Insurecţia care vine – partea V (Comitetul Invizibil)


Această postare face parte din categoria Comitetul Invizibil şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Citeşte sau reciteşte:

Prima parte / a doua parte / a treia parte / a patra parte / a cincea parte

_____

Al Şaptelea Cerc

„Noi construim un spaţiu civilizat aici”

Primul măcel global, care din 1914 până în 1918 a înlăturat o mare porţiune din proletariatul urban şi rural, a fost dus în numele libertăţii, democraţiei şi civilizaţiei. În ultimii 5 ani, aşa numitul „război asupra terorii” cu operaţiunile sale speciale şi asasinările sale plănuite, a fost dus în numele aceloraşi valori. Dar asemănarea se opreşte aici: la nivelul aparenţelor. Valoarea civilizaţiei nu mai este atât de evidentă încât să poată fi adusă nativilor fără adaosuri suplimentare. Libertatea nu mai este un nume scrijelit pe pereţi, deoarece astăzi este mereu urmat, ca de o umbră, de cuvântul „securitate”. Şi e bine ştiut faptul că democraţia poate fi dizolvată în edicte de „urgenţă” cât se poate de simple – spre exemplu, în reinstituirea oficială a torturii în SUA, sau în legea Perben II (23) din Franţa.

Într-un singur secol, libertatea, democraţia şi civilizaţia s-au întors la stadiul de ipoteze. De aici încolo, munca liderilor noştri va consta în modelarea condiţiilor materiale şi morale, precum şi a celor simbolice şi sociale, în care aceste ipoteze să poată fi mai mult sau mai puţin validate, în configurarea spaţiilor unde acestea par să funcţioneze. Toate mijloacele folosite în acest scop sunt acceptabile, chiar şi cele mai puţin democratice, cele mai necivilizate, cele mai represive. Acesta este un secol în care democraţia a prezidat regulat peste naşterea regimurilor fasciste, civilizaţia a rimat în mod constant – pe muzica lui Wagner sau a formaţiei Iron Maiden – cu exterminarea, şi în care, într-o zi din 1929, libertatea şi-a arătat cele două feţe: un bancher ce se aruncă de la fereastră şi o familie de muncitori care mor de foame. De atunci – să spunem, din 1945 – au fost considerate valide mijloace precum manipularea maselor, operaţiunile serviciilor secrete, restricţia libertăţilor publice şi suveranitatea completă a unei vaste arii de forţe poliţieneşti, în vederea asigurării democraţiei, libertăţii şi civilizaţiei. În stadiul final al acestei evoluţii, vedem primul primar socialist al Parisului aplicând ultimele detalii pacificării urbane cu un nou protocol al poliţiei pentru cartierele sărace, anunţat cu următoarele cuvinte alese cu grijă: „Construim un spaţiu civilizat aici”. Nu mai este nimic de spus, totul trebuie distrus.

DEŞI PARE O CHESTIUNE GENERALĂ ÎN NATURĂ, problema civilizaţiei nu este deloc un filosofică. O civilizaţie nu este o abstracţiune care pluteşte deasupra vieţii. Este ceea ce guvernează, ia în posesie, colonizează, cea mai banală, personală, zilnică existenţă. E ceea ce ţine împreună tot ce e mai intim şi mai general. În Franţa, civilizaţia este inseparabilă de stat. Cu cât statul este mai vechi şi mai puternic, cu atât mai puţin este o suprastructură sau un schelet extern al unei societăţi şi cu atât mai mult constituie subiectivităţile oamenilor. Statul francez este însăşi textura subiectivităţilor franceze, forma asumată de castrările vechi de secole ale subiecţilor săi. Prin urmare, nu ar trebui să fie o surpriză faptul că în delirurile lor, pacienţii psihiatrici se confundă mereu cu figuri politice, că suntem de acord că liderii noştri sunt rădăcina tuturor relelor, că ne place să ne plângem atât de mult de ei şi că această văicăreală este sfinţirea care îi încoronează ca stăpâni ai noştri. Aici, politica nu este considerată ceva din exteriorul nostru ci ceva care face parte din noi. Viaţa pe care o investim în aceste figuri este aceeaşi viaţă care ne este luată.

