiţii. Muncitorul temporar este imaginea muncitorului care nu mai este muncitor, care nu mai are o breaslă – ci doar abilităţi pe care le vinde când poate – şi a cărui simplă disponibilitate este de asemenea un fel de muncă.

PE MARGINILE ACESTEI FORŢE DE MUNCĂ care este eficientă şi necesară funcţionării maşinăriei, se află o majoritate crescândă care a devenit de prisos, care cu siguranţă este de folos la fluxul producţiei dar nu şi la altceva, fapt ce introduce riscul ca, în starea lor de inactivitate, să pornească sabotarea maşinăriei. Ameninţarea demobilizării generale este fantoma care bântuie sistemul de producţie curent. Nu toată lumea răspunde la întrebarea „de ce să munceşti?” în acelaşi mod ca acest fost beneficiar de ajutor social: „pentru binele meu, trebuie să mă ţin ocupat”. Există un risc serios în a ajunge să ne găsim o slujbă în chiar starea noastră de inactivitate. Această populaţie plutitoare trebuie ţinută cumva ocupată. Dar până în ziua de azi, nu au găsit o metodă disciplinară mai bună decât salariile. Prin urmare este necesară urmărirea dezmembrării „câştigurilor sociale”, astfel ca cei mai neliniştiţi, cei ce se vor preda doar puşi în faţa alegerii între a muri de foame şi a stagna în închisoare, sunt atraşi înapoi spre munca plătită. Înfloritorul comerţ de sclavi din „serviciile personale” trebuie să continue: curăţenie, catering, masaj, îngrijirea copiilor, prostituţie, meditaţii, terapie, ajutor psihologic, etc. Acesta e însoţit de creşterea continuă a standardelor de securitate, igienă, control, şi cultură, şi de o reciclare accelerată a modelor, fiecare din acestea stabilind nevoia unor astfel de servicii. În Rouen, avem acum „contoare umane pentru parcări”: cineva care aşteaptă pe stradă şi îţi dă tichetul tău de parcare, iar dacă plouă îţi va împrumuta şi o umbrelă.

ORDINEA MUNCII ERA ORDINEA UNEI LUMI. Dovada ruinei sale este şocantă pentru cei ce sunt terifiaţi de ce va veni după aceea. Munca de astăzi este legată mai puţin de necesitatea economică de a produce bunuri decât de necesitatea politică de a produce producători şi consumatori, şi de a conserva prin orice mijloace necesare ordinea muncii. Producerea sinelui devine ocupaţia dominantă a unei societăţi în care producţia nu mai are un obiect: ca un dulgher care a fost dat afară din atelierul său şi din disperare începe să se lovească cu ciocanul şi să se taie cu fierăstrăul. Toţi aceşti tineri care zâmbesc la interviurile pentru locuri de muncă, care au dinţii albiţi pentru a le da un avantaj, care învaţă engleza pentru a avansa în carieră, care se căsătoresc sau divorţează pentru a urca pe scară, care fac cursuri de leadership sau practică „auto-îmbunătăţirea” pentru a putea „administra mai bine conflictele” – „cea mai intimă `auto-îmbunătăţire`”, spune un guru, „va duce la o crescută stabilitate emoţională, la relaţii mai bune şi mai deschise, la concentrare intelectuală mai ascuţită, şi prin urmare la o mai bună performanţă economică”. Această mică mulţime agitată care aşteaptă cu nerăbdare să fie angajată în timp ce face tot ce poate ca să pară naturală, este rezultatul unei încercări de a salva ordinea muncii printr-un etos de mobilitate. A fi mobilizat înseamnă a vorbi de muncă, nu ca de o activitate ci ca de o posibilitate. Dacă persoana neangajată îşi scoate piercing-urile, merge la frizer şi se ţine ocupată cu „proiecte”, dacă lucrează într-adevăr la potenţialul său de „angajabilitate”, cum se spune, este pentru că aşa îşi demonstrează mobilitatea. Mobilitatea este uşoara detaşare de sine, această minimă deconectare de ceea ce ne constituie, această condiţie de ciudăţenie prin care sinele poate fi luat ca obiect de muncă, acum devenind posibilă vinderea sinelui mai degrabă decât vinderea forţei de muncă, pentru a fi remunerat nu pentru ceea ce faci ci pentru ceea ce eşti, pentru controlul nostru excepţional al codurilor sociale, pentru talentele noastre relaţionale, pentru zâmbetul nostru şi pentru modul în care ne prezentăm. Acesta este noul standard al socializării. Mobilitatea aduce în discuţie o fuziune a celor doi poli contradictorii ai muncii: aici participăm la propria noastră exploatare, iar toată participarea e exploatată. În mod ideal, tu însuţi eşti o mică afacere, propriul tău şef, propriul tău produs. Fie că cineva lucrează sau nu, este o chestiune de generare de contacte, abilităţi, relaţionări, pe scurt: „capital uman”.

