Noii anarhişti (David Graeber)


Această postare face parte din categoria David Graeber şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Noii anarhişti[1]

de David Graeber[2]

E greu să ne gândim la un alt moment în care distanţa dintre intelectuali şi activişti, dintre teoreticienii revoluţiei şi cei care o pun în practică, a fost atât de mare. Scriitorii care ani de-a rândul au publicat eseuri de tipul scrierilor de poziţionare pentru vaste mişcări populare, care de fapt nu există, par că sunt cuprişi de confuzie sau mai rău, de un dispreţ descalificant, acum când adevăratele revoluţii apar peste tot. Este în mod special scandalos cazul a ceea ce încă este, fără vreun anumit motiv întemeiat, denumită ca mişcarea “anti-globalizare”, o mişcare care a reuşit, în vreo doi sau trei ani, să transforme complet sensul posibilităţilor istorice pentru milioane de persoane din întreaga lume. Asta ar putea să fie rezultatul pur şi simplu al prostiei sau al încrederii în ceea ce s-ar putea regăsi în surse extrem de ostile cum e The New York Times; dar totuşi, aproape tot ce se scrie în mediile progresive pare că ratează esenţa – sau, cel puţin, rareori e atentă la ceea ce participanţii dintr-o mişcare chiar cred că e important în legatură cu aceasta.

Ca antropolog şi participant activ – în mod special la capătul mai radical, cel al acţiunii directe, al mişcării – aş putea să reuşesc să clarific câteva puncte frecvente de înţelegere greşită; însă veştile s-ar putea să nu fie apreciate. Mare parte din ezitare, bănuiesc, rezidă în rezerva celor imaginaţi vreun fel radicali de a accepta faptul că ei sunt de fapt liberali: interesaţi să extindă libertăţile individuale şi să urmarească justiţia socială, dar nu în aşa fel încât să pună realmente probleme instituţiilor conducătoare, cum sunt capitalul sau statul. Şi chiar mulţi dintre cei care ar vrea să vadă schimbarea revoluţionară s-ar putea să nu se simtă complet împăcaţi cu faptul că trebuie să accepte că cea mai mare parte din energia creativă dedicată politicii radicale provine acum din anarhism – o traditie în cea mai mare parte respinsă de ei până acum – şi faptul că a lua în serios această mişcare va însemna angajarea deferentă faţă de aceasta.

Scriu din poziţia de anarhist; dar într-un fel, numărând câţi oameni implicaţi în mişcare îşi spun de fapt “anarhişti”, şi în ce context o fac, acest lucru nu mai prea contează[3] (nota 1, în original). Însăşi noţiunea de acţiune directă, prin faptul că respinge genul de politică ce recurge la guverne pentru a le modifica comportamentul în favoarea intervenţiei fizice împotriva puterii statului într-o formă care prin ea însăşi prefigurează o alternativă – toate astea provin direct dintr-o tradiţie libertariană. Anarhismul este inima mişcării, sufletul ei; sursa a aproape tot ce e nou şi promiţător în legatura cu ea. Aşa că, mai jos, voi încerca să lămuresc ceea ce par a fi trei dintre cele mai comune lucruri înţelese greşit despre mişcare – presupusa noastră opoziţie faţă de ceva numit “globalizare”, presupusa noastră “violenţă”, şi presupusa noastră lipsă a unei ideologii coerente – iar apoi voi sugera cum, prin prisma toturor acestor lucruri, intelectualii radicali ar putea să gândeasca reimaginarea propriei lor practici teoretice.

O mişcare de globalizare?

Sintagma “miscare anti-globalizare” este o invenţie a media din Statele Unite iar activiştii nu s-au simtit niciodata confortabil cu ea. Atâta timp cât este o mişcare împotriva a ceva, atunci ceva-ul acela este neoliberalismul, care poate fi definit ca un fel de fundamentalism al pieţei – sau, mai bine, un fel de Stalinism al pieţei – care susţine că există doar o singură direcţie posibilă în dezvoltarea istorică a umanităţii. Harta e ţinută de către o elită de economişti şi promotori corporatişti, cărora trebuie să le fie oferită toată puterea odată deţinuta de instituţii cu măcar puţină responsabilitate democratică; de acum înainte va fi în mare parte manevrată prin intermediul unor organizaţii bazate pe tratate cum sunt Fondul Monetar International, World Trade Organization sau NAFTA. În Argentina, sau Estonia, sau Taiwan, va fi posibil să se spună exact asta: “Suntem o miscare împotriva neoliberalismului”. Dar în Statele Unite, limbajul e întotdeauna o problema. Media corporativă de aici este probabil ca mai monolitica politic din întreaga lume: tot ceea ce poate fi văzut este neoliberalismul – realitatea de fond; în consecinţă, însuşi cuvântul nu poate fi folosit. Se poate face referire la problemele pe care le comportă doar folosind termeni propagandistici cum sunt “comerţul liber” sau “piaţa liberă”. Aşa că activiştii americani sunt în dubiu: dacă cineva sugerează să fie adaugat “cuvântul cu N” (cum i se spune frecvent) într-un pamflet sau comunicat de presă, se activează alarmele: atunci acea persoană ste exclusivistă, adresându-se doar unei elite educate. Au existat tot felul de încercări de a formula expresii alternative – suntem o “mişcare pentru justiţie globală”, suntem o mişcare “împotriva globalizării corporative”. Niciuna nu este în mod special elegantă sau într-adevăr satisfăcătoare şi, în consecinţă, se întâmplă frecvent ca la diverse întâlniri să auzi vorbitorii folosind aproape interşanjabil “mişcarea de globalizare“ sau “mişcare împotriva globalizării”.