Dacă există o excepţie franceză, de asta există. Totul, chiar şi influenţa globală a literaturii franceze, este rezultatul acestei amputări. În Franţa, literatura este spaţiul prescris pentru amuzamentul castraţilor. Este libertatea formală recunoscută celor care nu se pot obişnui cu nimicnicia adevăratei lor libertăţi. Asta dă naştere tuturor clipirilor obscene care se schimbă, de secole, între oamenii de stat şi oamenii de litere din această ţară, în timp ce fiecare îmbracă fericit costumul celuilalt. Şi tot din acest motiv, intelectualii de aici au tendinţa de a vorbi atât de tare atunci când sunt supuşi, şi de a eşua mereu în momentul decisiv, singurul moment care ar fi dat un sens existenţei lor, dar care le-ar fi adus în acelaşi timp izgonirea din profesia lor.

Există o teză credibilă conform căreia literatura modernă s-a născut odată cu Baudelaire, Heine şi Flaubert ca repercusiune la masacrul statului din Iunie 1848. În sângele insurgenţilor parizieni, împotriva liniştii ce împrejmuieşte măcelul, formele literare moderne au luat naştere – spleen-ul, ambivalenţa, fetişismul formei şi detaşarea morbidă. Afectarea nevrotică pe care francezii o acordă republicii lor – în numele căreia fiecare pată de cerneală capătă un aer de demnitate şi fiecare înşelăciune patetică este onorată – garantează represiunea perpetuă a sacrificiilor sale originare. Zilele de Iunie ale anului 1848 – 1500 de morţi în luptă, mii de execuţii rezumate ale prizonierilor, şi Adunarea Naţională primind predarea ultimei baricade cu strigăte de „Trăiască Republica!” – şi Săptămâna Însângerată din 1871 sunt semne din naştere pe care nici o operaţie nu le poate ascunde.

ÎN 1945, KOJEVE A SCRIS: „Idealul politic >oficial< al Franţei şi al francezilor este astăzi tot cel al Statului-naţiune, al >Republicii unice şi indivizibile<. Pe de altă parte, în adâncimile sufletului său, ţara înţelege inadecvarea acestui ideal, al anacronismului politic al ideii strict „naţionale”. Acest sentiment nu a ajuns ce-i drept la nivelul unei idei clare şi distincte: Ţara nu poate, şi nici nu vrea, să o exprime deschis. Mai mult, tocmai din cauza trecutului naţional de o magnitudine incomparabilă, este deosebit de dificil pentru Franţa să recunoască clar şi să accepte deschis finalul perioadei „naţionale” din Istorie şi să înţeleagă toate consecinţele sale. Este greu pentru o ţară care a creat, din nimic, cadrul ideologic al naţionalismului şi care l-a exportat întregii lumi, să recunoască faptul că tot ce a mai rămas acum din el este un document ce urmează să fie inserat în arhivele istorice.”

Această chestiune a statului-naţiune şi a doliului pentru el, se află în centrul a ceea ce, de jumătate de secol încoace, poate fi numit boala franceză. Oferim politicos titlul de „alternare” acestei indecizii convulsive, acestei pendulări – precum oscilarea de la stânga la dreapta şi apoi de la dreapta la stânga; ca o fază maniacală ce urmează uneia depresive care este apoi urmată de o alta, sau precum o critică complet retorică a individualismului co-există cu cel mai feroce cinism, sau cea mai grandioasă generozitate cu o aversiune faţă de mase. Din 1945, această boală, ce pare să se fi diseminat doar în timpul fervorii insurecţionare din Mai 68, s-a înrăutăţit continuu. Era statelor, naţiunilor şi republicilor se apropie de sfârşit; această ţară care şi-a sacrificat toată viaţa pentru aceste forme este încă împietrită. Furtuna de foc stârnită de simpla propoziţie a lui Jospen „statul nu poate face totul” ne-a permis să întrevedem ceea ce se va aprinde atunci când va deveni clar că statul nu mai poate face de fapt absolut nimic. Sentimentul că am fost păcăliţi este ca o rană care devine din ce în ce mai infectată. Este sursa mâniei latente pe care aproape orice o poate declanşa în aceste zile. Faptul că în această ţară, necrologul epocii naţiunilor nu a fost încă scris este cheia anacronismului francez, şi a posibilităţilor revoluţionare pe care Franţa încă le deţine.

