Rezistanbul şi coeziunea socială


Plenară parcul AbbasagaREZISTANBUL ŞI COEZIUNEA SOCIALĂ

De peste 2 luni de zile, Istanbulul a devenit Rezistanbul. Ceea ce a început ca un protest împotriva distrugerii parcului Gezi din centrul oraşului, este acuma un protest răspândit de-alungul ţării, având un puternic caracter anti-guvernamental, la care participă oameni din toate păturile sociale şi din foarte multe grupuri sociale, religioase şi politice.

În cele patru zile cât am stat nu poţi descoperi foarte multe lucruri. Fiind deja destul de la curent şi informat privind evenimentele din momentul primei zile de protest, când oamenii au mers şi au ocupat parcul Gezi, cu corturi, activităţi, şi într-o manieră non-violentă, ulterior fiind abuzaţi cu gaze lacrimogene şi violenţă din partea poliţiei

Am observat câteva lucruri care mi se par foarte interesante.

Nu voi vorbi despre evenimente, căci informaţii despre acestea se pot găsi pe internet cu uşurinţă. Mai degrabă voi încerca să mă folosesc de câtă sociologie ştiu ca să încerc să explic şi să prezint anumite situaţii.

DSCF4317Socializare şi coeziune socială

Din primul moment am observat cât de prietenoşi sunt oamenii, şi cât de dispuşi sunt să te ajute. În ciuda faptului că majoritatea ştiau chiar foarte puţină engleză, s-au străduit din răsputeri să-mi explice prin prisma limbajului semnelor unde trebuie să ajung să iau autobuzul către piaţa Taksim, unde găsesc diferite localuri, sau parcuri.

Unii au fost chiar în situaţia de a mă duce ei însuşi în locul dorit. Un tânăr m-a dus cu autobuzul până la staţia de unde trebuia să iau 45N către Taksim. Şoferul nu mi-a cerut nici un ban, iar, ulterior, când era să o iau pe un drum greşit, toate cele trei persoane din autobuz – tânărul, şoferul şi o doamnă mai în vârstă – îmi făceau semne că o iau în direcţia greşită, şi că trebuie să o iau în direcţia opusă.

În situaţia parcului Abbasağa, am mers cu O. să văd cum funcţionează un forum popular. Acesta a întrebat destul de des dacă mergem pe drumul corect – inclusiv suporteri de-ai lui Erdoğan. Mi-a spus ulterior că oricine te ajută cu cea mai mare plăcere, chiar dacă aceştia nu ştiu ceea ce le ceri. Dar cu mersul în parcul Abbasağa, aparent nimeni nu a greşit.

Oamenii vorbesc foarte mult între ei. Nivelul de socializare este unul foarte ridicat, existând multe situaţii în care necunoscuţi opresc alţi necunoscuţi, şi poartă discuţii pe tot felul de teme. Bulevardul Istiklal, străduţele adiacente, piaţa Taksim, oriunde mergi, vezi oameni vorbind. În faţa magazinelor, în faţa localurilor, barurilor, alimentarelor, în mijlocul străzii, la colţ de stradă, stând pe jos, pe bănci, pe unde apucau. Vorbind. Fumând. Bând apă la jumătate de litru la jumătate de liră turcească.

Iniţial mi-am spus că, gata, acesta e motivul pentru care de peste o lună există aşa o mişcare puternică şi complexă de rezistenţă în Istanbul şi în alte oraşe. Şi, în mare, aş putea spune că aşa şi este. Adică, cel puţin nivelul înalt de socializare crează o coeziune socială puternică. Dar acest lucru este mai degrabă un motor care perpetuează contextul insurecţionar, nicidecum nu este cauza care a dus la acesta.

Am omis în calcul o variabilă istorică, şi anume, că astfel de mişcări sociale şi politice nu au mai fost prezente în Turcia de cel puţin 20 de ani. Dar aş putea specula privind cum a început totul: socializarea continuă dintre oameni a permis păstrarea unei coeziuni sociale puternice şi a păstrat o conştiinţă socială comună – fapt ce nu-l putem regăsi în general în Europa. În Europa, când survine problema, scânteia, doar atunci începe procesul de conştiinţă socială comună. Acela de „toţi suntem cetăţeni ai acestei ţări”.

