Revoluţia moleculară (Felix Guattari)


Sunt câteva lucruri pe care aș vrea să le împărtășesc și să le discut cu voi acum, dar am impresia că aș putea vorbi despre absolut orice altceva – viața mea privată, cu cine votez – cu excepția dorinței sau revoluției. Ar părea cu adevărat obscene aici, la Universitatea Columbia.

Am ajuns la nivelul în care mă întreb dacă cineva nu ar trebui să fie cu adevărat un membru CIA pentru a înțelege asemenea lucru. Este ceva ca un virus CIA aici, care pare să fi contaminat multe persoane și care pare să reapară la intervale diferite, și nu pot să mă abțin de la a mă întreba dacă nu cumva m-am infectat și eu.

Dacă am putea să gândim în afara acestor pereți sau a acestui amortizor care constituie un soi de perete al sunetului în interiorul acestei universități, cred că am fi capabili să recunoaștem că actuala criză mondială se intensifică într-un ritm considerabil. Aș putea fi pur și simplu prins într-un schizo-proces profund? De câțiva ani încoace experimentăm un proces comparabil cu cel din 1929 – o întreagă serie de conflicte regionale, de confruntări politice locale, de crize economice. Nu mai putem vorbi de personaje extreme, proeminente, pe scena politică actuală, de magnitudinea unui Hitler sau a unui Mussolini, însă lagărele de exterminare există. Bangladesh-ul în întregime este un asemenea lagăr; mii, zeci de mii de oameni mor acolo, sau sunt pe punctul de a o face, deoarece sunt prinși la mijlocul unei situații economice deosebite, care rezultă din politici guvernamentale specifice, și nu există alte alternative decât de a fi exterminat. Consider că o întreagă serie de factori conduc către o criză absolută la toate nivelurile de organizare socială pe întreg globul. Această situație ar necesita soluții revoluționare, dar nimic, nimeni, nici o organizație nu este pregătită să-i facă față ei și imperativelor sale. Teza obscenă pe care aș dori să v-o expun este aceasta: toate organizațiile – bolșevice, marxist-leniniste, comuniste, spontane (într-o formă sau alta), social democrate – omit un aspect esențial al acestei lupte revoluționare și formele sale de evoluție.

Sunt două modalități de a respinge revoluția. Prima este de a refuza să o vedem acolo unde există; a doua presupune a o vedea acolo unde manifestațiile sale nu vor apărea. Acestea sunt, pe scurt, căile reformatoare și dogmatice. Într-adevăr, o revoluție de mari dimensiuni este în desfășurare astăzi, dar la un nivel molecular sau microscopic.

Cred că această revoluție moleculară se poate dezvolta doar paralel cu criza politică generală. Unii indivizi afirmă că revoltele sociale din SUA anilor ‘60, sau din ‘68, în Franța, au fost un eveniment spontan – tranzitoriu, marginal – și că o asemenea revoluție utopică nu conduce nicăieri. Dar în opinia mea, lucrurile importante au început abia după acea revoluție, probabil ultima revoluție care a avut loc în modul tradițional. Revoluția moleculară se dezvoltă în zone relativ necunoscute. Gilles Deleuze tocmai ne-a spus că nu este mare lucru de înțeles. Vedem studenți revoltându-se, jucându-se pe baricade. Vedem adolescenți schimbând viața din licee. Vedem prizonieri dând foc la jumătate din închisorile Franței. Îl vedem pe președintele Republicii Franceze dând mâna cu prizonierii. Revolta femeilor se mișcă în tot felul de direcții, la mai multe niveluri: împotriva politicilor moștenite, pentru problema avortului, pe tema prostituției. Vedem luptele imigranților și ale minorităților etnice, ale homosexualilor, ale consumatorilor de droguri, ale bolnavilor psihici. Găsim chiar și categorii sociale anterior inimaginabile, fiind mobilizate în Franța, de exemplu unii judecători…

Când punem toate astea cap la cap am putea să ne întrebăm: ce au toate acestea în comun? Putem să le folosim pe toate pentru a începe o revoluție? Toate astea au vreo legătură cu ce se întâmplă acum în Portugalia, unde ofițerii armatei coloniale se joacă de-a Cohn Bendits? Cu siguranță putem să etichetăm aceste fenomene ca fiind marginale, să încercăm să le recuperăm ca forță în exces, exact atitudinea pe care cele mai multe din grupulețe o au; ori- și asta e ipoteza mea – putem să presupunem că revoluția moleculară despre care vorbesc este localizată și se dezvoltă aici într-o manieră ireversibilă și că de fiecare dată când aceste mișcări eșuează din cauză că vechile forme și structuri de organizare au preluat conducerea, menținând elementul rizomatic al dorinței într-un sistem de putere arborescentă. Așadar, principala chestiune pentru mine este schimbarea radicală a atitudinii cu privire la problemele politice. Pe de o parte, avem lucrurile “serioase” pe care le putem vedea la televizor, în ziare – problema puterii în partide, uniuni, grupulețe. Pe de altă parte sunt lucrurile mici, aspectele vieții private: soția militantului care rămâne acasă pentru a avea grijă de copii, neînsemnatul birocrat care semnează înțelegeri pe coridorul Congresului – aceștia se află la baza celor mai multe schisme politice și presupun un aspect programatic, dar sunt legați, invariabil, de fenomenele de investiție birocratică și de casta deosebită care conduce aceste organizații.