Sintagma “mişcare de globalizare” e chiar sugestivă. Dacă prin globalizare înţelegem dispariţia şi libera circulaţie a oamenilor, posesiunilor şi ideilor, atunci e destul de clar că nu e numai mişcarea în sine un produs la globalizării, dar şi că majoritatea grupurilor care sunt implicate în ea – în mod particular cei mai radicali dintre ei – sunt în mai mare măsură susţinători ai globalizării în general decât sunt Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.) şi Organizaţia Mondială a Comerţului (O.M.C.). A existat o reţea internaţională numită Acţiunea Globală a Oamenilor (A.G.O.), de exemplu, care a convocat primele zile de actiune la nivel global cum sunt J18 sau N30 – ultima fiind apelul iniţial la protest împotriva întâlnirilor OMC din 1999 din Seattle. Iar A.G.O. în schimb îşi datorează originile faimoasei Întâniri Internaţionale pentru umanitate şi împotriva neoliberalismului, care a avut loc în 1996, într-un noroi până la genunchi în timpul sezonului ploios din Chiapas; şi aceasta a fost iniţiată, după cum spunea Subcomandante Marcos, ‘de către toti rebelii din întreaga lume’. Oameni din peste 50 de ţări au şiroit până în satul Zapatiştilor La Realidad. Viziunea pentru o “reţea intercontinentală de rezistenţă” a fost formulată în A Doua Declaraţie de la La Realidad. “Declarăm ca vom face o reţea colectiva din toate luptele şi rezistenţele noastre particulare, o reţea intercontinentală de rezistenţă împotriva neoliberalismului, o reţea intercontinentală de rezistenţă pentru umanitate”:

Fie ca aceasta să devină o reţea de voci care rezistă războiului pe care puterea îl duce împotriva lor.

O reţea de voci care nu numai vorbesc, dar şi luptă şi rezistă pentru umanitate şi împotriva neoliberalismullui.

O reţea care acoperă cinci continente şi ajută să rezistăm morţii pe care ne-o promite Puterea[4].

Declaraţia afirma clar că aceasta nu era “o structură organizatorică; nu are o conducere centrală sau o persoană care ia decizii; nu are centru de comandă sau ierarhii. Noi suntem reţeaua, toţi cei care rezistăm.”

În anul următor, suporterii europeni ai Zapatiştilor din grupurile Ya Basta! au organizat o a doua întâlnire în Spania, unde a fost avansată ideea unui proces reţelar: aşa a luat naştere PGA, la o întâlnire din Geneva în februarie 1998. De la început, a inclus nu numai grupuri anarhiste şi sindicate radicale din Spania, Marea Britanie şi Germania, dar şi o ligă a fermierilor socialişti ghandieni (KRRS), asociaţii de pescari indonezieni şi din Sri Lanka, sindicate argentiniene ale profesorilor, grupuri indigene cum sunt Maori din Noua Zeelandă şi Kuna din Ecuator, Mişcarea lucratorilor fără pământ din Brazilia, o reţea alcătuită din comunităţi fondate de sclavi eliberaţi din America Centrală şi de Sud – şi încă vreo altele câteva. Pentru o perioadă îndelungată, America de nord a fost foarte puţin reprezentată, exceptând sindicatul lucrătorilor poştali canadieni – care a avut rolul de a fi cel mai important nod de comunicare, până când internetul l-a înlocuit în mare măsură – şi un grup anarhist din Montreal, numit CLAC.