Pe când în Turcia conştiinţa aceasta a existat şi continuă să existe, devenind din ce în ce mai puternică, cu fiecare act violent din partea guvernului şi a poliţiei. Există de asemenea şi un nivel înalt de păsare, de civism, privind buna funcţionare a sănătăţii sociale. Iar în momentul în care guvernul a dorit să distrugă un punct simbolic de o importanţă foarte mare, şi anume, parcul Gezi, a survenit o reacţie de auto-conservare, de auto-apărare a oamenilor: ceea ce vreţi să faceţi (voi, guvernul) nu este în beneficiul nostru (al oamenilor). Astfel, nu avem nici o altă opţiune decât să vă arătăm faptul că nu vrem ceea ce vreţi voi; vom protesta. Ne vom apăra oraşul. Iar scânteia a apărut din simbolic.

Astfel, motorul prim al rezistenţei din Istanbul, şi din toate celelalte oraşe este conştiinţa deja formată şi dorinţa de a o păstra intactă, sănătoasă, dacă nu, chiar de a o îmbunătăţi şi de a o extinde.

Un exemplu ar fi dorinţa oamenilor de a se face auziţi şi de a fi înţeleşi şi de către ceilalţi 50%, – susţinătorii lui Erdoğan -, şi, de asemenea, noile solidarităţi formate cu populaţia kurdă, discriminată de către guvern (şi de către stat de-alungul anilor).

DSCF4405O diferenţă socială

Noi românii, şi, în general, europenii, am trecut printr-un proces destul de puternic de individualizare cauzat de schimbarea formatului economic şi social.

Ce înţeleg eu prin proces de individualizare este acel proces prin care un individ este alienat de comunitatea din care face parte.

Adică, eu nu mă mai simt parte din comunitatea de pe scara blocului meu, din cartierul meu, din oraşul meu; eu sunt interesat doar de mine însumi, urmat de familia din care fac parte (mama, tata; soţul/soţia şi copilul/copiii), apoi de restul. Problematic e faptul că nu mai avem timp să ne mai pese de cei din afara familiei (iar nimeni nu se întreabă de ce, şi, dacă ştiu, nu se obosesc să rezolve problema). Şi de cele mai multe ori, ne aflăm în situaţia de a nu avea timp nici pentru familie.

Procesul de individualizare este cauzat de schimbările modurilor de producţie, de câştigare a capitalului (modurile de subzistenţă, salarii, etc.), de viaţă socială, de implementarea unui spectacular în viaţa de zi cu zi. Spectacular, când noi, sinele, suntem mult prea cuprinşi de ce am putea face singuri şi de a ne îndeplini necesităţile, fie ele primare, sau create de exterior. Şi aici mă refer la acel discurs al „tu chiar ai nevoie de obiectul ăsta?”, „nu, dar văd eu ce pot face cu el”.

Individualizarea distruge coeziunea socială. La fel şi posibilităţile apariţiei de afinitate – şi aici mă refer la în general, şi nu în situaţiile când „explodează mămăliga”, ca să folosesc un termen extrem de folosit pe meleagurile româneşti.

Individualizarea te integrează pe tine ca fiind un sine pseudo-unic într-o societate de oameni asemănători. Problemele comune, cu cauze comune devin individualizate şi personalizate, iar discursul se schimbă de la „noi” la „eu”. Eu trebuie să muncesc 12 ore pe zi ca tu să poţi merge nu-ştiu-unde. Eu trebuie să mă duc la cumpărături. Eu trebuie să fac aia, aia şi aia, iar tu nu faci nimica/nu mă înţelegi, pentru că nu treci prin ceea ce trec eu.

Dar aceste probleme sunt probleme comune, nu suntem singurii care trebuie să facem sau păţim aceste lucruri.

Sfera comunului, a lui „noi” nu a dispărut încă din societatea turcească.

Şi sunt conştienţi de faptul că dacă parcul Gezi ar fi fost distrus, nu ar fi pierdut numai un spaţiu verde într-o mare de beton, ci ar fi pierdut şi un loc de recreere, de socializare, de întâlnire, de petrecere a timpului liber şi nu numai, alături de comunitate. Iar atacul guvernului a fost mai degrabă un atac la coeziunea socială, la comunitate, şi nu la parc în sine. Conştiinţa oamenilor nu se limitează numai la sine, ci la toate acele locuri, spaţii fizice sau mentale, simbolice, orice are legătură cu ei ca şi comunitate.

