Insurecţia care vine – partea IV (Comitetul Invizibil)


Această postare face parte din categoria Comitetul Invizibil şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Citeşte sau reciteşte:

Prima parte / a doua parte / a treia parte / a patra parte / a cincea parte

_____

Al cincilea Cerc

„Mai puţine posesiuni, mai multe conexiuni!”

Treizeci de ani de „criză”, şomaj în masă şi creştere în stagnare, şi ei încă vor ca noi să mai credem în economie. Treizeci de ani punctaţi, ce-i drept, de pauze înşelătoare: pauza din 1981-83, când am fost înşelaţi să credem că un guvern de stânga ar putea să îmbunătăţească situaţia oamenilor; pauza „banilor uşori” dintre 1986-89, când trebuia ca toţi să joace pe piaţă si să se îmbogăţească; pauza internetului dintre 1998-2001, când toată lumea trebuia să aibă o carieră virtuală fiind bine conectat, când o Franţă diversă dar unită, culturală şi multiculturală, ar aduce acasă fiecare Cupă Mondială. Dar iată-ne, am epuizat rezerva de deziluzionări, am atins fundul şi suntem complet faliţi sau îngropaţi în datorii.

Trebuie să vedem că economia nu este „în” criză, economia este ea însăşi criza. Nu e vorba că nu există destule locuri de muncă, ci că există prea mult de muncă. Luând toate lucrurile în considerare, nu e criza cea care ne deprimă, ci creşterea. Trebuie să recunoaştem că litania preţurilor bursei ne mişcă dintr-o parte într-alta la fel de mult ca o slujbă latină. Din fericire pentru noi, suntem chiar destui care am ajuns la această concluzie. Nu vorbim de cei ce trăiesc din diverse înşelătorii, care fac trafic cu din-astea sau din celelalte, sau care trăiesc din ajutorul social de 10 ani. Sau de cei care nu îşi mai găsesc identitatea în slujbele lor, şi trăiesc pentru timpul liber. Nu vorbim nici de cei care au fost măturaţi sub preş, cei ascunşi care se mulţumesc cu cel mai puţin, şi totuşi sunt mai mulţi decât restul. Toţi cei loviţi de această bizară detaşare în masă, înmulţind rândurile pensionarilor şi a forţei de muncă flexibile, în mod cinic supra-exploatate. Nu vorbim de ei, deşi şi ei ar trebui, într-un fel sau altul, să ajungă la o concluzie similară.

Vorbim de toate ţările, ba chiar de continente întregi, care şi-au pierdut speranţa în economie, fie pentru că au văzut FMI-ul venind şi plecând printre crize şi pierderi enorme, sau pentru că au prins gustul Băncii Mondiale. Criza fină a vocaţiei pe care Vestul o experimentează acum este complet absentă în aceste locuri. Ce se întâmplă în Guinea, Rusia, Argentia şi Bolivia este o demitizare violentă şi de durată a acestei religii şi a clerului său. „Ce sunt o mie de economişti FMI pe fundul mării?”, întreaba gluma despre Banca Mondială, – „un început bun”. O glumă rusească: „Se întâlnesc doi economişti. Unul îl întreabă pe celălalt: Înţelegi ce se întâmplă? Celălalt răspunde: Aşteaptă, îţi voi explica. Nu, nu, răspunde primul, explicarea nu e o problemă, şi eu sunt economist. Ce te întrebam era: înţelegi?”.

Părţi întregi din acest cler pretind a fi dizidenţi şi a critica dogma acestei religii. Cea mai recentă încercare de a reînvia aşa numita „ştiinţă a economiei” – un curent care îşi spune foarte serios „economie post-autistă” – trăieşte prin dezmembrarea uzurpărilor, prestidigitaţii şi cărţi gătite ale unei ştiinţe a cărei singure funcţii tangibile este de a zgudui chivotul în timpul vociferărilor şefilor, dând cererilor lor de supunere o notă ceremonială, şi făcând în cele din urmă ceea ce ar fi trebuit să facă mereu: să dea explicaţii. Pentru că sărăcia totală devine intolerabilă în momentul în care este arătată aşa cum e, fără cauză sau motiv.