Sunt de părere că mișcările revoluționare, oricare ar fi ele, nu-și schimbă orientarea din cauza ideologiei. Ideologia nu cântărește prea mult raportat la traficul libidinal care are loc efectiv la nivelul majorității acestor organizații. În final se ajunge la același lucru: fie obiectivele politice sunt ecoul tuturor tipurilor de luptă, și sunt asociate cu analiza fenomenelor dorinței și a inconștientului social din organizațiile actuale, fie impasurile și recuperările  birocratice în mod necesar vor reapare, dorința maselor și a grupurilor de interese va trece prin reprezentativi, și va rezulta dintr-o reprezentare.

Am experimentat cu toții aceste tipuri de inițiative militare. Ar trebui să fim capabili a înțelege de ce lucrurile stau așa, de ce dorința este delegată reprezentanților și birocraților de tot felul, de ce dorința revoluționară este transformată în microfascism organizațional.

Cu siguranță avem de-a face cu investiții mult mai puternice care vor să înlocuiască dorința revoluționară. Explicația mea, pentru moment, apare din faptul că puterea capitalistă nu este doar exercitată în domeniul economic și prin subjugarea de clasă, nici nu este exercitată doar prin poliție, maiștri, învățători și profesori, ci și pe un alt front pe care îl voi numi subjugarea semiotică a tuturor indivizilor. Copiii încep să învețe despre capitalism din leagăn, înainte de a avea acces la limbaj. Învață să perceapă obiectele și relațiile capitaliste de la televizor, prin familie, la grădiniță. Dacă reușesc prin nu se știe ce modalitate să scape de subjugarea semiotică, atunci instituții specializate sunt acolo pentru a avea grijă de ei: psihologia, psihanaliza, pentru a numi doar două dintre ele.

Capitalismul nu poate pune laolaltă cu succes forța sa de muncă dacă nu recurge la o serie de subjugări semiotice. Aspectul dificil – și cel care ridică o problemă teoretică de bază – este cum putem concepe articularea și unificarea luptelor pe aceste fronturi: frontul luptei politice și sociale tradiționale; eliberarea grupurilor și regiunilor etnice asuprite; luptele lingvistice; luptele pentru o vecinătate mai bună, pentru un mod de viață mai comunitar; luptele pentru schimbarea vieții de familie sau orice îi ține locul; luptele pentru modificarea modurilor de subjugare care apar în cupluri, fie ele heterosexuale sau homosexuale. Pun toate aceste lupte sub termenul de “microfascist”, cu toate că nu îmi place în mod special. Îl folosesc doar pentru că îi face pe oameni să tresare și îi enervează. Putem vorbi de un microfascism al propriului corp, al organelor cuiva, genul de bulimie care conduce la anorexie, o bulimie perceptivă care produce mutații la nivelul percepției asupra valorii lucrurilor, cu excepția valorii de schimb, valorii de utilizare, cu prețul valorii dorinței.

Asta ridică o întrebare teoretică importantă, o întrebare care, pentru mine, Deleuze și alte câteva persoane, a schimbat ceva în ultima vreme. Credeam că cel mai mare dușman ar fi psihanaliza pentru că reduce toate formele de dorință la o formațiune particulară, familia. Dar este un alt pericol, raportat la care psihanalaza este doar un punct de aplicare: reducerea tuturor modurilor de semiotizare. Ce numesc semiotizare este ceea ce se întâmplă cu percepția, cu mișcarea în spațiu, cu dansatul, cu cântatul, cu mimica, cu mângâiatul, contactul, orice are legătură cu corpul. Toate aceste moduri de semiotizare sunt reduse la limbajul dominant, limbajul puterii care își coordonează prescripțiile sintactice cu producția discursului în totalitattea sa. Ce învățăm la școală sau în universitate; nu este în mod esențial un conținut sau date, ci un model de comportament adaptat la anumite caste sociale.

Ce le cereți studenților înainte de toate, când îi faceți să dea un examen este un anumit stil de modelare semiotic, o anumită inițiere în codul castelor date. Această inițiere este cu atât mai brutală în contextul formației manuale, în antrenamentul muncitorilor. Examenele, mișcarea dintr-o poziție într-alta într-o fabrică, sunt condiționate întotdeauna de faptul că celălalt este negru, portorican, sau crescut într-un cartier bine famat, de accentul potrivit sau nu, de a fi femeie sau bărbat. Sunt semne de recunoaștere, semne ale puterii care operează în timpul instrucției, sunt veritabile rituri de inițiere. Am folosit exemplul universității, aș fi putut la fel de ușor să dau exemple din multe alte formațiuni ale puterii.