DSCF4382Yok „poliţistul din mintea noastră”

Centrul Istanbulului este literalmente ocupat de forţele de ordine – existând zone de „rezistenţă” a poliţiei. Tabere cu zeci de poliţişti tineri, undeva de până-n 25 de ani, pregătiţi să intervină în orice situaţie, având alături de ei foarte multe autobuze mari, în care aceştia îşi au echipamentul şi dorm. TOMA aşteaptă după colţ sau stă după gardurile care împrejmuiesc taberele. Gardurile sunt păzite de poliţişti care poartă la ei mitraliere (sau semi-automate – nu sunt expert într-ale armamentelor). Toţi poliţiştii poartă pistoale la ei.

Pe durata zilei, mai ales dacă nu se întâmplă nimica, poliţiştii se plimbă cu pistoalele la curea pe străzile din centrul oraşului, mergând să-şi cumpere de mâncare, apă, sau doar aiurea. Desigur, pe lângă faptul că parcă aceşti tineri în uniforme îşi uită în sine rolul asumat prin purtarea respectivelor haine, părând mai degrabă ca o gloată de băieţi hormonali care fac poze cu turişti, tineri, care şi-au ratat viaţa intrând în Poliţie, nici restul oamenilor care nu poartă uniforme nu par a le păsa că ei se află pe străzi.

În general, sentimentul socialului faţă de o masă mare de poliţie care se plimbă anapoda pe străzi ar fi unul apropiat de frustrare, de inhibare, de frică. Faptul că organul justiţiei, al statului se află printre oameni, crează o frică la nivel individual, ca nu cumva să te ia dracu să faci ceva ce ar putea declanşa un buton în capul poliţiştilor, care, ulterior să se ia de tine, să te legitimeze, etc. Probabil la această categorie intră în acţiune, din nou, nivelul înalt de coeziune socială. Poliţiştul din mintea noastră este exclus din calcul, căci individul ştie că dacă păţeşte ceva din cauza unui poliţist, nimeni nu se va sfii de la a sări în ajutor.

În orice caz, când zic „poliţistul din mintea noastră”, mă refer la acel sistem complex mental prezent în mintea tuturora privind relaţiile de dominare/dominaţie. Există o ierarhie prestabilită şi consolidată de uniforme, denumiri, drepturi diferite, în care cineva poate face ceva ce tu nu poţi. Iar cel ce e deasupra ta, de el să-ţi fie frică şi să-l respecţi.

Poliţistul din mintea noastră e cel care spune „nu face asta, pentru că vei călca pe bec, iar statul te va pedepsi”.

El este cel care ne limitează acţiunile şi ne creşte frustrarea socială, mai ales în situaţii în care în sine organele de ordine sau reprezentările lor (maşina de poliţie, un sediu al poliţiei, camere de luat vederi ale municipalităţii sau poliţiei, etc.) sunt prezente. Conştientizezi că eşti urmărit, şi tinzi spre a intra pe un drum al auto-conservării, acela al pasivităţii, spre a nu-ţi pune sinele în pericol.

Aparent acest fapt este scurt-circuitat de coeziunea socială şi de sănătatea socială, care, din start, reimaginează cele două sfere al „sinelui” şi al „autorităţii”, sub forma unui „noi şi autoritatea”. Coeziunea socială spune că „nu eşti singur, orice ai face”, iar sănătatea socială spune că „frustrarea creată de autoritate este în folosul ei, adică pierderea noastră; astfel, trebuie să nu băgăm în seamă autoritatea, decât atunci când este necesar.”

DSCF4339Auto-organizare. Către parcul Abbasağa

Parcul Abbasağa a fost o experienţă minunată. Este dovada clară că modurile de organizare non-ierarhice şi orizontale funcţionează.

O luăm cu începutul. Auto-organizarea este acea situaţie când un grup de indivizi îşi asumă rolul de a-şi decide singuri viitorul (regulile, ce fac, cum fac, de ce fac, etc.), adică se organzează singuri în anumite sau în toate domeniile vieţii lor comune. În majoritatea din situaţii, această organizare se face într-un mod non-ierarhic, neexistând un lider, astfel încât persoanele din respectiva comunitate sunt împuternicite cu puterea decizională.

Spre a lua decizii, comunitatea trebuie să discute înainte. Acest lucru se face prin prisma unor forumuri populare, a unor adunări, plenare. În Abbasağa, forumul popular este constituit dintr-o plenară mare, care se face în amfiteatrul din centrul parcului, de jur-împrejurul acestuia existând grupuri de discuţii, de lucru, ateliere, care sunt multe la număr.