NIMENI NU MAI RESPECTĂ ACUM BANII, nici cei care îi au, nici cei care nu-i au. Când sunt întrebaţi ce vor să ajungă într-o zi, douăzeci la sută din tinerii germani răspund „artist”. Munca nu mai este înţeleasă ca un dat al condiţiei umane. Departamentele de contabilitate ale corporaţiilor mărturisesc că nu au nici cea mai vagă idee de unde vine valoarea. Proasta reputaţie a pieţei ar fi făcut-o acum zece ani dacă n-ar fi fost scandalul şi furia, ca sa nu mai vorbim de buzunarele adânci ale apologeţilor săi. Acum este de bun simţ să vezi progresul ca fiind sinonim cu dezastrul. În lumea economicului, totul este în aer, la fel ca URSS-ul sub Andropov (16). Oricine şi-a petrecut puţin timp analizând ultimii ani ai URSS-ului ştie foarte bine că apelurile la bunăvoinţă, venite din partea conducătorilor noştri, toate fanteziile lor despre un viitor care a dispărut fără urmă, toate procesiunile lor de credinţă în „reformarea” a ceva sau a altceva, sunt doar primele fisuri în structura zidului. Prăbuşirea blocului socialist nu a fost în nici un fel victoria capitalismului: a fost doar falimentul uneia din formele pe care o ia capitalismul. De altfel, dispariţia URSS-ului nu a survenit pentru că s-a revoltat un popor ci pentru că nomenclatura trecea printr-un proces de reconversie. Când a proclamat sfârşitul socialismului, o mică fracţiune din clasa conducătoare s-a emancipat de la datoriile anacronice care o mai legau încă de popor. A preluat controlul privat a ceea ce controla deja în numele „tuturor”. În fabrici, gluma era: „noi ne prefacem că muncim, ei se prefac că ne plătesc”. Oligarhia a răspuns, „nu are nici un sens, să ne oprim din a ne preface!”. Au rămas cu materiile prime, infrastructurile industriale, complexul militar-industrial, băncile şi cluburile de noapte. Restul lumii a primit sărăcie şi emigrare. La fel cum nimeni, în timpul lui Andropov nu credea în URSS, nimeni din sălile de şedinţe, ateliere şi birouri nu crede în Franţa de astăzi. „Nu are nici un sens”, răspund patronii şi conducătorii politici, care nici nu se mai obosesc să pilească marginile „legilor de fier ale economiei”. Golesc fabricile în miezul nopţii şi anunţă închiderea lor dimineaţa următoare. Nu mai ezită să trimită unităţi anti-teroriste pentru a opri o grevă, cum s-a întâmplat cu feriboturile şi centrul de reciclare ocupat în Rennes. Activitatea brutală a puterii de astăzi este constituită atât din administrarea acestei ruine în timp şi în acelaşi timp din stabilirea cadrului pentru o „nouă economie”.

ŞI TOTUŞI NU ESTE NICI UN DUBIU că suntem construiţi pentru economie. Timp de generaţii am fost disciplinaţi, pacificaţi şi transformaţi în subiecte, productivi prin natura noastră şi mulţumiţi să consume. Şi brusc, tot ce am fost obligaţi să uităm este dezvăluit: faptul că economia este politică. Şi că această politică este, astăzi, o politică a discriminării în cadrul unei umanităţi care a devenit, ca întreg, de prisos. De la Colbert (17) la de Gaulle, via Napoleon III, statul a considerat mereu economia ca fiind politică, după cum a făcut şi burghezia (care profită de pe urma ei) şi proletariatul (care o confruntă). Tot ce rămâne este această parte ciudată, mijlocie a populaţiei, agregatul curios şi lipsit de putere al celor care nu sunt de partea nimănui: mica burghezie. Ei au pretins în permanenţă că ei cred că economia este o realitate – pentru că neutralitatea lor este în siguranţă acolo. Mici proprietari de afaceri, mici patroni, birocraţi minori, manageri, profesori, jurnalişti, intermediari de orice fel compun această non-clasă în Franţa, această gelatină socială compusă din masa tuturor celor care vor doar să-şi trăiască micile lor vieţi private la distanţă de istorie şi tumultul acesteia. Această mlaştină este predispusă să fie campionul falsei conştiinţe, pe jumătate adormită şi mereu pregătită să închidă ochii la războiul care se desfăşoară de jur împrejurul ei. Fiecare clarificare a unui front în acest război este astfel acompaniat în Franţa de invenţia unei noi manii. În ultimii 10 ani, a fost vorba de ATTAC (18) şi de a lor neverosimilă „taxă Tobin” – o taxă a cărei implementare ar necesita nimic mai puţin decât un guvern global – cu simpatia sa pentru „economia reală”, opunându-se pieţelor financiare, fără a mai menţiona impresionanta sa nostalgie pentru stat. Comedia durează doar puţin, înainte de a se transforma în înşelătorie. Şi atunci o alta manie o înlocuieşte. Astfel că acum avem „creştere negativă” (19).

