Despre imaginarul social (colectiv)


Putem împărţi conceptul în două, şi anume

IMAGINAR, adică totalitatea lucrurilor care pot fi imaginate (ca fiind posibile sau nu, în realitatea fizică), prin prisma raţiunii sau a fantasmagoriei (relative şi socializate, adică însuşite de grup, comunitate, societate, etc.), privind ceva real sau ireal

şi SOCIAL, adică totalitatea (sau acel „în general”) indivizilor dintr-un grup, comunitate, regiune, societate, etc.

Astfel, o primă înţelegere a imaginarului social ar fi totalitatea lucrurilor reale sau nu care pot fi imaginate şi acceptate (sau nu) de către un grup de oameni.

Din imaginar fac parte toate acele lucruri care ni se par a fi normale, fireşti, obligatorii, adică tot ceea ce facem la nivel de individ, grup sau societate fără a ne întreba de ce, sau doar la un nivel superficial. Este normal să mergem îmbrăcaţi pe stradă, este normal să stăm pe scaun şi la masă când mâncăm şi să nu vorbim cu gura deschisă sau este normal ca atunci când ne întâlnim cu cineva să dăm mâna cu bărbaţii (dacă suntem bărbaţi) şi să pupăm pe obraz femeile (şi bărbaţii, dacă suntem femei). De asemenea, şi dictatura lui „se” se încadrează aici: aşa se stă, aşa se face, aşa se mănâncă, aşa se vorbeşte corect, aşa se mai departe.

În acest imaginar social sau colectiv se mai regăseşte şi categoria posibilităţilor, a imposibilităţilor (e posibil să-ţi uiţi caietul acasă dar e imposibil să nu ai deloc un caiet în care să scri, în general, la cursuri), a structurilor normative şi de dominaţie (diferitele coloraturi ale diviziunii sexuale şi sociale, modurile în care reacţionează colectivul în cazul unor aşa numite nelegiuiri, etc.), mai precis, tot ce nouă ni se pare normal, posibil şi de acest soi. Anormalul şi imposibilul sunt create în contact cu exteriorul, căci doar atunci poţi cântări situaţiile, face comparaţii, etc. Faptul că bătrânii consideră stilul de viaţă a tinerilor ca fiind ceva anormal şi de prost gust e ca urmare a comparaţiei dintre „normalitatea” generaţiei din care fac ei parte cu „normalitatea” noilor generaţii. Dacă nu ar fi existat această nouă „normalitate”, nu ar fi existat diferenţierea, exteriorul, deci, nici o definire a „anormalului” într-un anumit caz.

Să nu uităm de sfera realităţilor false. În general, oamenii se uită la televizor, iar la ştirile de la ora 5 se tot prezintă fel şi fel de ştiri cu crime. Oamenii îşi vor spune atunci că lumea din afara caselor lor este una rea, una violentă, făcând abstracţie (de foarte multe fapte şi variabile şi) de faptul că respectivele acte se întâmplă la zeci de kilometri distanţă una faţă de cealaltă şi că sunt rare cazurile în care se întâmplă în acelaşi loc la o distanţă scurtă de timp una de cealaltă – ceea ce ar indica o rată ridicată a criminalităţii. Astfel, apare o realitate falsă în cadrul imaginarului social, conform căreia se petrec foarte multe crime (în general) şi că rata criminalităţii este în continuă creştere – chiar dacă în unele locuri este fix pe dos. Şi aşa ajunge la acel „mi se pare normal să fie mai mulţi poliţişti, luând în calcul câte crime sunt în ţara asta.”

În acelaşi timp, sfera realităţilor false este bună prietenă cu rasismul, xenofobia, fascismul, sexismul, etc., şi în multe din cazuri crează paranoia, ura, frica, depresia, deci, în sine violenţa. Doar spiritul critic şi dorinţa de cunoaştere – nu plăcerea de a lua totul de-a gata – pot diminua puterea realităţilor false în cadrul unei comunităţi.

Există mai multe tipuri de imaginar social.

Există cel la nivel de societate (care şi asta poate fi la nivel de societate occidentală, europeană, regională, naţională), cel la nivel de regiune (Transilvania, Banat, Oltenia, etc.) şi la nivel de judeţ, oraş, sector, cartier, grup.

Primele tipuri sunt cele care le determină pe celelalte, căci forţele de coerciţie şi normativizare sunt mult mai puternice la nivel naţional sau continental, în cazul apariţiei unui grup „anormal”, decât invers. Adică un imaginar răspândit mai larg la un număr mai mare de oameni se va impune în detrimentul celor mici – dar nu este neapărat că va şi reuşi; impunerea este o formă de auto-apărare a „normalităţii” care le crează comfortul psihic al oamenilor. Un exemplu (care a reuşit) ar fi cel al caracteristicilor consumeriste ale societăţii americane, care, cu ajutorul capitalismului global, a reuşit să se răspândească cu forţa în mare parte din planetă.

De asemenea, în momentul în care se formează un nou tip de imaginar, o nouă „normalitate”, bazele acestuia pleacă de la acela larg acceptat. Desigur, noul va accepta părţi din cel larg, sau, pe baza comparaţiei, sau a nevoii de diferenţiere, va exista o sferă perfecţionalizată sau opusă. În cazul perfecţionalizării, putem vorbi, ca de exemplu, de anarho-creştini, care preiau dogma creştină dar o perfecţionalizează, căci elimină sfera instituţiei Bisericii, astfel, „normalitatea” fiind una mult mai libertină, mai egalitară. Iar în cazul opoziţiei noului imaginar, sunt ateii, ca de exemplu, care, în detrimentul creştinilor, ei consideră că valoile importante sunt cele regăsite în ştiinţă şi progres şi nu în religie şi stagnare.

Unul dintre cele mai importante lucruri este sfera dominaţiei, pasivităţii, realităţilor false şi a posesivităţii. Această sferă este cea care, din punctul meu de vedere, este cea care permite existenţa unui stat disfuncţional şi a unui capitalism exploatator şi sălbatic. Şi, desigur, al patriarhiei şi a oricărei forme de dominaţie dintre oameni.

Nu susţin că toate relele din lume sunt cauzate de către acestea – sfera fiind în sine un construct social cauzat de apariţia diviziunii sociale şi sexuale – ci că acestea sunt cele care permit ca răul să continue, să se perpetueze, foarte puţini oameni criticând sfera aceasta, sau o fac până într-un punct tolerat de stat şi capital.

Precum spuneam în textul privind proprietatea privată[1], această sferă din imaginarul social este cea care trebuie schimbată şi revoluţionizată, căci doar prin distrugerea (pe cât mai mult posibil) a dominaţiei şi a posesivităţii se va putea ajunge, cândva, la o societate mai egală/egalitariană.

Hencida, Ungaria

6 august 2013

 ___

[1] Proprietatea privată şi imaginarul social:

https://centruldecultura.wordpress.com/2013/04/25/proprietatea-privata-si-imaginarul-social/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s