Adunările populare se răspândesc în Turcia: o lecţie de democraţie (Jerome Roos – roarmag.org)


[Acest text face parte din categoriile roarmag.org şi Proteste / rebeliuni]

Ceva uimitor se întâmplă în Istanbul. Pe lângă liniştitul “om în picioare“ ce are loc în toată ţara,  întruniri ale oamenilor încep cu încetul să apară în cartierele din oraş. Ca şi în Spania, Grecia şi în mişcările de Occupy de până acum, protestatarii din Turcia încep să-şi contrapună propria democraţie directă democraţiei prefăcute propusă de statul neoliberal autoritar al lui Erdogan. Dacă mai era vreo îndoială, asta demonstrează cât de întreţesute sunt luptele globale.

În timp ce statul îşi lansează vânătoarea nemiloasă de protestatari, activişti şi tweeter-i, mii de oameni încep să se adune cu demnitate prin tot oraşul în variate spaţii publice. După cum reportează Oscar ten Houten din Istanbul, adunarea galeriei echipei de fotbal Beşiktaş din parcul Abbasaga, ce continua de zile întregi, şi-a triplat numărul de participanţi. Marţi seară în total având loc zece adunări populare doar în Istanbul şi cel puţin încă unul în Izmir. După cum scrie Oskar pe blogul său (pe care l-a început la ocuparea Puerta del Sol din Madrid în 2011):

Aceste întâlniri nu mai au de a face cu solidaritatea cu Taksim. Sunt iniţiative spontane ale oamenilor locali ce s-au săturat de lipsa de atenţie a lui Erdogan pentru cetăţenii turci, pentru drepturile şi libertăţile lor, istoria, credinţa şi tradiţiile lor. … Sosim în Kadıköy şi nu mi-a venit să cred că asta se întâmpla cu adevărat. Mai mult de două mii de oamenii se adunaseră pe iarbă, pentru a-şi exprima mânia în legătură cu evacuarea efectuată de guvern în Gezi şi pentru a-şi împărtăşi speranţele pentru o Turcie mai bună. Ca oriunde altundeva, era o parte a populaţiei ce includea toate rasele şi credinţele.

În mod interesant, membrii adunărilor populare din Turcia folosesc aceleaşi semne făcute cu mâinile ca şi indignados, indicând că unele dintre metodele lor erau inspirate direct din protestele democraţiei reale din Spania. Acest fapt, la rândul său, pare să confirme ideea ce am subliniat-o foarte devreme în mişcarea turcească şi o revendicare pe care mulţi activişti turci au făcut-o auzită de la început: că această mişcare nu e doar un protest local sau naţional, ci face parte din lupta globală împotriva naturii subversive a reprezentării în democraţia capitalistă şi pentru democraţia reală şi eliberarea totală.

Ce este atunci democraţia reală? În mod evident e dificil a avea un răspuns clar la o întrebare atât de complexă, luând în considerare că oameni diferiţi vor interpreta ideea (şi idealul) în mod diferit. Este destul de uşor totuşi, a identifica ceea ce nu este. Democraţia înseamnă domnia poporului. Ca rezultat, atunci când interesele corporatiste şi amăgirile religioase încep să domine guvernul, aceea nu mai e democraţie. De fapt, când doar o restrânsă elită de politicieni aleşi e delegată a vorbi în faţa restului, aceea nu e domnia poporului, ci a reprezentării sale.

Ilustraţie: hartă prezentând cele 35 de adunări populare active din Istanbul

Ilustraţie: hartă prezentând cele 35 de adunări populare active din Istanbul

Experimentele cu democraţia directă din lumea întreagă – sub forma auto-organizării orizontale, prin adunări populare, reţele descentralizate de ajutor mutual, grupuri de lucru tematice, ş.a.m.d. – furnizează o privire fugară a cum ar putea arăta o altă lume. Desigur, nimic din toate acestea nu înseamnă că protestatarii au un plan în mână privind societatea revoluţionară ideală;  însă ei testează activ şi încearcă diferite modele pentru a vedea cum mari grupuri de oameni se pot organiza efectiv fără o conducere ierarhizată sau centralizată.

Anul trecut, în timp ce filmam primul documentar ROAR – Utopia la orizont – în Atena, i-am luat un interviu lui Manolis Glezos, eroul rezistenţei greceşti din al doilea război mondial, care momentan e parlamentar din partea coaliţiei stângii radicale. Glezos a experimentat cu democraţia directă pe când era primar pe insula Naxos. Chiar dacă Glezos încă crede că un parlament controlat de forţa populară poate ajuta activiştii în lupta lor, el insistă că revoluţia cetăţenilor ca atare nu poate înainta dacă oamenii nu se organizează de la bază.