Grupurile de discuţii, cele de lucru şi atelierele au scopul de a aduna oameni spre a discuta despre anumite lucruri exacte, centrate numai pe o anumită temă, ulterior apărând câteva concluzii care, de cele mai multe ori, vor fi prezentate la plenară. Rolul lor e de a scurta durata de discuţii de la plenară, persoanele interesate în respectivele teme putând participa activ, direct în aceste grupuri, concluziile fluidizându-le pe cele de la plenara centrală.

Plenara este corpul central de decizie a respectivei comunităţi. În cadrul plenarei se iau deciziile care vor afecta întreaga comunitate – iar acest fapt necesită participarea în număr cât mai mare a persoanelor din respectiva comunitate. Nu poţi lua decizii într-o plenară populată de un procentaj mic de oameni, deoarece acestea nu reprezintă neapărat dorinţa majorităţii comunităţii (desigur, se poate ca acţiunile organizate de un forum popular să fie asumate de acesta şi nu de comunitatea în cadrul căruia se organizează forumul).

O astfel de decizie, în parcul Abbasağa, a fost de a face un marş până la un post de televiziune, ATV, care prezentase informaţii false despre unul dintre protestatarii ucişi, Ethem Sariülük (susţinând că dăduse foc unui steag turcesc, fapt dovedit a fi fals). Decizia a fost luată în plen într-un timp foarte scurt, iar aceasta a fost acceptată de marea majoritate a oamenilor prezenţi fie la plenară, fie în parc, fie în jurul parcului. La marş au participat undeva la peste 700 de oameni.

DSCF4372Forumul popular din parcul Abbasağa

Forumul popular din parcul Abbasağa a apărut la puţină vreme după ce parcul Gezi fusese evacuat de către poliţie. Carşii, care sunt suporterii anarhişti (şi aici mă refer la anarhism ca ideologie, şi nu acel cuvânt folosit frecvent atunci când sunt violenţe) ai echipei din Beşiktaş, au decis ca parcul în care ei se organizau încă de dinainte ca protestele să înceapă, să fie deschis organizării comunităţii. Dacă tot aveau parcul, de ce să nu-l deschidă comunităţii?

Astfel, parcul a ajuns al doilea ca importanţă după Gezi. Este un centru unde se întâlnesc şi discută sute de oameni în fiecare zi, un loc unde există toate cele necesare organizării: de la plenare şi grupurile pe diferite teme specifice, la tarabe cu alimente, cafea, apă, ceaiuri, etc., corturi unde se organizează diferite activităţi care au legătură cu protestele în general, mese cu diferite petiţii, expoziţii în aer liber cu poze din Taksim şi Gezi.

Au şi un fanzin, Abbasağa Postası (primul număr apărând pe 27 iunie, ziua când am fost în parc), unde aceştia îşi prezintă principiile, şi diferite informaţii vitale, moduri de acţionare, detalii, etc. Un astfel de fanzin se poate găsi şi în piaţa Taksim, numit Gezi Postası, care, pe 29 iunie, era deja la al 10-lea număr. Fanzinul din Abbasağa are 8 pagini, în format de A5.

Cu certitudine, şi celelalte forumuri populare (în număr de 35, din câte ţin eu minte) au astfel de fanzine, care sunt foarte utile şi importante.

Forumul popular – ca majoritatea acestor tipuri de întâlniri din partea europeană – are un caracter de stânga. Anarhist, chiar. Acest fapt se poate observa atât în modul de organizare al comunităţii, cât şi în principiile lor.

Primul principiu susţine faptul că protestele de stradă trebuie să continue, fapt subliniat de cel de-al doilea, care spune că acţiunile/lupta trebuiesc să continue permanent. Aici apare conceptul revoluţiei permanente, a luptei continue împotriva clasei conducătoare disfuncţionale, exploatatoare, corupte.

Spiritul din parcul Gezi – cel al neacceptării homofobilor, sexiştilor, rasiştilor, xenofobilor, etc. – trebuie păstrat şi perpetuat. Acest fapt este unul important, deoarece subliniază clar faptul că ceea ce a început o dată cu parcul Gezi s-a extins şi în alte sfere. O dată cu protestele, comunitatea feministă, cea LGBT, kurzii, şi alte categorii sociale în general discriminate, au început să se facă din ce în ce mai auzite, să acţioneze, să se prezinte în societate ca o comunitate mare şi puternică, care s-a săturat de orânduirea discriminatoare a statului şi a unei părţi a societăţii.

De asemenea, se susţine că lumea trebuie să se mobilizeze pentru alegerile care vin, iar pentru asta, în paralel, lumea trebuie să promoveze ideile lor de eliberare, de luptă şi celorlalţi 50%, şi anume, susţinătorii lui Erdoğan.