Dacă originile mişcării sunt internaţionaliste, la fel sunt şi revendicările ei. Tripla platformă- program a Ya Basta! din Italia, de exemplu, reclama un “venit de bază” universal, cetăţenie globală, garanţia liberei circulaţii a oamenilor peste graniţe şi acces liber la noile tehnologii – care în practică ar însemna limite extreme asupra drepturilor de patentare (ele însele o formă foarte insidioasă de protecţionism). Reţeua noborder – cu sloganul “nimeni nu este ilegal” – a organizat tabere de o săptămână, laboratoare pentru rezistenţă creativă, la graniţa polonezo-germană şi ucraineană, în Sicilia şi la Tarifa în Spania. Activiştii s-au costumat în poliţie de graniţă, au construit poduri din bărci peste râul Oder şi au blocat aeroportul din Frankfurt cu o orchestră de muzică clasică pentru a protesta împotriva deportării imigranţilor (deportaţii au murit prin asfixiere pe curse aeriene ale companiilor Lufthansa şi KLM). Tabăra din acest an este planificată să aibă loc în Strasbourg, reşedinţa sistemului informatic Schengen, o baza de date de tip cautare-şi-control cu zeci de mii de terminale pe toată suprafaţa Europei, care urmăresc mişcările migranţilor, ale activiştilor sau ale oricăror persoane îşi doresc.

Din ce în ce mai mult, activiştii au încercat să atragă atenţia asupra faptului că viziunea “neoliberală” a globalizării este în mare măsură limitată la mişcarea capitalului şi a mărfurilor, şi că de fapt înăspreşte barierele împotriva liberei circulaţii a oamenilor, informaţiei şi ideilor – dimensiunea securităţii la graniţe aproape că s-a triplat de la semnarea NAFTA. Deloc surprinzător: dacă nu ar fi fost posibil ca efectiv să blocheze majoritatea oamenilor din lume în enclave sărăcite, atunci nu ar fi fost nici un interes pentru Nike sau The Gap să îşi mute productia acolo de la bun început. În condiţiile liberei circulaţii a oamenilor, întregul proiect neoliberal ar colapsa. Acesta e un alt lucru de reţinut atunci când oamenii vorbesc despre declinul “suveranităţii” în lumea contemporană: cea mai importantă realizare a statului-naţional din ultimul secol a fost stabilirea unei grile uniforme de bariere foarte bine păzite în toată lumea. Luptăm exact împotriva acestui sistem internaţional de control, în numele unei globalizări veritabile.

Aceste conexiuni – şi legăturile mai ample între politicile neoliberale şi mecanismele coercitive de stat (poliţie, închisori, militarism) – au jucat un rol din ce în ce mai vizibil în analizele noastre din moment ce chiar noi ne-am confruntat cu niveluri de represiune de stat ce escaladau. Graniţele au devenit un aspect major în Europa în timpul întâlnirilor FMI din Praga, şi mai apoi a întâlnirilor EU din Nisa. La summitul FTAA de vara trecută din Quebec, linii invizibile care au fost anterior tratate ca şi cum nu ar fi existat (cel putin pentru oamenii albi) au fost convertite peste noapte în fortificaţii împotriva circulaţiei oamenilor aşa-zis cetăţeni globali, cerând dreptul de a formula petiţii conducătorilor lor. ‘Zidul’ de trei kilometri construit prin centrul oraşului Quebec, ca scut pentru reprezentanţii statului participanţi la dineuri fără să aibă vreun contact cu populaţia, au devenit simbolul perfect pentru ceea ce înseamnă de fapt neoliberalismul în termeni umani. Spectacolul Black Bloc, care au fost înarmaţi cu foarfece şi cleşti, cărora li s-a alăturat toată lumea de la oţelari la luptători Mohawk pentru a da jos zidul, au devenit – din exact acel motiv – unul dintre cele mai intense momente din istoria mişcării[5].

Totuşi, există un contrast izbitor între acest lucru şi internaţionalismele mai vechi. Acelea se terminau de obicei prin exportul de modele organizaţionale vestice în restul lumii; în aceasta, circuitul a fost tocmai invers. Multe, probabil că cele mai multe, dintre tehnicile emblematice ale mişcării – incluzând nesupunerea civică nonviolentă în masă – au fost iniţial elaborate în sudul global. Pe termen lung, acest lucru s-ar putea să se demonstreze a fi singurul lucru cel mai radical în legatură cu mişcarea.