În timp ce ATTAC a încercat să salveze economia ca ştiinţă cu popularele sale cursuri educaţionale, creşterea negativă menţine economia ca moralitate. Există doar o singură alternativă la apocalipsa ce vine: reducerea creşterii. Consumă şi produ mai puţin. Fii cumpătat cu veselie. Mănâncă organic, mergi pe bicicletă, nu mai fuma, şi acordă mai mare atenţie produselor pe care le cumperi. Fii mulţumit cu ceea ce este strict necesar. Simplitate voluntară. „Redescoperă adevărata bogăţie în înflorirea relaţiilor sociale într-o lume sănătoasă”. „Nu epuiza capitalul nostru natural”. Lucrează înspre o „economie sănătoasă”. „Nici o regulă prin haos”. „Evită o criză socială care ar ameninţa democraţia şi umanismul”. Spus simplu: fii economic. Mergi înapoi la economia tatălui tău, la era de aur a micii burghezii: anii 1950. „Când un individ este cumpătat, proprietatea îşi serveşte funcţia perfect, şi anume cea de a permite individului să se bucure de viaţa lui/ei la adăpost de existenţa publică, în sanctuarul privat al vieţii lui sau al ei.

UN GRAFICIAN CARE POARTĂ UN PULOVER FĂCUT DE MÂNĂ bea un cocktail de fructe cu câţiva prieteni pe terasa unei cafenele „etnice”. Sunt vorbăreţi şi cordiali, glumesc puţin, se asigură ca nu sunt prea zgomotoşi sau prea tăcuţi, îşi zâmbesc unul altuia, cu fericire: suntem atât de civilizaţi. După aceea, unii dintre ei vor merge să lucreze în grădina comunităţii cartierului, în timp ce alţii se vor delecta cu olăritul, cu ceva Budism Zen, sau cu crearea unui film animat. Ei găsesc conexiunea în sentimentul de infatuare că ei constituie o nouă umanitate, mai isteaţă şi mai rafinată decât precedenta. Şi au dreptate. Este un acord curios între Apple şi mişcarea creşterii negative cu privire la civilizaţia viitorului. Ideea unor oameni despre întoarcerea la economia anilor trecuţi oferă altora ecranul potrivit în spatele căruia un mare salt înainte din punct de vedere tehnologic poate fi lansat. Pentru că în istorie nu există întoarcere înapoi. Orice îndemn de întoarcere la trecut este doar expresia unei forme de conştiinţă a prezentului, şi rareori cel mai puţin modern. Nu e o coincidenţă faptul că creşterea negativă este bannerul agenţilor de publicitate dizidenţi ai revistei Casseurs de Pub (20). Inventatorii creşterii zero – Clubul Romei în 1972 – erau ei înşişi un grup de industriaşi şi birocraţi care se bazau pe o lucrare de cercetare scrisă de ciberneticieni de la MIT.

Această convergenţă cu greu poate fi considerată o coincidenţă. Este o parte a marşului forţat spre o economie modernizată. Capitalismul a luat cât a putut din desfacerea tuturor legăturilor sociale vechi, şi este acum în procesul reconstrucţiei sale prin reînnodarea aceloraşi legături conform propriilor sale reguli. Viaţa socială metropolitană contemporană este incubatorul său. În acelaşi fel, a răvăşit lumea naturală şi este condus de fantezia că poate fi acum reconstituit la fel ca multe alte medii controlate, mobilat cu toţi senzorii necesari. Această nouă umanitate cere o nouă economie care nu ar mai fi o sferă separată de existenţă ci, din contra, chiar ţesutul său, materia primă a relaţiilor umane; cere o nouă definiţie a muncii ca muncă pe cineva, o nouă definiţie a capitalului ca şi capital uman, o nouă idee a producţiei ca producţie a relaţiilor, şi a consumului ca şi consum al situaţiilor; şi mai presus de toate, o nouă idee a valorii care ar cuprinde toate calităţile fiinţelor.