Dispoziţia planetară spre mobilizare sub cel mai firav pretext – cancer, „terorism”, un cutremur, oamenii fără adăpost – însumează determinarea puterilor conducătoare de a menţine domnia muncii mai presus de dispariţia ei fizică.

Aparatul de producţie curent este, prin urmare, pe de o parte, o maşinărie gigantică de mobilizare psihică şi fizică, de extragere a energiei din oamenii care au devenit de prisos şi, pe de altă parte, este o maşină de sortare care alocă supravieţuirea subiectivităţilor conforme şi respinge toţi „indivizii problemă”, toţi cei ce întruchipează un alt uz al vieţii şi, în acest fel, îi rezistă. Pe de o parte, sunt aduse la viaţă fantome, iar pe de altă parte, cei în viaţă sunt lăsaţi să moară. Aceasta este funţia politică propriu-zisă a aparatului de producţie contemporan.

A ORGANIZA PESTE ŞI ÎMPOTRIVA MUNCII, a părăsi colectiv regimul mobilităţii, a demonstra existenţa unei vitalităţi şi a unei discipline tocmai în demobilizare, este o crimă pentru care o civilizaţie îngenuncheată nu ne va ierta. De fapt, este singura modalitate de a-i supravieţui.

Al patrulea cerc

„Mai simplu, mai amuzant, mai mobil, mai sigur!”

Am auzit destule despre „oraş” şi „ţară”, şi mai ales despre presupusa opoziţie antică dintre cele două. De aproape sau de departe, ceea ce ne înconjoară nu arată deloc aşa: este o singură pătură urbană, fără formă sau ordine, o zonă sumbră, nesfârşită şi nedeterminată, un şir global neîntrerupt de centre de oraşe şi parcuri naturale asemănătoare muzeelor, cu proiecte enorme de locuinţe suburbane şi proiecte agriculturale masive, zone industriale şi subdiviziuni, birturi de ţară şi baruri la modă: metropola. Cu siguranţă, oraşul antic a existat, la fel ca şi cele din timpurile medievale şi moderne. Dar nu există ceva numit oraş metropolitan. Tot teritoriul este sintetizat înăuntrul metropolei. Totul ocupă acelaşi spaţiu, dacă nu din punct de vedere geografic atunci prin angrenarea reţelelor sale.