Miliardari şi clovni

În media corporativă, cuvantul “violent” este invocat ca un fel de mantră – invariabil, în mod repetat – oricând are loc o acţiune de amploare: “proteste violente”, “ciocniri violente”, “poliţia atacă cartierul general al protestarilor violenţi”, chiar şi “revolta violentă” (există şi alte feluri?). Asemenea expresii sunt tipic invocate atunci când o simplă descriere, în engleza uzitată, a ceea ce a avut loc (oameni care aruncă cu bombe de vopsea, spărgând geamurile magazinelor goale, tţinându-se de mână la blocadele din intersecţii, politiştii bătându-i cu bastoane) ar putea să lase impresia că cei care au fost realmente violenţi sunt de fapt politiştii. Media americane sunt probabil cele mai mari infractoare aici – iar asta în ciuda faptului că, dupa doi ani de acţiune directă din ce în ce mai militantă, e în continuare imposibil să dai macar un exemplu de nume căruia vreun activist american să îi fi cauzat lovituri fizice. Aş spune că ceea ce într-adevăr deranjează puterile actuale nu este violenţa mişcării ci relativa lipsă a ei; guvernele pur şi simplu nu ştiu cum să trateze o mişcare fătiş revoluţionară care refuză să fie încadrată în modele obişnuite de rezistenţă armată.

Efortul de a distruge paradigmele existente este de obicei destul de conştient de sine. Acolo unde odată părea că singurele alternative la marşurile cu pancarde erau ori nesupunerea civilă non-violentă ghandiana sau insurectţia făţisă, grupuri cum sunt Reteaua actiune directa (Direct Action Network), Revendică străzile (Reclaim the streets), Blocurile negre (Black Blocs) sau Tute Bianche[6] toate au încercat, în felurile lor, să cartografieze un teritoriu complet nou. Ei încearcă să inventeze ceea ce mulţi numesc “un vacabular nou” al nesupunerii civile, combinând elemente de teatru de stradă festiv şi ceva ce poate fi numit doar război non-violent – non-violent în sensul adoptat de, să spunem, anarhiştii de la Black Bloc, pentru că evita orice fel de rău direct fizic produs fiinţelor umane. De exemplu Ya Basta! este faimoasă pentru tacticile celor de la tute bianche în general: bărbaţi şi femei care se îmbracă în forme elaborate de costumaţie, de la armură din spumă pâna la tuburi sau dispozitive plutitoare din gumă, coifuri şi costume care rezista la chimicale (verişorii lor britanici sunt cei foarte bine îmbrăcaţi de la Wombles). Când această armată batjocoritoare îşi face loc printre baricadele poliţiei, în timp ce se protejează unul pe altul de lovituri sau arest, echipamentul ridicol pare să reducă oamenii la persoanje de desen naimat – în forme hidoase, ciudate, prostesti, în cea mai mare parte indestructibile. Efectul doar creste atunci când linii întregi de personaje costumate atacă politia cu baloane şi pistoale de apă sau, precum Blocul Roz din Praga sau din altă parte, se costumează în zâne şi îi gâdilă cu penele din stergatoarele de praf.

La convenţia partidelor americane, Miliardarii pentru Bush (sau Gore) s-au îmbrăcat în fracuri şi haine de seară şi au încercat să înfunde teancuri de bani spalaţi în buzunarele poliţiei, mulţumindu-le pentru înăbuşirea nemulţumirii. Niciunul dintre ei nu a suferit măcar răni minore – probabil că celor din poliţie li se oferă terapie împotriva lovirii vreunei persoane în frac. Blocul Revolutionar Clovnul Anarhist, cu bicicletele lor înalte, perucile în culorile curcubelui şi ciocanele scârţâitoare, au indus poliţia în eroare atacându-se reciproc (sau pe miliardari). Cântecele lor au fost cele mai bune: “Democraţie? Ha, ha, ha!”, “Pizza unită nu poate fi înfrântă”, “Hei ho, hei ho – ha ha, hi hi”, dar şi meta-lozinci cum e “Apel! Răspuns! Apel! Răspuns!” şi – favorita tuturor – “Lozinca din trei cuvinte! Lozinca din trei cuvinte!”

În oraşul Quebec, o catapultă gigantică construită de-a lungul liniilor medievale (cu ajutorul celor din facţiunea stângistă a Societăţii pentru Anacronism Creativ) proiecta jucării de plus către FTAA[7]. S-au studiat tehnici antice de război pentru a adopta forme de confruntare non-violente, dar foarte militante: exista infanterie şi cavalerie  (primii în cea mai mare parte din Insulele Printul Edwards, cei din urmă din Montreal) în Quebec,  iar ei îşi continuă investigaţiile despre zidurile de protecţie în stil romanic. Blocada a devenit o formă de artă: dacă realizezi o reţea enormă de fire textile de-a lungul intersecţiei aceasta e de fapt imposibil de trecut; poliţia pe motociclete se blochează ca muştele. Păpuşa Eliberării , cu braţele ei larg deschise, poate să blocheze un sens cu patru benzi al autostrăzii, iar dansurile în formă de şarpe pot deveni o formă de blocadă mobilă. Rebelii din Londra au plănuit acţiuni pe tabla de Monopoly pentru ultima celebrare a zilei de 1 Mai – au construit hoteluri în zona Mayfair[8] pentru persoanele fără adăpost, Reducerile Secolului pe strada Oxford[9], Grădinărit de Gherilă – doar parţial întrerupte de intervenţia poliţiei şi ploaia torenţială. Dar chiar şi cel mai militant dintre militanţi  – saboteurii ecologişti precum cei din Frontul de Eliberare al Pământului – evită cu scrupulozitate să facă ceva cae ar putea să cauzeze vreun rău oamenilor (sau chiar şi animalelor). Este exact acest amestec al categoriilor obişnuite ceea ce surprinde forţele de ordine şi le face disperate să aducă situaţia înapoi pe un teritoriu familiar (violenţa simplă): chiar şi până la încurajarea huliganilor fascişti ca să conducă o revoltă ca o scuză pentru ca folosi o forţă copleşitoare împotriva tuturor celorlalţi, aşa cum s-a întâmplat în Genova.