Această „bioeconomie” înfloritoare concepe planeta ca un sistem închis ce trebuie administrat şi pretinde să stabilească fundaţiile pentru o ştiinţă care ar integra toţi parametrii vieţii. O astfel de ştiinţă ameninţă să ne facă să ne fie dor de zilele în care indici pe care nu te puteai baza cum e creşterea GDP trebuiau să măsoare bunăstarea oamenilor – pentru că măcar nimeni nu credea în ele.

„Revalorizaţi aspectele non-economice ale vieţii” este sloganul împărţit de mişcarea creşterii negative şi programul de reformă a capitalului. Sate-eco, camere de supraveghere video, spiritualitate, biotehnologii şi sociabilitate, toate aparţin aceleiaşi „paradigme civilizaţionale” care se conturează acum, aceea a unei economii totale reconstruite de jos în sus. Matricea sa intelectuală este chiar cibernetica, ştiinţa sistemelor – adică, ştiinţa controlului lor. În secolul 17 era necesar, pentru a impune complet forţa economiei şi etosul său de muncă şi aviditate, pentru a închide şi elimina întreaga masă de paraziţi, mincinoşi, vrăjitoare, nebuni, derbedei şi toţi ceilalţi vagabonzi săraci, o întreagă umanitate a cărei existenţă a dat minciuna ordinii interesului şi continenţei. Noua economie nu poate fi stabilită fără o selecţie similară de subiecte şi zone selectate pentru transformare. Haosul de care auzim în mod constant va furniza fie oportunitatea acestei selecţii, fie a victoriei noastre în faţa acestui proiect odios.

Al şaselea cerc

„Mediul este o provocare industrială”

Ecologia este descoperirea deceniului. În ultimii 30 de ani, am lăsat-o în mâna ecologiştilor, glumind despre ea duminica, astfel ca luni să putem să ne arătăm din nou îngrijoraţi. Şi acum ne-a prins din urmă, ne-a invadat spaţiul aerian ca un hit pe timp de vară, pentru că sunt 20 de grade în Decembrie.

Un sfert din speciile de peşti au disparut din ocean. Restul nu vor mai rezista mult timp.

Alerta gripei aviare: suntem asiguraţi că sute de mii de păsări călătoare vor fi împuşcate pe cer.

Nivelele de mercur din laptele matern uman sunt de zece ori mai ridicate decât nivelele legale pentru vaci. Şi aceste buze care se umflă după ce muşc din măr – dar e cumpărat de la piaţa fermierilor. Cele mai simple gesturi au devenit toxice. Cineva moare la 35 de ani după o „suferinţă prelungită” care a fost administrată la fel cum se administrează orice altceva. Ar fi trebuit să prevedem toate astea înainte de a ajunge aici, în pavilionul B al centrului de îngrijire paliativ.

Trebuie să recunoşti: această întreagă „catastrofă”, în legătură cu care suntem informaţi atât de „zgomotos”, nu ne atinge de fapt. Cel puţin nu până în momentul în care suntem loviţi de una din consecinţele sale previzibile. Poate să ne îngrijoreze, dar nu ne atinge. Iar asta este adevărata catastrofă.

Nu există o „catastrofă a mediului”. Catastrofa este mediul însuşi. Mediul este ceea ce îi rămâne omului după ce a pierdut totul. Cei ce trăiesc într-un cartier, vale, zonă de război, atelier – nu au un „mediu”; ei circulă printr-o lume populată de prezenţe, pericole, prieteni, inamici, momente de viaţă şi de moarte, tot felul de fiinţe. O astfel de lume are propria sa consistenţă, care variază conform intensităţii şi calităţii legăturilor care ne ataşează de toate aceste fiinţe, de toate aceste locuri. Doar noi, copiii deposedării finale, exilaţi ai ultimei ore – cei ce vin pe lume în cuburi de ciment, îşi aleg fructele la supermarket, şi privesc ecoul lumii la televizor – doar noi avem parte de un mediu. Şi nu mai este nimeni în afară de noi care să fie martor al propriei noastre anihilări, de parcă ar fi doar o simplă schimbare de decor, indignarea cu privire la cel mai recent progres al dezastrului, compunerea răbdătoare a enciclopediei sale.