Principiul auto-organizării şi al unităţii întru descentralizare este prezentat în al şaselea principiu, care susţine necesitatea clară ca acţiunile din Istanbul să fie coordonate şi făcute la comun.

Descentralizarea este un concept destul de important, pentru că asta face ca un partid unic, un conducător, sau, mai precis, orice formă de centralizare organizatorică să nu fie necesar, puterea rămânând în continuare în mâinile forumurilor populare, mai precis, în mâinile oamenilor.

Ultimul principiu este cel al necesităţii eliberării tuturor protestatarilor care au fost arestaţi începând din prima zi a protestelor.

Discursul oamenilor din parcul Abbasağa este unul al comunului. „Noi avem problemele astea şi noi trebuie să găsim moduri prin care să le rezolvăm”. Se omite individualul, pentru că ştiu că problemele sunt generalizate atât la nivel de ţară, cât şi de continent, de lume. Peste tot există probleme cauzate de capitalism, de sistemul internaţional monetar, de sistemele politice disfuncţionale, şi aşa mai departe.

Desigur, e vorba şi de discursul comun: problemă comună – cauzalitate primară (stat, capitalism, poliţie, etc.) – substratul cauzal (motorul prim, ideologia din spatele cauzalităţii primare) – înţelegerea substratului cauzal – moduri de a rezolva problema comună, atentând la substratul cauzal, şi nu la cauzalitatea primară, cea de faţadă (căci putem spune că X este problema, adică ceea ce vedem şi simţim, dar ce trebuie schimbat este în sine ideologia din spatele lui X, cea care face ca X să fie ca atare).

DSCF4448Rezistanbul = Indignados?

Foarte mulţi oameni au asemănat ceea ce se întâmplă în Istanbul cu fenomenul Indignados din Spania. Dar, eu cred că există diferenţe structurale şi de formare a afinităţilor între Indignados şi Rezistanbul.

În situaţia Spaniei avem de-a face cu o societate deja fragmentată şi individualizată care, din cauza problemelor economice, politice şi sociale acute, au găsit că este nevoie să acţioneze. În momentul în care au început protestele, s-a creat şi contextul pentru apariţia unei afinităţi care a dus la descoperirea unei conştiinţe comune şi construirea unei coeziuni sociale (foarte multe situaţii în care oamenii erau „curioşi” de ce se întâmplă în centrul oraşelor lor, au mers la proteste şi au interacţionat cu cei de acolo, discutând şi descoperind că problemele sunt generalizate – că „nu sunt singurii”).

Acestea au fost construite atunci şi nu existau iniţial. Omul individualizat a venit şi s-a regăsit ca fiind parte dintr-o comunitate largă de oameni diferiţi, din medii diferite, cu educaţie diferită şi aşa mai departe, dar care toţi aveau probleme comune. Atunci omul s-a reapropriat de comun.

Din cauza contextului social iniţial, fenomenul Indignados a rezistat cât a rezistat, apoi a dispărut, căci, la un moment dat, individualizarea s-a prezentat sub o altă formă, şi anume, sub forma ideologiilor asumate, a poziţiilor individuale iniţiale, care a creat diferite grupuri cu un spate teoretic asumat diferit – sau le-au îndepărtat pe cele deja existente de masa mare a oamenilor.

Comunul a continuat să existe sub forma problemelor (economice, sociale şi politice) şi a cauzelor iniţiale (capitalismul, statul), dar s-a transferat din sfera fizicului, în cel al imaginarului colectiv, căci fiecare grup a decis să acţioneze diferit şi să-şi asume diferite poziţii în lupta largă.

În Istanbul, oamenii continuă să fie conştienţi atât de probleme comune, de cauzele care le crează, de faptul că fiecare om e diferit, cu ideologii diferite (un suporter de la Beşiktaş, stând cu doi prieteni de la Galatasary, mi-a spus „chiar dacă avem ideologii diferite, avem o luptă comună”), blocând astfel posibilitatea de individualizare la nivel de grupuri. Grupurile sunt diferite dar au o conştiinţă comună şi o luptă comună şi nu se vor deda de la aceasta în nici un caz. Vor continua cât va fi nevoie.

Privind ce am spus despre fenomenul Indignados se poate repeta şi în cazul protestelor din România, din ianuarie 2012 – sub o formă puţin diferită şi la scară mult mai mică.