Aceste tipuri de acţiune pot fi regăsite în acrobaţiile sau teatrul de gherilă al Yippies şi al indienilor metropolitani din Italia anilor 1960, luptele scuaterilor din Germania sau Italia din anii 1970 şi 1980, sau chiar rezistenţa ţăranilor în faţa extinderii aeroportului din Tokyo. Dar mi se pare că şi aici, originile cruciale se află la Zapatişti şi la alte mişcări din sudul global. În multe feluri, Armata Zapatistă de Eliberare Nationala (EZLN) reprezintă o încercare a oamenilor cărora întotdeauna le-a fost refuzat dreptul de rezistenta non-violenta, civila să şi-l însuşească; la modul esenţial, e un apel către blufarea neoliberalismului şi a pretenţiile lui de democratizare şi de acordare a puterii către “societatea civilă”. După cum spun comandanţii acestora, e ca o armată care aspiră să nu mai fie o armată (e un fel de secret deschis care, cel putin în ultimii anii, nici măcar nu au purtat arme reale). Aşa explică Marcos convertirea lor de la tactici standard de război de gherilă:

“Am crezut că oamenii ori nu o să ne acorde atentţie or nu o să ni se alăture în luptă. Însă ei nu au reacţionat în niciunul dintre aceste feluri. A reieşit că toţi aceşti oameni, care erau mii, zeci de mii, sute de mii, probabil milioane, nu au vrut să se răscoale alături de noi însă… nici nu au vrut ca noi să fim anihilaţi. Au vrut ca noi să dialogăm. Acest lucru ne-a distrus complet strategia şi a rezultat în definirea zapatismului, a neo-zapatismului.”[10]

La ora actuală EZLN este genul de armată0 care organizează ‘invazii’ în bazele militare mexicane în care sute de rebeli se năpustesc complet neinarmaţi şi strigă şi încearcă să îi faca de râs pe soldaţii de acolo. În mod similar, acţiunile de masă ale Mişcării Muncitorilor fără Pământ au dobândit o enormă autoritate morală în Brazilia prin reocuparea terenurilor nefolosite în mod complet non-violent. În ambele cazuri, este destul de clar că dacă aceiaşi oameni ar fi încercat acelasşi lucru acum douzeci de ani, ar fi fost pur şi simplu omorâţi.

Anarhie şi pace

Oricum alegem să le dam de origini, aceste noi tactici sunt perfect în acord cu inspiraţia în general ararhistă a mişcării, care urmăreşte mai puţin acapararea puterii de stat decât expunerea, delegitimizarea şi demontarea mecanismelor de conducerea simultan cu castigarea unor spaţii tot mai largi de autonomie faţă de acesta. Totuşi, aspectul crucial, este că toate astea sunt posibile într-o atmosferă generală de pace. De fapt, mi se pare că acestea sunt mizele de bază ale luptei la momentul actual: unele care e foarte posibil să determine direcţia generală a secolului al 21-lea. Trebuie să ne amintim că la sfârşitul secolului al 19-lea şi la începutul celui de-al 20-lea, atunci când cele mai multe partide marxiste deveneau cu repeziciune social democraţii reformiste, anarhismul şi anarho-sindicalismul erau centrul stângii revoluţionare. Situaţia s-a schimbat cu adevărat abia odată cu Primul Razboi Mondial şi cu Revoluţia din Rusia. Succesul Bolşevicilor, ni se spune adesea, a fost cel care a dus la declinul anarhismului – cu exceptia glorioasa a Spaniei – şi a catapultat Comunismul în faţă. Dar am impresia că lucrurile pot fi privite şi altfel.