CEEA CE S-A ÎNCHEGAT CA MEDIU ESTE O RELAŢIE cu lumea bazată pe management, adică pe înstrăinare. O relaţie cu lumea în care nu suntem implicaţi la fel de mult ca arborii foşnitori, mirosul uleiului prăjit din clădire, apa curgând, zgomotul sălilor de clasă, umezeala serilor de vară. O relaţie cu lumea în care exist eu şi apoi există mediul meu, care mă înconjoară dar nu mă constituie într-adevăr niciodată. Am devenit vecini într-o întâlnire a consiliului proprietarilor unei cooperative planetare. E dificil de imaginat un iad mai desăvârşit.

Nici un habitat material nu a meritat vreodată numele de „mediu”, poate doar cu excepţia metropolei de azi. Vocile digitizate care fac anunţuri, tramvaie cu un claxon atât de tipic pentru secolul 21, lampadare stradale cu lumină albăstruie în formă de chibrite, pietoni gătiţi ca fotomodele eşuate, rotaţia silenţioasă a unei camere de supraveghere video, sunetul lucid al turnichetelor de la metrou, casele de marcat ale supermarketurilor, ceasurile de pontaj din birouri, ambianţa electronică a cafenelei cibernetice, fastul ecranelor cu plasmă, benzile speciale şi latex-ul. Niciodată un decor nu a fost mai capabil ca acum să se descurce fără a avea suflete traversându-l. Niciodată nu a fost un mediu înconjurător mai automat. Niciodată nu a fost un context mai indiferent, şi nu a cerut în schimb – ca preţ al supravieţuirii – o indiferenţă egală din partea noastră. În cele din urmă, mediul nu este nimic mai mult decât relaţia cu lumea care este potrivită metropolei, şi care se proiectează pe sine asupra a tot ce ar putea să-i scape.

SITUAŢIA ESTE ASTFEL: ne-au angajat părinţii să distrugă această lume, acum vor să ne pună pe noi la muncă pentru a o reconstrui şi, ca să pună capac la toate – pentru a scoate profit din asta. Entuziasmul morbid care animă jurnaliştii şi agenţii de publicitate zilele astea în timp ce relatează fiecare nouă dovadă a încălzirii globale, dezvăluie zâmbetul de oţel al noului capitalism verde, în construcţie din anii 70, pe care l-am aşteptat la sfârşitul secolului dar nu a venit. Iată, aici este! E durabilitatea! Soluţiile alternative, astea sunt! Sănătatea planetei o cere! Nu mai este nici un dubiu, este o scenă verde; mediul va fi enigma economiei politice a secolului 21. Un nou val de „soluţii industriale” vine cu fiecare nouă posibilitate de catastrofă.

Inventatorul bombei cu hidrogen, Edward Teller, propune aruncarea a milioane de tone de praf metalic în stratosferă pentru a opri încălzirea globală. NASA, frustrată pentru că trebuie să-şi păstreze ideea unui scut anti-rachetă pe un raft din muzeul ororilor războiului rece, sugerează instalarea unei oglinzi uriaşe după orbita lunii pentru a ne proteja de razele – acum fatale – ale soarelui. O altă viziune a viitorului: o umanitate motorizată, conducând pe bio-etanol din San-Paulo până în Stockholm; visul crescătorilor de cereale din toată lumea, deoarece înseamnă doar transformarea tuturor terenurilor arabile din lume în plantaţii de soia şi sfeclă de zahar. Maşini ecologice, energie curată şi consultanţa cu privire la mediu coexistă fără nici o problemă cu cea mai nouă reclamă Chanel din paginile revistelor lucioase.

Ni se spune că mediul are meritul incomparabil de a fi prima problemă globală adevărată cu care se confruntă umanitatea. O problemă globală, adică o problemă pe care o vor putea rezolva doar cei ce sunt organizaţi la nivel global. Şi ştim cu toţii cine sunt aceia. Aceleaşi grupuri care timp de aproape un secol au fost paznicii dezastrului, şi cu siguranţă vor să rămână pe aceste poziţii, pentru micul preţ al unei schimbări de logo. Faptul că EDF (21) a avut neruşinarea să aducă înapoi programul său nuclear ca nouă soluţie la criza energiei globale spune multe despre cum noile soluţii seamănă cu vechile probleme.