Datorită faptului că oraşul a dispărut în sfârşit, acum a devenit fetişizat, ca istorie. Clădirile fabricilor din Lille devin săli de concerte. Centrul reconstruit din beton al Le Havre este acum locaţie Unesco World Heritage. În Beijing, hutong-urile ce împrejmuiau Oraşul Interzis au fost dărâmate şi înlocuite de versiuni false, plasate puţin mai departe, puse la vedere pentru turişti. În Troyes, pe clădirile din beton sunt lipite faţade pe jumătate din lemn, care seamănă cu magazinele victoriene de la Disneyland mai mult decât cu orice altceva. Vechile centre istorice, odată focarul acţiunilor revoluţionare, sunt acum chibzuit integrate în diagrama organizaţională a metropolei. Au fost cedate turismului şi risipei ostentative. Sunt insulele de vis ale mărfurilor, susţinute de expoziţiile şi decoraţiile lor, şi chiar de forţă dacă este necesar. Sentimentalitatea opresivă a fiecărui „Sat de Crăciun” este compensată cu din ce în ce mai mulţi agenţi de securitate şi patrule de oraş. Controlul are un mod minunat de a se integra în peisajul mărfurilor, arătându-şi faţa autoritară oricui vrea s-o vadă. Este o eră a fuziunilor, a muzicii, a bastoanelor telescopice ale poliţiei şi a văţii de zahăr. Părţi egale de supraveghere a poliţiei şi vrajă!

Acest gust pentru „autentic”, şi pentru controlul care vine odată cu el, este susţinut de mica burghezie prin plimbările lor colonizatoare prin cartierele muncitoreşti. Împinşi în afara centrelor oraşelor, ei găsesc la frontiere acel tip de „senzaţie de cartier” care le lipsea din casele prefabricate din suburbie. Gonind săracii, maşinile, şi imigranţii, făcând curăţenie, scăpând de toţi microbii, mica burghezie pulverizează chiar lucrul pe care veniseră să-l caute. Un ofiţer de poliţie şi un gunoier îşi dau mâna într-o imagine de pe un afiş publicitar din oraş, sloganul fiind: „Montauban – Oraş Curat”.

Acelaşi simţ de decenţă care obligă urbaniştii să înceteze să vorbească despre „oraş” (pe care l-au distrus) şi să vorbească, în schimb, despre „urban”, ar trebui de asemenea să-i oblige să renunţe la „ţară” (din moment ce nu mai există). Maselor stresate şi dezrădăcinate li se arată în schimb viaţa la ţară, o viziune a trecutului care e uşor de înscenat acum că oamenii de la ţară au fost atât de sărăciţi. Este o campanie de marketing desfăşurată pe un „teritoriu” unde totul trebuie valorizat sau reconstituit ca moştenire naţională. Peste tot este acelaşi vid rece, care se întinde până şi în cele mai ascunse şi rustice colţuri.

Metropola este moartea simultană a oraşului şi a ţării. Este intersecţia unde se întâlneşte toată mica burghezie, în mijlocul acestei clase de mijloc, care se întinde la infinit, un rezultat atât al părăsirii ruralului cât şi al invadării urbanului. Acoperirea planetei cu sticlă s-ar potrivi perfect cinismului arhitecturii contemporane. O şcoală, un spital, sau un centru media sunt toate variaţii ale aceleiaşi teme: transparenţă, neutralitate, uniformitate. Aceste clădiri masive, fluide sunt concepute fără nevoia de a şti ce vor găzdui. Ar putea fi aici la fel de mult cum ar putea fi în altă parte. Ce să faci cu toate turnurile de birouri din La Defense din Paris, blocurile de apartamente din La Part Dieu din Lyon, sau complexele comerciale din EuraLille? Expresia „flambant neuf” (14) cuprinde perfect destinele lor. Un călător scoţian mărturiseşte atracţia unică a puterii focului, vorbind după ce rebelii au incendiat Hotel de Ville din Paris în Mai 1871: „Niciodată nu mi-aş fi putut imagina ceva atât de frumos. Este superb. Nu voi nega faptul că oamenii Comunei sunt tâlhari înfricoşători. Dar ce artişti! Şi nici măcar nu erau conştienţi de propria lor operă de artă! […] Am văzut ruinele Amalfi îmbăiate în valurile azurii ale Mediteranei, şi ruinele templelor Tung-hoor din Punjab. Am văzut Roma şi multe alte lucruri. Dar nimic nu se poate compara cu ceea ce am văzut în faţa propriilor mei ochi în noaptea asta.”