Oricare ar fi rezultatul lor, rolul următoarelor alegeri prezidenţiale va fi să semnalizeze finalul iluziilor franceze şi explozia balonului istoric în care trăim – şi care face posibile evenimente precum mişcarea anti-CPE, care a fost mistificată de alte ţări ca şi când ar fi fost un coşmar scăpat din anii 1970. De aceea, în adâncul lor, nimeni nu doreşte aceste alegeri. Franţa este într-adevăr lanterna roşie a zonei vestice. (24)

ASTĂZI VESTUL ESTE GI-ul CARE SE IZBEŞTE ÎN FALLUJAH pe un tanc MI Abrams, ascultând heavy-metal la volum maxim. Este turistul pierdut pe câmpiile mongoliene, de care îşi bate joc toată lumea, care ţine strâns cartea sa de credit de parcă ar fi singurul său sprijin. Este CEO-ul care înjură la jocul Go. Este tânăra care caută fericirea în haine, băieţi şi creme hidratante. Este elveţianul activist pentru drepturile omului care călătoreşte în cele 4 colţuri ale pământului pentru a-şi arăta solidaritatea cu toţi rebelii lumii – cu condiţia să fi fost învinşi. Este spaniolul căruia n-ar putea să-i pese mai puţin de libertatea politică o dată ce i-a fost acordată libertatea sexuală. Este iubitorul de artă care vrea să fim copleşiţi în faţa „geniului modern” al unui secol de artişti, de la suprarealism la acţionismul vienez, toţi concurând pentru a vedea cine poate scuipa mai bine în faţa civilizaţiei. Este ciberneticianul care a găsit o teorie realistă a conştiinţei în Budism şi fizicianul quantic care speră că bălăceala în metafizica hindusă va inspira noi descoperiri ştiinţifice.

Vestul este o civilizaţie care a supravieţuit tuturor profeţiilor prăbuşirii sale cu o singură strategie. La fel cum burghezia a trebuit să se nege pe sine ca şi clasă pentru a permite burghezificarea societăţii ca întreg, de la muncitor la baron; la fel cum capitalul a trebuit să se sacrifice ca relaţie de salariu pentru a se impune ca relaţie socială – devenind capital cultural şi capital de sănătate pe lângă capitalul financiar; la fel cum Creştinismul a trebuit să se sacrifice ca religie pentru a supravieţui ca structură afectivă – ca o injuncţiune vagă a umilinţei, compasiunii şi slăbiciunii; aşa şi Vestul s-a sacrificat ca civilizaţie particulară pentru a se impune ca şi cultură universală. Operaţiunea poate fi rezumată astfel: o entitate pe moarte se sacrifică, ca şi conţinut, pentru a supravieţui ca formă.

Individul fragmentat supravieţuieşte ca formă mulţumită tehnologiilor „spirituale” de consiliere. Patriarhia supravieţuieşte atribuind femeilor cele mai rele atribute ale bărbaţilor: determinarea, autocontrolul, lipsa de sensibilitate. O societate dezintegrată supravieţuieşte propagând o epidemie de sociabilitate şi divertisment. Atfel funcţionează cu toate ficţiunile majore, învechite ale Vestului care se menţin prin artificii ce contrazic aceste ficţiuni punct cu punct.

NU EXISTĂ NICI O „CIOCNIRE A CIVILIZAŢIILOR”. Există o civilizaţie în moarte clinică ce e ţinută în viaţă de tot felul de maşinării de susţinere a vieţii care împânzesc o ciumă ciudată în atmosfera planetei. În acest moment, nu mai poate crede nici măcar într-una din propriile sale „valori”, şi orice afirmare a lor este considerată un act neruşinat, o provocare care trebuie dezmembrată, deconstruită, şi întoarsă la o stare de îndoială. Astăzi, imperialismul Vestic este imperialismul relativismului, al sintagmei „totul depinde de punctul tău de vedere”; este rotirea ochilor sau indignarea rănită în ce priveşte pe oricine este destul de prost, primitiv sau obraznic încât să creadă în ceva, să afirme ceva. Puteţi vedea dogmatismul punerii la îndoială constante dând clipirea sa complice peste tot în universităţi şi printe inteligenţele literare.