De la Secretari de Stat la camerele din dos ale cafenelelor alternative, grijile sunt exprimate mereu în aceleaşi cuvinte în care au fost exprimate întotdeauna. Trebuie să ne mobilizăm. De data asta nu pentru a reconstrui ţara ca în era postbelică, nu pentru Etiopieni ca în anii 1980, nu pentru locuri de muncă precum în 1990. Nu, de data asta e pentru mediu. Îţi va mulţumi pentru asta. Al Gore şi mişcarea creşterii negative stau alături de marile suflete eterne ale Republicii, pentru a-şi juca rolul în resuscitarea micilor oameni din Stânga şi a idealismului bine-cunoscut al tinerilor. Austeritate voluntară scrie mare pe bannerul lor, lucrează benevol să ne facă să înţelegem „starea de urgenţă ecologică ce vine”. Masa rotundă şi lipicioasă a vinovăţiei lor stă pe umerii noştri obosiţi, îndemnându-ne să ne cultivăm grădina, să ducem gunoiul selectiv, şi să distrugem ecologic deşeurile acestui dezmăţ macabru.

Administrarea eliminării treptate a energiei nucleare, a excesului de CO2 din atmosferă, a gheţarilor în curs de topire, a uraganelor, epidemiilor, supra-populării globale, eroziunii solului, extincţiei în masă a speciilor vii….aceasta va fi povara noastră. Ei ne spun că „fiecare trebuie să facă partea lui”, dacă vrem să salvăm frumosul nostru model de civilizaţie. Trebuie să consumăm ceva mai puţin pentru a fi în stare să continuăm să consumăm. Trebuie să producem organic pentru a continua să producem. Trebuie să ne controlăm pentru a putea continua controlul. Aceasta este logica unei lumi care se chinuie să se menţină pe picioare în timp ce îşi dă singură un aer de ruptură istorică. Aşa vor să ne convingă să participăm la marile provocări industriale ale acestui secol. Şi în dezorientarea noastră, suntem gata să sărim în braţele aceloraşi oameni care au prezidat deasupra devastării, cu speranţa că ne vor scoate din ea.

ECOLOGIA NU E PUR ŞI SIMPLU LOGICA UNEI ECONOMII TOTALE: este noua moralitate a capitalului. Starea de criză internă a sistemului şi selectarea riguroasă ce va urma cer un nou criteriu în numele căruia să se desfăşoare selecţia şi alegerea. De la o eră la alta, ideea de virtute nu a fost niciodată altceva decât o invenţie a viciului. Fără ecologie, cum am putea justifica existenţa a două regimuri diferite de hrană, unul „sănătos şi organic” pentru bogaţi şi copiii lor, şi celălalt, toxic notoriu pentru plebe, a cărei progenituri sunt condamnate la obezitate. Hiper-burghezia planetară nu ar fi capabilă să facă stilul lor de viaţă normal să pară respectabil dacă cele mai noi capricii ale lor nu ar fi atât de „respectuoase cu mediul”. Fără ecologie, nimic nu ar avea destulă autoritate să astupe oricare şi toate obiecţiile progresului exorbitant al controlului.

Urmărirea, transparenţa, certificarea, taxele-eco, excelarea pe teme de mediu şi politicile cu privire la apă, toate ne dau o idee despre viitoarea stare de urgenţă ecologică. Totul este permis unei structuri de putere care îşi bazează autoritatea în Natură, în sănătate şi în bunăstare.

„O dată ce noua cultură economică şi comportamentală va fi devenit practică curentă, măsurile coercitive vor ajunge fără îndoială să nu mai fie necesare prin ele însele.” Ar trebui să ai tot aplombul ridicol al unui militant al tv-ului pentru a menţine o astfel de perspectivă îngheţată şi în acelaşi timp să ne inciţi să „ne pară destul de rău de planetă” încât să ne mobilizăm, rămânând însă destul de anesteziaţi ca să privim totul cu rezervă şi politeţe. Noul ascetism-verde este exact auto-controlul care ne este necesar tuturor pentru a negocia o operaţiune de salvare în care sistemul s-a luat pe sine ostatic. De acum înainte, în numele ecologiei trebuie să strangem cu toţii curelele, după cum am făcut ieri în numele economiei.

Drumurile ar putea fi cu siguranţă transformate în piste pentru biciclete, chiar noi înşine am putea fi, într-o anumită măsură, mulţumiţi într-o zi de un venit garantat, dar doar cu preţul unei existenţe complet terapeutice. Cei ce susţin că auto-controlul generalizat ne va salva de o dictatură ecologică, mint: unul va pregăti calea celuilalt şi vom sfârşi cu ambele.