ÎNCĂ MAI RĂMÂN CÂTEVA FRAGMENTE ALE ORAŞULUI şi câteva urme ale ţării, prinse în bucla metropolitană. Dar vitalitatea a cuprins părţi întregi din aşa-numitele cartiere „problemă”. Este un paradox faptul că locurile considerate a fi cele mai puţin locuibile se dovedesc a fi singurele care sunt în vreun fel locuite. O veche cocioabă squat-ată pare mult mai locuită decât aşa numitele apartamente de lux unde e posibil doar să pui mobila şi să aranjezi decorul numai bine în timp ce aştepţi următoarea mutare. În cadrul multor megalopolisuri ale zilelor noastre, zonele cu cocioabe sunt ultimele zone în care se trăieşte şi în care se poate trăi, şi, de asemenea, cele mai mortale. Ele sunt reversul decorului electronic al metropolei globale. Turnurile cu dormitoare din suburbiile de la nord de Paris, abandonate de o mică burghezie care a plecat în căutarea piscinelor, au fost readuse la viaţă de şomajul în masă iar acum radiază mai multă energie decât Cartierul Latin. În cuvinte la fel de mult ca şi în foc.

Conflagraţia din Noiembrie 2005 nu a fost rezultatul deposedării extreme, aşa cum e înfăţişată de cele mai multe ori. A fost, din contra, o posesiune completă a unui teritoriu. Oamenii pot incendia maşini pentru că sunt nervoşi, dar să menţii revoltele timp de o lună, în timp ce ţii poliţia sub tensiune – ca să faci asta trebuie să ştii cum să te organizezi, trebuie să stabileşti complicităţi, trebuie să ştii perfect terenul, şi să împarţi o limbă şi un duşman comun. Milă după milă, şi săptămână după săptămână, focul se împânzea. Noi flăcări au răspuns celor originale, apărând acolo unde erau aşteptate cel mai puţin. Zvonurile nu pot fi interceptate.

METROPOLA ESTE UN TEREN DE CONFLICT CONSTANT CU INTENSITATE MICĂ, în care capturarea Basra, Mogadishu sau Nablus, marchează puncte culminante. Pentru un lung timp, oraşul era un loc pe care armata îl evita, sau în cel mai rău caz, îl asedia; dar metropola este perfect compatibilă cu războiul. Conflictul armat este doar un moment în reconfigurarea sa permanentă. Bătăile purtate de marile puteri seamănă cu un fel de nesfârşită muncă a poliţiei în găurile negre ale metropolei, „fie că e în Burkina Faso, în South Bronx, în Kamagasaki, în Chiapas sau în La Courneuve”. Nemaifiind subsumate victoriei sau păcii, sau măcar a restabilirii ordinii, astfel de „intervenţii” continuă o operaţiune de securitate care este în permanenţă în practică. Războiul nu mai este un eveniment distinct în timp, ci în schimb se împarte într-o serie de micro-operaţiuni, realizate atât de armată cât şi de poliţie, pentru a asigura securitatea.

Poliţia şi armata evoluează în paralel şi în pas de marş. Un criminalist cere ca brigăzile naţionale ale poliţiei de revoltă să se reorganizeze în unităţi mici, profesionalizate şi mobile. Academia militară, leagănul măsurilor disciplinare, îşi regândeşte propria organizare ierarhică. Pentru batalionul său de infanterie, un ofiţer NATO adoptă „o metodă participativă ce implică pe toată lumea în analiza, prepararea, executarea şi evaluarea unei acţiuni. Planul este discutat şi rediscutat zile întregi, trecut prin faza de antrenament şi conform cu informaţiile cele mai recente […] Nimic nu se compară cu planificarea de grup pentru a construi coeziunea şi moralul echipei”.