La sfârşitul secolului al 19-lea multă lume credea cu adevărat că razboiul dintre puterile industrializate devenise desuet; aventurile coloniale constituiau o constantă, dar un război între Franta şi Anglia, pe teritoriu franţuzesc sau englezesc, părea inimaginabil, cum ar fi si azi. Pe la 1900, chiar şi folosirea paşapoartelor era considerat un act de barbarism. “Scurtul secol al 20-lea” a fost, în contrast, probabil cel mai violent din istoria umanităţii, aproape integral preocupat ori cu producerea de războaie mondiale ori cu pregătirea lor. Deloc surpinzător, atunci, că anarhismul a părut cu repeziciune ca fiind nerealist, în condiţiile în care măsura principală a eficacităţii politice a devenit abilitatea de a menţine maşinării de ucidere mecanizate. Acesta este unul dintre lucrurile la care anarhiştii, prin definiţie, nu sunt buni deloc. De aceea nici nu este suprinzător că partidele marxiste – care au fost foarte bune să menţină războiul – au părut prin comparaţie mult mai practice şi realiste. Dacă momentul războiului rece s-a încheiat, şi războuiul dintre puterile industrializate a devenit din nou de neimaginat, anarhismul a reapărut exact acolo unde era la sfârşitul secolului al 19-lea, ca o mişcare internaţională exact în centrul stângii revoluţionare.

Dacă acest lucru este corect, atunci devine mai clar care sunt mizele ultime ale actualei mobilizări “anti-teroriste”. Pe termen scurt, lucrurile într-adevăr arată foarte înfricoşător. Guvernele care se  luptau cu disperare ca să găsească un mod de a convinge publicul că noi eram terorişti încă dinainte de 11 septembrie simt acum că li s-a acordat putere fără vreo restricţie (carte blanche); nu există nici o îndoială că foarte mulţi oameni de treabă sunt pe punctul de a suferi o represiune teribilă. Dar pe termen lung, o întoarcere la violenţele de nivelul secolului al 20-lea sunt pur şi simplu imposibile. Atacurile de pe 11 septembrie au fost un fel de întâmplare fericită (prima schemă teroristă foarte ambiţioasă din istorie care chiar a funcţionat); extinderii armelor nucleare îi urmează faptul că porţiuni tot mai mari ale globului vor fi, pentru toate scopurile practice, în afara limitelor războiului convenţional. Şi dacă războiul semnifică sănătatea statului, perspectivele organizării anarhiste nu pot decât să fie îmbunătăţite.

Practicând democraţia directă

O nemulţumire constantă cu privire la mişcarea de globalizare exprimată de publicaţiile progresiste este că, deşi este tactic genială, acesteia îi lipseşte o temă centrală sau o ideologie coerentă. (Acest lucru pare să fie echivalentul stângist al pretenţiilor pe care le au media corporative conform cărora am fi o trupă de copii proşti care promovează o grămadă de cauze complet fără legătură – eliberaţi-l pe Mumia, renunţaţi la datorii, salvati pădurile bătrâne.) O altă linie de atac este aceea că mişcarea este cuprinsă de o opoziţie generică faţă de toate formele de structură sau organizaţie. Este neliniştitor că, la doi ani după Seattle, această mişcarea este despre reinventarea democraţiei. Nu se opune organizării. Este despre crearea unor noi forme de organizare. Nu îi lipseşte ideologia. Aceste noi forme de organizare sunt ideologia ei. Mişcarea este crearea şi transpunerea unor reţele orizontale în locul unor structuri de jos în sus cum sunt statele, partidele sau corporaţiile; reţelele se bazează pe principiile democraţiei descentralizate şi a consensului non-ierarhic. In definitiv, ea aspiră să fie mult mai mult decât atât, pentru că în cele din urmă aspiră să reinventeze viatţa cotidiană în întregime. Dar spre deosebire de alte forme de radicalism, trebuie că în primul rând să se organizeze pe sine în sfera politică – principal pentru că acesta a fost un teritoriu pe care puterile existente l-au abandonat în mare măsură  (mutâdnu-şi artileria grea înspre domeniul economic).

În ultima decadă, activiştii din America de Nord au depus o enormă energie creativă pentru reinventarea proceselor interne din grupurile lor, pentru a crea modele viabile de ceea ce ar putea să fie democraţia directă. După cum notam, în aceasta ne-am inspirat din modele din afara tradiţiei vestice, care aproape invariabil se sprijină pe câteva procese de stabilire a consensului în locul unui vot al majorităţii. Rezultatul este o panoplie bogată şi în extindere de instrumente organizaţionale – consiile de vorbitori, grupuri de afinitate, instrumente de facilitare, spargerea pe grupuri, acvariile, preocupările care blochează, cei care urmăresc vibraţiile şi aşa mai departe – toate cu scopul de a crea forme ale procesului democratic care să permită apariţia la suprafaţă a iniţiativelor şi să dobandească solidaritatea maxim eficace, fără sufocarea vocilor în dezacord, să creeze poziţii de conducere sau să oblige pe cineva să faca ceva cu care nu au fost în mod liber de acord.