Nici o critică nu e prea radicală printre gânditorii postmoderni, atât timp cât îşi menţine această absenţă totală a certitudinii. Acum un secol, scandalul era identificat cu orice negaţie deosebit de nesupusă şi aspră, în timp ce astăzi se găseşte în orice afirmaţie care nu reuşeşte să tremure.

NICI O ORDINE SOCIALĂ NU SE POATE FONDA PE SINE ÎN SIGURANŢĂ, pe principiul că nimic nu este adevărat. Cu toate acestea trebuie făcută sigură. Aplicând conceptul de „securitate” asupra a orice zilele astea este expresia unui proiect de legare sigură de locuri, comportamente şi chiar oameni, o ordine ideală la care nu mai sunt gata să subscrie. Spunând „nimic nu e adevărat” nu spune nimic despre lume dar totul despre conceptul vestic de adevăr. Pentru Vest, adevărul nu este un atribut al fiinţelor sau lucrurilor, ci al reprezentărilor lor. O reprezentare care se conformează experienţei este considerată ca fiind adevărată. Ştiinţa este, în ultima analiză, acest imperiu al verificării universale. Din moment ce tot comportamentul uman, de la cel mai comun la cel mai elevat, se bazează pe o fundaţie de presupuneri inegale, şi din moment ce toate practicile încep dintr-un punct în care lucrurile şi reprezentările lor nu mai pot fi deosebite unele de altele, o doză de adevăr despre care conceptul Vestic nu ştie nimic, intră în fiecare viaţă. Vorbim în Vest despre „oameni adevăraţi”, dar doar pentru a ne bate joc de aceşti naivi. De aceea vesticii au fost mereu consideraţi mincinoşi şi ipocriţi de către oamenii pe care i-au colonizat. De aceea sunt invidiaţi pentru ce au, pentru dezvoltarea lor tehnologică, dar niciodată pentru ceea ce sunt, pentru care sunt în mod just, dispreţuiţi. Sade, Nietzsche şi Artaud nu ar fi predaţi în şcoli dacă tipul de adevăr menţionat mai sus nu ar fi fost discreditat în avans. Stăpânirea tuturor afirmaţiilor şi deactivarea tuturor certitudinilor aşa cum ies la lumină în mod irezistibil – astfel este munca îndelungată a intelectului vestic. Poliţia şi filosofia sunt două mijloace convergente, chiar dacă sunt distincte din punct de vedere formal, spre acest scop.

BINEÎNŢELES, ACEST IMPERIALISM al relativului găseşte un inamic potrivit în fiecare dogmatism gol, în orice formă de Marxism-Leninism, Salifism, sau Neo-Nazism: oricine care, precum vesticii, confundă provocarea cu afirmarea.

LA ACEASTĂ INTERSECŢIE, ORICE CONTESTARE SOCIALĂ STRICTĂ care refuză să vadă că lucrul cu care ne confruntăm nu e criza unei societăţi ci extincţia unei civilizaţii, devine complice în perpetuarea acesteia. A devenit chiar o strategie contemporană critica acestei societăţi în speranţa egoistă de a salva această civilizaţie.

PRIN URMARE AVEM UN CADAVRU ÎN SPATE, dar nu vom putea să scăpăm de el atât de simplu. Nimic nu poate fi aşteptat de la sfârşitul civilizaţiei, de la moartea sa clinică. În această privinţă poate interesa doar pe istorici. Este un fapt, şi trebuie tradus într-o decizie. Faptele pot fi îndepărtate, dar decizia este politică. A decide cu privire la moartea civilizaţiei, apoi a lucra la modul în care se va întâmpla: doar decizia ne va scăpa de cadavru.

PUNEŢI-VĂ ÎN MIŞCARE!

Nu mai putem nici măcar să vedem cum ar putea începe o insurecţie. Şaizeci de ani de pacificare şi restricţionare a revoltelor istorice, şaizeci de ani de anestezie democratică şi administrarea evenimentelor, ne-au adormit percepţia realului, simţul nostru cu privire la războiul în curs. Trebuie să începem cu recuperarea acestei percepţii.