Forţele armate nu se adaptează pur şi simplu la metropolă, ele o produc. Astfel, de la lupta din Nablus, soldaţii israelieni au devenit designeri de interior. Forţaţi de gherilele palestiniene să abandoneze străzile, care au devenit prea periculoase, au învăţat să avanseze vertical şi orizontal în inima arhitecturii urbane, făcând găuri în pereţi şi în tavanuri pentru a putea merge prin ele. Un ofiţer din Forţele de Apărare Israeliene, şi absolvent de filosofie, explică: „inamicul interpretează spaţiul într-o manieră clasică, tradiţională, şi nu vreau să mă supun acestei interpretări şi să cad în capcanele lui. […] Vreau să-l surprind! Aceasta este esenţa războiului. Trebuie să câştig […] De aceea am optat pentru metodologia mişcării prin pereţi […] Ca un vierme care îşi mănâncă drumul spre înainte”. Spaţiul urban este mai mult decât teatrul confruntărilor, reprezintă de asemenea şi mijloacele. Aceasta aminteşte de sfatul lui Blanqui, care a recomandat (în acest caz pentru partea insurecţională) ca viitorii insurgenţi ai Parisului să ocupe casele de pe străzile baricadate pentru a-şi proteja poziţiile, că ar trebui să facă găuri în pereţi pentru a permite trecerea între case, să dărâme scările de la parter şi să facă găuri în tavane pentru a se apăra de potenţialii atacatori, să scoată uşile şi să le folosească pentru a baricada ferestrele, şi să transforme fiecare etaj într-un foişor cu arme.

Metropola nu este doar această adunătură urbană, această coliziune finală între oraş şi ţară. Este de asemenea un flux de fiinţe şi lucruri, un curent care merge prin reţele de fibră optică, prin liniile de trenuri de mare viteză, prin sateliţi şi prin camere de supraveghere video, asigurându-se că această lume nu se opreşte din alergarea direct înspre propria ruină. Este un curent care ar prefera să tragă totul cu el în mobilitatea sa fără speranţă, să ne mobilizeze pe fiecare dintre noi. Unde informaţia ne agresează ca un fel de forţă ostilă. Unde singurul lucru care mai rămâne de făcut este fuga. Unde devine greu să aştepţi chiar al nu ştiu câtălea metrou.

O dată cu proliferarea mijloacelor de transport şi comunicare, şi cu atracţia de a fi mereu altundeva, suntem în permanenţă împărţiţi între aici şi acum. Sari într-un intercity sau într-un tren local, ridică un telefon – pentru a fi deja plecat. Astfel de mobilitate nu înseamnă niciodată altceva decât dezrădăcinare, izolare, exil. Ar fi insuportabil dacă nu ar fi mereu mobilitatea unui spaţiu privat, unui interior portabil. Balonul privat nu pocneşte, pluteşte în jur. Procesul de coconizare nu dispare nicăieri, ci este doar pus în mişcare. De la o gară, la un parc, la o bancă comercială, de la un hotel la altul, există pretutindeni o străinătate, o senzaţie atât de banală şi de obişnuită încât devine ultima formă de familiaritate. Excesul metropolitan este acest amestec capricios de dispoziţii definite, recombinate la nesfârşit. Centrele oraşului din metropolă nu sunt clone ale lor însuşi, ci oferă în schimb propriile lor aure; alunecăm de la una la cealaltă, alegând-o pe asta şi respingând-o pe aia, pe melodia unui fel de excursie de cumpărături existenţiale printre diferite tipuri de baruri, oameni, design-uri sau playlist-uri. „Cu mp3 player-ul meu, sunt stăpânul lumii mele”. Pentru a face faţă uniformităţii care ne înconjoară, singura noastră opţiune este să ne renovăm constant lumea interioară, ca un copil care construieşte aceeaşi casă mică de nenumărate ori, sau precum Robinson Crusoe reproduce universul său de neguţător pe o insulă pustie – dar insula noastră pustie este civilizaţia însăşi, şi sunt miliarde din noi care suntem aruncaţi pe ţărmurile ei.