Atât timp cât există Om şi Mediu, poliţia va fi acolo, între ei.

TOTUL DIN DISCURSUL ECOLOGIŞTILOR trebuie întors pe dos. Acolo unde vorbesc de „catastrofe” pentru a vorbi de administrarea greşită a fiinţelor şi lucrurilor de către sistemul curent, vedem doar catastrofa operaţiunii lui mult prea perfecte. Cel mai mare val de foamete cunoscut la tropice (1876-1879) a coincis cu o secetă globală, dar, mai important, a coincis de asemenea şi cu apogeul colonizării. Distrugerea lumii ţăranilor şi a practicilor alimentare locale a însemnat dispariţia mijloacelor de tratare cu deficiturile. Mai mult decât din lipsa apei, a fost efectul economiei coloniale în expansiune rapidă care a murdărit Tropicele cu milioane de cadavre atrofiate. Ceea ce apare peste tot ca o catastrofă ecologică nu a încetat niciodată să fie, mai presus de orice, manifestarea unei relaţii dezastruoase cu lumea. Locuirea unui „niciunde” ne face vulnerabili la cel mai mic ghiont în sistem, la cel mai mic risc climatic. Când cel mai recent tsunami se apropia, iar turiştii continuau să petreacă printre valuri, localnicii insulei s-au grăbit să părăsească insula, urmărind păsările. Paradoxul prezent al ecologiei este că sub pretextul salvării planetei de la ruină, nu face decât să salveze cauzele devastării sale.

Funcţionarea normală a lumii de obicei foloseşte la ascunderea stării noastre de deposedare într-adevăr catastrofică. Ce numim „catastrofă” nu e nimic mai mult decât suspensia forţată a acestei stări, unul din acele rare momente în care recăpătăm un soi de prezenţă în lume. Să se termine rezervele de petrol mai devreme decât a fost prevăzut; să se întrerupă fluxurile internaţionale ce reglează ritmul metropolei; să suferim o mare întrerupere socială şi o mare „întoarcere la sălbăticie a populaţiei”, o „ ameninţare planetară”, „sfârşitul civilizaţiei!”. În oricare caz, orice pierdere a controlului ar fi preferabilă tuturor scenariilor de administrare a crizei pe care ei le proiectează. Când va veni acest moment, specialiştii în dezvoltare durabilă nu vor fi cei cu cele mai bune sfaturi. Tocmai în defecţiunea şi scurt-circuitul sistemului găsim elementele unui răspuns a cărui logică va fi să distrugă el însuşi problemele. Printre naţiunile semnatare ale Protocolului Kyoto, singurele ţări care şi-au îndeplinit angajamentele, în ciuda lor înseşi, sunt Ucraina şi România. Ghici de ce. Cele mai avansate experimente cu agricultură „organică” la nivel global au avut loc din 1989 în insula Cuba. Ghici de ce. Şi de-a lungul autostrăzilor africane, şi nu în altă parte, mecanica auto a fost ridicată la rang de arta populară. Ghici cum.

Ce face criza dorită este faptul că în criză, mediul încetează să mai fie mediu. Suntem forţaţi să restabilim contactul, deşi unul potenţial fatal, cu ce e acolo, să redescoperim ritmurile realităţii. Ceea ce ne înconjoară nu mai este un peisaj, o panoramă, un teatru, ci ceva de locuit, ceva cu care trebuie să ajungem la un consens, ceva de la care avem de învăţat. Nu ne vom lăsa duşi în eroare de cei care au adus în discuţie conţinutul „catastrofei”. Acolo unde managerii discută platonic între ei cum ar putea reduce emisiile fără „a cheltui prea mult”, singura soluţie realistă pe care o putem vedea este „să cheltuim mai mult” cât mai curând posibil şi, în acest timp, să profităm de fiecare colaps din sistem pentru a ne întări propria putere.