Puterea dominantă continuă să extindă subjugarea semiotică a indivizilor în cazul în care lupta nu este desfășurată pe toate fronturile, în special aceea a formațiunilor de putere. Multe persoane nici nu observă această subjugare semiotică: e ca și cum nu vor să creadă că există, totuși ea reprezintă exact ceea ce organizațiile politice cu toți birocrații săi întruchipează; asta e ceea ce contribuie la creatie, materializare și menținerea tuturor formelor de recuperare.

Există ceva în Statele Unite care mă interesează foarte tare. S-a întâmplat pentru câțiva ani, în mod special în timpul generației Beat și probabil este datorat tocmai stringentei probleme legate de semiotica corpului, a percepției. Asta este mai puțin valabil în Europa, unde o anumită concepție intelectuală a relațiilor și a inconștientului domină. Variile raționalizări și justificări care sunt redate aici pentru reintroducerea unei semiotici a corpului mă interesează mai puțin. Unele implică Budismul Zen, sau forme variate de tehnologie, precum Tai Chi-ul care tocmai a fost realizat pe scenă… Mi se pare că ceva este căutat în acestea într-un mod orbesc. Orbirea ia forme multiple. În Franța, de exemplu, avem rețele de guru în societăți psihanalitice; avem chiar și o personalitate ca Preotul Moon care conduce o importantă organiație psihanalitică. Dar psihanaliza implică doar un set particular de oameni. În Statele Unite, aparent, virusul psihanalizei a fost mai mult sau mai puțin prevenit, dar uneori mă întreb dacă sistemele sale ierarhice nu sunt reproduse în sisteme de guru, sistemele de reprezentare a dorinței.

Problema e aceasta: nu putem ținti spre un obiectiv politic fără a identifica simultan microfascismele, toate modurile puterii de subjugare semiotică care se reproduc prin intermediul luptei, și nici un mit al întoarcerii la spontaneitate sau la natură nu va schimba ceva. Oricât de naiv cineva ar presupune că e inocent în această privință, fie în relație cu copilul nostru, partenerul nostru sau studenții noștri (pentru profesori), cred că această inocență este echivalentă cu vina și întruchipează vina. Problema nu se pune în termeni de inocență sau de vină ci de identificare a microfascismul pe care fiecare îl adăpostește, în mod special atunci când nu îl găsește. Ultimul lucru pe care aș vrea să îl amintesc aici, bineînțeles, este faptul că poate primi o soluție individuală. Poate fi abordat printr-un nou tip de aranjament al enunțării. Un exemplu al acestor aranjamente ale enunțării unui aranjament imposibil, cu adevărat îngrozitor din punctul avantajos al aranjamentelor dorinței – este cel al acestei camere, cu anumiți indivizi poziționați deasupra oricui altcuiva, cu o discuție pregătită care ar face imposibil pentru oricine să pornească cu adevărat o discuție. Ieri am propus schimbarea întregului format, întregul mod de lucru pe care îl abordăm aici, și spre marea mea surpriză, mi-am dat seama că toată lumea vroia ca această conferință să rămână cum era inițial. Unii oameni chiar și-au cerut banii înapoi, cu toate că nimeni aici prezent nu a fost plătit pentru a vorbi.

Au fost încercări de a produce acest tip de dialog în diferite momente. Singurele persoane care au răspuns acestei inițiative și au încercat să inițieze un dialog – total fals, dar plin de dorințe reale – au fost aceia care ne-au acuzat pe nedrept că am fi agenți CIA.

Așa cum cineva investește în economia libidinală a micropoliticii dorinței, a microfascismului, tot așa ar trebui cineva să identifice tocmai alianțele și posibilitățile care există concret la nivelul luptei politice și care sunt de natură complet diferită. Cîndva, i-am spus lui Jean Jacques Lebel, referitor la workshop-ul său din Portugalia, că judecățile pe care cineva le face în ceea ce privește atitudinea Partidului Comunist Portughez este inevitabil diferită de cele ale lui Spinola și ai săi, și totuși mecanismele birocratizării și ignoranța față de dorința maselor sunt comparabile în ambele cazuri.

Un alt exemplu. În Franța, avem câteva grupuri, bande care poartă zvastici pe spate și care umblă acoperiți de insigne fasciste. Cu toate astea, nu trebuie să confundăm microfascismul lor cu fascismul grupurilor politice precum Occident etc. În măsura în care cineva luptă împotriva microfascismului la nivel molecular, cineva îl poate de asemenea preveni să aibă loc la nivelul grupurilor politice mari. Dacă credem că fiecare dintre noi este imun împotriva contaminării microfasciste, împotriva contaminării semiotice de către capitalism, atunci cu siguranță ne putem aștepta să vedem forme de microfascism neînfrânte la un nivel foarte înalt.

Text publicat sub titlul “Molecular Revolutions” extras din “Chaosophy. Texts and interviews 1972-1977”, Semiotext(e).

Félix Guattari (1930 – 1992) a fost filozof și psihoterapeut francez, activist și semiotician. A fost fondatorul schizoanalizei și ecosofiei. Este autor a numeroase cărți. Este cunoscut pentru colaborarea cu Gilles Deleuze, împreună cu care care a scris mai multe volumme printre care “Anti-Oedip” și “O mie de platouri”, volume din seria “Schizofrenie și capitalism”.

______

Preluat de pe Reforma.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s