DSCF4321O concluzie. Pentru români şi nu numai

Ce cred eu că este cel mai important acuma, în România, şi în alte ţări europene, o treabă destul de revoluţionară, este acţionarea, schimbarea, munca la imaginarul social. Adică, trebuie să reinventăm comunitatea; lupta în Europa nu trebuie să fie împotriva unui sistem fizic, al unei instituţii palpabile, ci împotriva acelui sistem psihic care ne individualizează.

Trebuie să ne imaginăm din nou ca fiind parte din comun, ulterior, să trecem în sfera fizicului: să fim cu adevărat parte din comun.

Să lăsăm un pic teoria la o parte; cum am putea face asta? Sunt două lucruri, primul fiind la nivel de discurs, de cum percepem lucrurile, cum le prezentăm, şi al doilea fiind o parte fizică, de poziţionare a sinelui în comun.

Prima etapă e să ieşim din sfera „sinelui unic” promovat de filosofia generală a socialului şi a capitalismului (care ajută extrem de mult procesul de individualizare). Această filosofie spune că cu toţii suntem unici şi minunaţi în felul nostru (şi că merităm totul). Şi trebuie să trecem la practică, să vedem ce anume este mai precis unic la noi (care parte din noi) în detrimentul familiei noastre, a comunităţii din care facem parte (comunitatea din bloc, din cartier, din oraş).

Adică, să ne gândim la tot procesul prin care am trecut şi care ne-a creat să fim ceea ce suntem. Noi nu suntem unici în totalitate, nu acest fapt ne face să fim unici, ci există anumite lucruri pe care le avem, care, combinate cu anumite caracteristici de ale noastre, fac ca acel ceva să fie diferit de al altora. Unicitatea nu este totală, este particulară, iar acest fapt trebuie regăsit. Iar o dată găsit, trebuie să ne gândim cum acest fapt unic al nostru poate fi benefic atât nouă, cât şi comunităţii din care facem parte.

Aici trecem la partea a doua a modului în care schimbăm discursul. „Eu” nu mai trebuie generalizat, ci trebuie folosit „cu cap”, când „eu” pot ajuta sau pot fi folositor cu ceva, sau când eu am ceva personal să-ţi spun, eu am o problemă personală, eu am o opinie, eu am un gând, eu am o veste. Dar „eu” în „Eu am un loc de muncă unde lucrez 10-12 ore şi tu nu ai de unde să înţelegi asta”, nu-şi are locul. Pentru că nu doar eu am acel loc de muncă, mai sunt colegii mei de serviciu, şi mai sunt alte milioane de oameni care au fix acelaşi loc de muncă şi aceleaşi probleme. Aici apare „noi”. Noi avem un loc de muncă, iar şeful ne obligă să lucrăm peste program, nu ne plăteşte deloc, şi ne ameninţă că ne taie din salar dacă nu facem asta. Aici „eu” e parte din „noi”. Noi suntem studenţi, noi suntem şomeri, noi protestăm, noi am fost disponibilizaţi, noi.

Ulterior, trebuie să ne reapropriem sinele de comun. Primul lucru care-mi vine în cap, şi-mi dau seama că e destul de important, e modul în care ne petrecem timpul liber. Majoritatea oamenilor o fac într-un iz individualist, eu mă uit la TV, eu merg la cumpărături, eu citesc, lucruri care ne alienează într-o mai mică sau mai mare măsură.

Eu trebuie să fie iarăşi în „noi”, noi ne uităm la TV, noi mergem la cumpărături, noi citim şi apoi vorbim despre ce am citit, noi ne plimbăm. Sfera de acţiune comună este una importantă în reimaginarea comunului şi a comunităţi.

Desigur, este important ca şi discursul să fie nu unul de victimă a totului, ci unul al comunului, în care vorbim despre problemele noastre, căutăm numitorul comun, – deja avem o problemă comună – şi vedem ce şi cum mai departe.

De asemenea, este importantă crearea de spaţii comune, unde lumea se întâlneşte la o cafea, o bere, la o poveste. Parcul din spatele blocului, la cineva acasă, în curtea şcolii, în fiecare vineri, sau sâmbătă…comunul are nevoie de spaţiile simbolice, unde se regăseşte în număr cât mai mare.

Spaţiile şi comunicarea dintre oameni sunt cele care fluidizează afinitatea, coeziunea socială şi organizarea la nivel de comunitate…

DSCF4440

Text început în gara din Caracal, jud. Olt,(10 iulie 2013)

continuat în Corabia, jud. Olt (16 iulie 2013)

şi finalizat la Cluj, jud. Cluj (25 iulie 2013)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s