Atunci cum vine cu adunările populare din piaţa Syntagma, Purta del Sol şi parcul Zuccotti? A fost aceea democraţie reală? Când l-am întrebat pe Glezos s-a uitat la noi cu un zâmbet amuzat pe faţă şi – spre surprinderea noastră – a răspuns simplu: “Nu. Aceea nu e democraţie. Cum pot câteva mii de oameni adunaţi într-o piaţă să pretindă că vorbesc în numele a milioanele ce locuiesc în regiune? Aceea nu e democraţie – e o lecţie în democraţie. Dacă această mişcare vrea să supravieţuiască, modelul ei direct democratic trebuie să se răspândească în cartiere şi în locurile de muncă. Doar atunci vom începe să vedem apariţia unei societăţi cu adevărat democratice.“

Ceea ce vrea să spună Glezos, cu alte cuvinte, e că pentru ca democraţia directă să funcţioneze, adunările trebuie radicalizate şi extinse în locurile de muncă sub forma auto-gestionării muncitoreşti, ca în cazul inspiraţional al fabricii Vio.Me din Grecia. În mod evident, nimic din toate acestea nu vor fi suficiente pentru a răsturna sistemul statului capitalist ca atare; însă e un început ce ajută la implicarea oamenilor în forme diferite de luare a deciziilor, forme diferite de producţie şi diferite forme de a fi, a gândi şi a interacţiona. Într-un cuvânt, ţine de ridicarea fundaţiilor sociale ale auto-organizării, ce ne vor da şansa de a înlocui instituţiile opresive ale statului capitalist când va veni momentul.

Dar mai este ceva. Democraţia directă a pieţelor vrea să transmită şi că nu putem aştepta ca o revoluţie îndepărtată să răstoarne sistemul capitalist. Ne aflăm în faţa unei tragedii umanitare globale, un dezastru ecologic şi o profundă criză politică şi socială. Trebuie să acţionăm acum. Nu putem aştepta ca elitele corporatiste să o facă pentru noi. Nu putem avea încredere că reprezentanţii politici vor duce procesul înainte. Singurii în care putem avea încredere suntem noi înşine. Noi, oamenii, vom trebui să ducem această revoluţie înainte. Începând de acum.

Totuşi, la un nivel mai umil – cu toate acestea poate cel mai important – trebuie să avem grijă să nu fetişizăm democraţia directă. La sfârşitul zilei, adunarea e un fenomen foarte simplu: ţine de oamenii obişnuiţi ce vor să fie auziţi şi să aibă ceva de zis privind propria viaţă. Adunările sunt un mod ce permite acelora ce şi-au ţinut gura închisă ani de zile să se ridice în cele din urmă cu demnitate şi să-şi spună gândul – şi să se facă auziţi. Ţine de recuperarea sensului colectiv al umanităţii de la ghiarele lacome şi de la instituţiile nereprezentative ale statului capitalist.

Astfel, adunările sunt o formă crucială şi frumoasă de angajare socială şi participare politică. În viitor, ele vor fi mărite pentru a acoperi segmente cât mai multe şi mai diverse ale populaţiei. Însă chiar şi în aceste momente de înflăcărare, când vedem oameni luând lucrurile în propriile mâini şi pun în practică democraţia reală în locurile unde trăiesc şi lucrează, trebuie să rămânem realişti: acesta e doar începutul. Statul capitalist supravieţuieşte şi creare societăţii noastre paralele nu este de ajuns. Trebuie să ne auto-organizăm şi să ne împingem căutarea autonomiei în afară până va cuprinde întreaga societate.

Din fericire, există speranţa că asemenea aspiraţii radicale nu sunt doar un vis ireal. Ca semn al faptului că această mişcare a dereglat fluxul violent al autorităţii statului turcesc, stau acţiunile guvernului ce se foloseşte de metode tot mai disperate de represiune, arestând oameni ce au fost văzuţi la proteste sau care au trimis tweet-uri “provocatoare“ şi chiar ameninţă să trimită armata. După cum spune Oscar: “autorităţile tot nu-şi dau seama ce se petrece. Caută lideri, oameni de corupt sau de eliminat. Însă aceştia nu există. Nu suntem o organizaţie, suntem o reţea largă cât lumea (world wide web). Suntem oamenii aflaţi pe pragul de a schimba timpurile ce le trăim.“

____

Text scris de Jerome Roos şi tradus în română de Alex.

Textul original se poate citi aici: http://roarmag.org/2013/06/assemblies-emerging-in-turkey-a-lesson-in-democracy/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s