E INUTIL să fii indignat cu privire la legi făţiş neconstituţionale cum este Perben II. Este futil să protestezi legal împotriva imploziei absolute a cadrului legal. Trebuie să ne organizăm.

E INUTIL să te implici în grupul ăsta de cetăţeni sau în grupul celălalt, în oricare capăt mort al stângii îndepărtate, sau în cel mai nou „efort comunitar”. Fiecare organizaţie care pretinde că contestă ordinea prezentă imită forma, comportamentul şi limbajul statelor miniaturale. Până acum, fiecare impuls de „a face politică altfel” nu a făcut decât să contribuie la răspândirea nedefinită a tentaculelor statului.

E INUTIL să reacţionezi la ştirile zilei; în schimb, ar trebui să înţelegem fiecare raport ca o manevră într-un câmp ostil de strategii ce urmează să fie decodate, operaţiuni menite să provoace o anumită reacţie. Însăşi aceste operaţiuni sunt cele care ar trebui considerate informaţii reale în aceste părţi ale ştirilor.

E INUTIL să aştepţi – o răbufnire, revoluţia, apocalipsa nucleară sau o mişcare socială. Să continui aşteptarea e o nebunie. Catastrofa nu vine, catastrofa e aici. Suntem deja situaţi în mijlocul colapsului unei civilizaţii. În cadrul acestei realităţi trebuie să ne alegem taberele.

A NU MAI AŞTEPTA ÎNSEAMNĂ, ÎNTR-UN FEL SAU ALTUL, SĂ INTRI ÎN LOGICA INSURECŢIEI. Înseamnă să auzi din nou tremurul de teroare slab dar mereu prezent din vocile conducătorilor noştri. Deoarece guvernarea nu a fost niciodată altceva decât amânare printr-o mie de subterfugii a momentului în care masele te vor lega, şi fiecare act de guvernare nu e nimic altceva decât un mod de a nu pierde controlul asupra populaţiei.

PLECĂM DINTR-UN PUNCT DE IZOLARE EXTREMĂ, de slăbiciune extremă. Un proces insurecţional trebuie construit de la bază. Nimic nu pare mai puţin probabil decât o insurecţie, dar nimic nu este mai necesar.

 

GĂSIŢI-VĂ UNII PE ALŢII

Ataşaţi-vă de ceea ce simţiţi a fi adevărat.

Începeţi de-acolo.

O întâlnire, o descoperire, un val vast de greve, un cutremur: fiecare eveniment produce adevăr schimbându-ne modul de existenţă în lume. Pe de altă parte, orice observaţie care ne lasă indiferenţi, care nu ne afectează, care nu ne face să ne implicăm în ceva, nu mai merită titlul de adevăr. Există un adevăr în spatele fiecărui gest, în spatele fiecărei practici, relaţii şi situaţii. De obicei doar îl evităm, îl administrăm, ceea ce produce nebunia atâtora în timpurile noastre. În realitate, totul implică orice altceva. Sentimentul că cineva trăieşte o minciună este tot un adevăr. Este vorba de a nu renunţa, de a începe de acolo. Un adevăr nu este o perspectivă asupra lumii ci ceea ce ne leagă de ea într-un mod ireductibil. Un adevăr nu este ceva ce deţinem ci ceva care ne duce în spate. Mă face şi mă desface, mă constituie şi mă dezmembrează ca individ, mă distanţează de mulţi şi mă apropie de cei care de asemenea îl experimentează.

O fiinţă izolată care se ţine strâns de un adevăr va cunoaşte inevitabil pe alţii ca ea. De fapt, orice proces insurecţional începe de la un adevăr la care refuzăm să renunţăm. În timpul anilon 1980 în Hamburg, câţiva locuitori ai unei case squatate au decis că de atunci încolo vor fi evacuaţi doar peste cadavrele lor. Un cartier a fost asaltat de tancuri şi elicoptere, cu zile de bătai de stradă, demonstraţii uriaşe – şi un primar care în cele din urmă a capitulat.