NEW ORLEANS, CÂTEVA ZILE DUPĂ URAGANUL KATRINA. În această atmosferă apocaliptică, ici şi colo, viaţa se reorganizează pe sine. În faţa lipsei de acţiune a autorităţilor publice, care erau prea ocupate să cureţe zonele turistice din Cartierul Francez şi să protejeze magazinele, ca să ajute localnicii mai săraci, forme uitate sunt renăscute. În ciuda încercărilor armate de a evacua zona, în ciuda mafiei private cu orientare spre supremaţia albilor, mulţi oameni au refuzat să părăsească terenul. Pentru cei din urmă, care au refuzat să fie deportaţi ca „refugiaţi de mediu” în întreaga ţară, şi pentru cei ce au venit de peste tot pentru a se alătura lor în solidaritate, răspunzând unei chemari a unei foste Pantere Negre, auto-organizarea a revenit în prim-plan. În decurs de câteva săptămâni, a fost stabilită Clinica de Teren Comun (22). Chiar din primele zile, acest veritabil „spital rural” furniza tratamente gratuite şi eficiente celor care le necesitau, datorită fluxului constant de voluntari. De mai mult de un an, clinica este încă baza rezistenţei zilnice la operaţiunile de curăţare ale buldozerelor guvernului, care încearcă să transforme acea parte a oraşului într-o păşune pentru dezvoltatorii imobiliari. Bucătării populare, provizii, medicină de stradă, preluări ilegale, construcţia locuinţelor de urgenţă, toate aceste cunoştinţe practice acumulate sporadic în cursul unei vieţi, şi-au găsit acum un spaţiu unde pot fi folosite. Departe de uniforme şi sirene.

Oricine a cunoscut bucuria sărăcăcioasă a acestor cartiere din New Orleans înainte de catastrofă, sfidarea lor faţă de stat şi practica răspândită de a te descurca, cu ceea ce ai, nu ar fi deloc surprins de ceea ce a devenit posibil acolo. Pe de altă parte, oricine a fost prins în rutina anemică şi atomizată de zi cu zi a deşerturilor noastre rezidenţiale ar putea să se îndoiască de faptul că o astfel de determinare ar mai putea fi găsită pe undeva. Reconectarea cu astfel de gesturi, îngropate sub ani întregi de viaţă normalizată, este singurul mijloc practic de a nu ne scufunda o dată cu lumea. Va veni timpul când le vom prelua din nou.

______

(16) Andropov a fost Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1982 în 1984.

(17) Jean-Baptiste Colbert a servit ca ministru francez de finanţe din 1665 până în 1683 sub conducerea regelui Louis XIV.

(18) Asociaţia pentru Taxarea Tranzacţiilor Financiare pentru Ajutorul Cetăţenilor (ATTAC) este o organizaţie non-politică care susţine reformele social-democrate, în special „taxa Tobian” pe schimbul de monedă internaţional, care are ca intenţie micşorarea speculei monedei şi finanţarea politicilor sociale.

(19) La decroissance (creştere negativă) este o mişacare franceză ecologică, de stânga ce pledează pentru reducerea consumului şi producţiei pentru durabilitatea mediului şi pentru creşterea calităţii vieţii.

(20) Echivalentul francez al revistei engleze Adbusters.

(21) Electricite de France (EDF) este compania principală de distribuţie şi generare de electricitate din Franţa şi una din cele mai mari din lume, obţinând majoritatea energiei sale din reactori nucleari.

(22) O anumită distanţă duce la o anumită obscuritate. Terenul Comun a fost criticat de America de Nord pentru că activităţile sale erau îndreptate spre o revenire la normalitate – adică la o funcţionare normală a lucrurilor. În orice caz, rămâne pe tărâmul politicilor clasice. Fondatorul Terenului Comun, fosta Panteră Neagră, Malik Rahim, a folosit în cele din urmă proiectul ca parte a candidaturii sale lipsite de succes la Congresul American în 2008. Tot mai târziu s-a descoperit şi că unul din purtătorii de cuvânt principali ai proiectului, Brandon Darby, era informator FBI.

____

Text tradus de Federaţia Anarhistă

5 gânduri despre &8222;Insurecţia care vine – partea IV (Comitetul Invizibil)&8221;

  1. Pingback: Comitetul Invizibil – Insurecţia care vine (partea V) | Centrul de Cultură anarhistă

  2. Pingback: Insurecţia care vine – partea V (Comitetul Invizibil) | Centrul de Cultură anarhistă

  3. Pingback: Insurecţia care vine – partea III (Comitetul Invizibil) | Centrul de Cultură anarhistă

  4. Pingback: Insurecţia care vine – partea II (Comitetul Invizibil) | Centrul de Cultură anarhistă

  5. Pingback: Insurecţia care vine – partea I (Comitetul Invizibil) | Centrul de Cultură anarhistă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s