Ideea de baza a procesului consensual este că, în loc de vot, se încearcă venirea cu propuneri acceptabile pentru toata lumea – sau, cel putin, unele care nu au o opoziţie intensă pentru cineva: prima dată e formulată propunerea, apoi se întreabă care sunt posibilele “griji” şi se încearcă adresarea lor. De multe ori, în acest punct, lumea din grup propune “amendamente amiabile” care să fie adăugate propunerii originale, sau altfel este schimbată, pentru a exista certitudinea că îngrijorările sunt adresate. Apoi, în sfârşit, când se face apel la consens, se întreabă dacă cineva vrea să “blocheze” sau “să stea deoparte”. A sta deoparte înseamna că doar spune “Eu personal nu aş vrea să fac parte din aceasta acţiune dar nu aş opri pe altcineva să o faca”. Blocarea este un fel de a spune “Cred ca asta violează principiile fundamentale sau scopurile de a fi în acest grup.” Funcţionează ca un veto: orice persoană poate să distrugă complet o propunere prin blocarea ei – cu toate că există modalităţi de a contesta dacă un blocaj se referă cu adevarat la principii.

Exista tipuri diferite de grupuri. Consilii de reprezentanţi, de exemplu, sunt adunări mari care fac muncă de coordonare între “grupuri de afinitate” mai mici. Cel mai adesea, ele sunt organizate înainte, şi în timpul, acţiunilor directe de amploare mare, cum au fost cele din Quebec sau din Seattle. Fiecare grup de afinitate (care poate să aibă între 4 şi 20 de persoane) alege câte un reprezentant (vorbitor), care este împuternicit să vorbească pentru ei în grupul mai mare. Numai aceşti reprezentaţi pot să ia parte în procesul de găsire al unui consens în timpul consiliului, dar înainte de a fi luate decizii majore ei se despart din nou pe grupuri de afinitate şi fiecare grup ajunge la consens cu privire la poziţia pe care vor ca reprezentantul lor să o aibă (nu chiar aşa de obositoare precum ar putea să sune). Pe de altă parte, separările pe grupuri au loc atunci când o întâlnire mare se împarte temporar în grupuri mai mici care se vor concentra asupra luării deciziilor sau generării de propuneri, care apoi pot fi prezentate pentru aprobare în faţa întregului grup când acesta se reîntruneşte. Instrumente de facilitare sunt folosite pentru a rezolva problemele sau pentru a schimba situaţia în caz de împotmolire. Se poate solicita o sesiune de brainstorming, în care oamenii au voie doar să prezinte idei însă nu să le şi critice pe ale celorlaţi; sau se poate solicita un sondaj fără caracter obligatoriu, în care oamenii ridică mâna doar pentru a se vedea cum se raportează fiecare la o propunere, mai degrabă decât luarea unei decizii. Acvariul este folosit doar dacă există diferenţe profunde de opinie: pot fi luaţi doi reprezentanţi pentru fiecare parte – un bărbat şi o femeie – şi fiecare dintre cei patru stă la mijloc iar toţi ceilalţi îi înconjură în linişte urmărind dacă cei patru nu pot să realizeze o sinteză sau să ajungă la un compromis împreună, pe care să poată să îl prezinte apoi ca propunere în faţa întregului grup.

Politica prefigurativă

Acest eseu este în mare parte încă în lucru, iar crearea unei culturi democratice în rândul oamenilor care au puţină experienţă cu asemenea lucruri este necesarmente o treabă dureroasă şi inegală, plină de tot felul de obstacole şi false începuturi, dar – cum poate să demonstreze aproape orice comandant de poliţie care a dat de noi pe străzi – democraţia directă de acest gen poate să fie uimitor de eficace. Şi e greu să găseşti pe cineva care a participat în asemenea acţiune şi căruia, în consecinţă, nu i s-a transformat profund înţelegerea asupra posibilităţilor umane. E un lucru să spui, “O altfel de lume este posibilă”. E altceva să ai experienţa aceasta, chiar dacă temporar. Probabil că cel mai bun mod de a începe să ne gandim la aceste organizaţii – Reţeaua de Acţiune Directă, de exemplu – este să le vedem ca fiind diametral opuse grupurilor marxiste sectarianiste; sau, la fel de bine, ale grupurilor anarhiste sectariene[11]. Acolo unde “partidul” democratic-centralist subliniază dobândirea unei analize teoretice complete şi corecte, pretinde uniformitate ideologica şi tinde să suprapună viziunea unui viitor egalitar cu formele de organizare extrem de autoritare din prezent, aceste organizaţii caută dinadins diversitatea. Dezbaterea se concentrează întotdeauna asupra unor anumite căi de acţiune; e de la sine înţeles că nimeni nu va converti la propria perspectivă pe nimeni altcineva la modul complet. Motoul ar putea sa fie “Daca doresti să fii ca un anarhist acum, viziunea ta pe termen lung e în mare măsură treaba ta.” Care pare doar înţelept: niciunul dintre noi nu ştie cât de departe pot să ne duca de fapt principiile astea sau cum ar putea până la urma să arate societatea complexă care s-ar baza pe ele. Ideologia lor, aşadar, este imanenta în principiile anti-autoritare care stau la baza practicii ei, iar unul dintre principiile mai explicite este ca lucrurile trebuie să rămână aşa.