În 1940, Georges Guingouin, „primul luptător al rezistenţei franceze”, a pornit cu nimic altceva decât certitudinea refuzului său cu privire la ocuparea nazistă. La acel moment, pentru Partidul Comunist, el nu era decât „un nebun ce trăieşte în pădure”, până în momentul în care au apărut 20 000 de nebuni care trăiau în pădure, şi Limogenes a fost eliberat.

Nu vă feriţi de ceea ce e politic în prietenie

NE-A FOST DATĂ O IDEE NEUTRĂ DESPRE PRIETENIE, înţeleasă ca o afecţiune pură fără nici un fel de consecinţe. Dar orice afinitate este afinitate în cadrul unui adevăr comun. Fiecare întâlnire este o întâlnire în cadrul unei afirmaţii comune, chiar şi afirmarea distrugerii. Nici o legatură nu este inocentă într-o eră în care a ţine strâns de ceva şi a refuza să-i dai drumul, de obicei duce la şomaj, unde trebuie să minţi ca să munceşti şi să continui să munceşti ca să minţi. Oameni care stau de partea fizicii quantice şi îi urmăresc consecinţele în toate domeniile nu sunt mai puţin implicaţi politic decât camarazi ce luptă împotriva unei multinaţionale. Toţi vor fi conduşi, mai devreme sau mai târziu, la dezertare şi la luptă.

Pionierii mişcării muncitoreşti au avut posibilitatea să se găsească unii pe alţii în atelier, apoi în fabrică. Făceau greve pentru a arăta numărul lor şi pentru a-i demasca pe cei ce refuzau să participe la greve. Aveau relaţia salariilor, asmuţind partea de capital împotriva părţii de muncă, pe care puteau trage liniile solidarităţii şi luptei la scară globală. Avem întregul spaţiu social în care să ne găsim. Avem insubordonarea de zi cu zi pentru a arăta câţi suntem şi pentru a demasca laşii. Avem ostilitatea noastră faţa de această civilizaţie pentru a trasa linii de solidaritate şi de luptă la scară globală.

Nu aşteptaţi nimic de la organizaţii.

Feriţi-vă de mediile sociale existente,

şi mai presus de toate, nu deveniţi unul.

NU E NEOBIŞNUIT, în cursul unei ruperi semnificative a relaţiei sociale, să existe o intersectare cu organizaţii – politice, muncitoreşti, umanitare, asociaţii comunitare, etc. Printre membrii lor, cineva ar putea chiar să găsească indivizi care sunt sinceri – chiar dacă puţin disperaţi -, care sunt entuziasmaţi – chiar dacă puţin intriganţi. Organizaţiile sunt atractive datorită aparentei lor consistenţe – ele au o istorie, o conducere, un nume, resurse, un conducător, o strategie şi un discurs. Cu toate acestea, sunt structuri goale, care, în ciuda originilor lor măreţe, nu pot fi niciodată îndeplinite. În toate afacerile lor, la fiecare nivel, aceste organizaţii sunt preocupate mai presus de orice de propria lor supravieţuire ca organizaţii, şi de nimic altceva. Trădările lor repetate au alienat adesea dăruirea propriului lor titlu şi dosar. Şi de aceea poţi, uneori, să dai peste fiinţe demne în cadrul lor. Dar promisiunea întâlnirii poate fi realizată doar în afara organizaţiei şi, inevitabil, în contradicţie cu aceasta.

Mult mai îngrozitoare sunt mediile sociale, cu textura lor suplă, cu bârfa şi ierarhiile lor informale. Fugiţi de toate mediile. Fiecare mediu este orientat înspre neutralizarea unui adevăr. Cercurile literare există pentru a înabuşi claritatea scrisului.