Exact din cauza acestei arhitecturi de fluxuri, metropola este una din cele mai vulnerabile aranjamente umane care a existat vreodată. Suplă, subtilă dar vulnerabilă. O închidere brutală a graniţelor pentru a evita o epidemie furioasă, o întrerupere bruscă a liniilor de alimentare, blocade organizate pe axele de comunicare – şi întreaga faţadă se dărâmă, o faţadă ce nu mai poate masca scenele de măcel care o bântuie de dimineaţă până seara. Lumea nu s-ar mişca atât de repede dacă nu ar trebui să îşi întreacă în permanenţă propriul colaps.

Metropola încearcă să se adăpostească de defecţiuni inevitabile prin structura reţelei sale, prin întreaga infrastructură tehnologică de noduri şi conexiuni, prin arhitectura sa descentralizată. Internetul ar trebui să reziste unui atac nuclear. Controlul permanent al fluxului informaţional, al oamenilor şi produselor, face sigură mobilitatea metropolei, în timp ce sistemele sale de urmărire asigură că nici un container de aprovizionare nu se pierde, că nici măcar un singur dolar nu se pierde în nici o tranzacţie, şi că nici un terorist nu ajunge în vreun avion. Totul mulţumită unui cip RFID, unui paşaport biometric, unui profil ADN.

Dar metropola produce de asemenea şi mijloacele pentru propria sa distrugere. Un expert de securitate american explică înfrângerea din Iraq ca rezulat al capacităţii gherilelor de a profita de noi modalităţi de comunicare. Invazia SUA nu a importat în Iraq atâta democraţie câte reţele cibernetice. Au adus cu ei una din armele propriei lor înfrângeri. Proliferarea telefoanelor mobile şi punctelor de acces la internet au dat gherilelor noi mijloace de auto-organizare şi le-a permis să devină ţinte slabe.

Fiecare reţea are punctele sale slabe, nodurile ce trebuie desfăcute pentru a întrerupe circulaţia, pentru a descâlci pânza. Ultima mare pană de curent europeană a dovedit-o: un singur incident cu un fir de înaltă tensiune şi o bună parte din continent a fost aruncată în întuneric. Pentru ca ceva să se poată ridica în mijlocul metropolei şi să deschidă alte posibilităţi, primul act trebuie să fie întreruperea acestui perpetuum mobile. Asta au înţeles rebelii taiwanezi atunci când au dărâmat staţii electrice.

Asta au înţeles protestatarii francezi anti-CPE (15) în 2006 atunci când au închis universităţile cu intenţia de a bloca întreaga economie. Asta au înţeles docherii americani atunci când au intrat în grevă în Octombrie 2002, pentru a susţine 300 de slujbe, blocând principalele porturi de pe Coasta de Vest timp de zece zile. Economia americană este atât de dependentă de bunuri venite din Asia încât costul blocadei a depăşit un miliard de dolari pe zi. Cu zece mii de oameni, cea mai mare putere economică a lumii poate fi îngenunchiată. Conform anumitor „experţi”, dacă acţiunea ar mai fi ţinut o lună, ar fi produs „ o recesiune în Statele Unite şi un coşmar economic în Asia de Sud”.

____

(14) „flambant neuf” – literal, „arzând de nou” – echivalentul francez al expresiei „brand new” din engleză;

(15) O mişcare franceză din 2006, alcătuită în principal din elevi de liceu şi studenţi, împotriva unei noi legi de angajare (Contrat premiere embauche – CPE) care permite contracte de slujbe mai puţin sigure pentru tineri.

_____

Acest text a fost tradus de către Federaţia Anarhistă

4 gânduri despre &8222;Insurecţia care vine – partea III (Comitetul Invizibil)&8221;

  1. Pingback: Insurecţia care vine – partea V (Comitetul Invizibil) | Centrul de Cultură anarhistă

  2. Pingback: Insurecţia care vine – partea IV (Comitetul Invizibil) | Centrul de Cultură anarhistă

  3. Pingback: Insurecţia care vine – partea II (Comitetul Invizibil) | Centrul de Cultură anarhistă

  4. Pingback: Insurecţia care vine – partea I (Comitetul Invizibil) | Centrul de Cultură anarhistă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s