Mediile ştiinţifice există pentru a ascunde implicaţiile cercetărilor lor de majoritatea oamenilor de astăzi. Mediile sportive, pentru a menţine în sălile lor de sport, diversele forme de viaţă pe care ar trebui să le creeze. De evitat în mod special sunt cercurile culturale şi activiste. Acestea sunt azilurile de bătrâni unde în mod tradiţional toate dorinţele revoluţionare merg ca să moară. Sarcina cercurilor culturale este să identifice intensităţi în formare şi să explice sensul a orice faci, în timp ce sarcina cercurilor activiste e să-ţi sugă toată energia tocmai pentru că faci ceva. Mediile activiste îşi împrăştie pânza confuză pe întreg teritoriul francez, şi se întâlnesc pe traseul oricărei dezvoltări revoluţionare. Nu oferă nimic în afară de poveştile numeroaselor lor înfrângeri şi amărăciunea pe care acestea le-au produs. Extenuarea lor le-a făcut incapabile să profite de posibilităţile prezentului. Pe lânga asta, pentru a-şi cultiva pasivitatea abjectă, vorbesc mult prea mult, ceea ce îi face să nu fie de încredere când vine vorba de poliţie. La fel cum e inutil să te aştepţi la ceva de la ei, e stupid să fii dezamăgit de scleroza lor. Cel mai bine e să renunţi la această încărcătură moartă.

Toate mediile sunt contra-revoluţionare pentru că nu sunt preocupate decât de conservarea tristului lor confort.

Formaţi comune!

COMUNELE APAR atunci când oamenii se găsesc unii pe alţii, se înţeleg unii cu alţii, şi ajung la un consens cu privire la o cale comună. Comuna este probabil ceea ce se hotărăşte chiar în momentul în care în mod normal am lua-o pe căi diferite. Este bucuria unei întâlniri care supravieţuieşte finalului său aşteptat. Este ceea ce ne face să spunem „noi”, şi face din asta un eveniment. Ceea ce e ciudat nu e faptul că oameni care sunt obişnuiţi unii cu alţii formează comune, ci că aceştia rămân separaţi. De ce nu ar prolifera comunele peste tot? În fiecare fabrică, pe fiecare stradă, în fiecare sat, în fiecare şcoală. În sfârşit, domnia comitetelor de bază! Comune care acceptă să fie ceea ce sunt, acolo unde sunt. Şi dacă e posibil, o multitudine de comune care vor dizloca instituţiile societăţii: familia, şcoala, uniunea, clubul sportiv, etc. Comune cărora nu le este frică, pe lângă activităţile lor politice specifice, să se organizeze pentru supravieţuirea materială şi morală a tuturor membrilor lor şi a tuturor celor din jurul lor, care rămân la voia întâmplării. Comune care nu vor să se definească – după cum tind să facă colectivele – după ceea ce e înauntru şi în afara lor, ci prin densitatea legăturilor care stau la baza lor. Nu prin apartenenţa la ele, ci prin spiritul care le animează.

O comună se formează de fiecare dată când câţiva oameni, eliberaţi de cămăşile de forţă individuale, hotărăsc să se bazeze doar pe ei înşişi şi să îşi măsoare forţa împotriva realităţii. Fiecare grevă sălbatică este o comună; fiecare clădire ocupată în mod colectiv şi cu o bază clară este o comună, comitetele de acţiune din 1968 erau comune, precum şi comunităţile de sclavi din Statele Unite sau Radio Alice în Bologna în 1977. Fiecare comună caută să fie propria sa bază. Caută să dizolve chestiunea nevoilor. Caută să rupă orice dependenţă economică şi orice subjugare politică; degenerează într-un mediu în momentul în care pierde contactul cu adevărurile pe care a fost fondată. Există tot felul de comune care nu aşteaptă nici un anumit număr de oameni, nici anumite mijloace, pentru a se organiza, şi cu atât mai puţin aşteaptă „momentul potrivit” – care nu vine niciodată.

____

(23) Perben II este o lege introdusă în Franţa în 2004 care are în vedere „crima organizată” şi „delincvenţa” şi permite acordarea de sentinţe fără judecată.

(24) „Lanterna roşie” este cel ce termină Turul Franţei pe ultimul loc.

___

Text tradus de Federaţia Anarhistă

4 gânduri despre &8222;Insurecţia care vine – partea V (Comitetul Invizibil)&8221;

  1. Pingback: Insurecţia care vine – partea IV (Comitetul Invizibil) | Centrul de Cultură anarhistă

  2. Pingback: Insurecţia care vine – partea III (Comitetul Invizibil) | Centrul de Cultură anarhistă

  3. Pingback: Insurecţia care vine – partea II (Comitetul Invizibil) | Centrul de Cultură anarhistă

  4. Pingback: Insurecţia care vine – partea I (Comitetul Invizibil) | Centrul de Cultură anarhistă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s