În fine, aş vrea să extrag câteva dintre întrebările ridicate de reţelele de acţiune directă cu privire la alienare şi la implicaţiile mai ample pentru practica politică. De exemplu: de ce se întâmplă ca, chiar şi atunci când nu există aproape nici o altă grupare de persoane pentru politica revoluţionară într-o societate capitalistă, singurul grup cel mai probabil să fie empatic proiectului ei este constituit din artişti, muzicieni, scriitori, şi alţii care sunt implicaţi într-o formă de producţie non-alienată? Cu siguranţă trebuie să existe o legătură între experienţa concretă de a imagina prima dată lucrurile şi apoi de a le aduce la înfăptuire, în mod individual sau colectiv, cât şi abilitatea de a prefigura alternative sociale – în mod particular, posibilitatea unei societăţi ale cărei premise sunt înseşi formele de creativitate mai puţin alienate? Se poate chiar sugera faptul că coaliţiile revoluţionare întotdeauna tind să se sprijine pe un tip de alianţă între cei din societate care sunt cel mai puţin alienaţi şi cei care sunt în poziţiile cele mai opresive; adevăratele revoluţii, se poate spune, au avut tendinţa de a avea loc atunci când aceste doua categorii s-au suprapus în care mai mare măsură.

Acest lucru, cel puţin, ajută în explicarea faptului că aproape întotdeauna se pare că au fost ţăranii şi meseriaşii – sau, chiar mai mult, recent proletarizaţii foşti ţărani şi meseriaşi – cei care au ajuns de fapt să alunge regimurile capitaliste; şi nu cei care s-au obişnuit de generaţii cu munca remunerată. De asemenea, ar ajuta să explicăm extraordinara importanţă a luptelor populaţiilor indigene în cadrul noii mişcări: aceşti oameni tind să fie simultan cel mai puţin alienaţi şi cei mai supuşi opresiunii de pe pământ. Acum că noile tehnologii de comunicare au făcut posibil ca ei să fie incluşi în alianţe revoluţionare globale, la fel ca rezistenţa şi revolta locale, este aproape inevitabil faptul că ele ar trebui să joace un profund rol de inspiraţie.


[1] Textul a apărut original în New Left Review, Ianuarie-Februarie 2002, (n.t.)

[2] David Graeber este antropolog, activist social şi politic şi a scris despre mai multe mişcări sociale recente. La ora actuală trăieşte în Londra şi urmează să predea antropologie la London School of Economics. CdCa a mai tradus un articol scris de D. Graeber, „Eşti un anarhist? Răspunsul te-ar putea surpinde!” https://centruldecultura.wordpress.com/2012/07/30/david-graeber-esti-un-anarhist-raspunsul-te-ar-putea-surprinde/ (n.t.)

[3] Unii consideră principiile anarhiste ca fiind anti-sectarianiste şi deschise sfârşitului aşa de tare încât ezită să se numească ca fiind „anarhişti” exact din cauza aceasta.

[4] Citită de către Subcomantante Marcos în timpul încheierii sesiunii Primului Encuentro Internaţional, 3 August 1996: Our Word is Our Weapon: Selected Writings, Juana Ponce de León, ed., New York 2001.

[5] Ajutorul oferit spre a-l rupe a fost una din cele mai înveselitoare experienţe din viaţa acestu autor.

[7] FTTA acronim pentru Free Trade Area of the Americas (Zona de Comert Liber a Americilor)

[10] Intervievat de către Yvon LeBot, Subcomandante Marcos: El Sueño Zapatista, Barcelona 1997, pp. 214–5; Bill Weinberg, Homage to Chiapas, London 2000, p. 188.

[11] Ceea ce unii ar numi ca fiind grupuri anarhiste cu A-mare, precum, de exemplu, Federaţia Nord Estică a Anarhiştilor Comunişti – a căror membri trebuie să accepte Platforma Anarhiştilor Comunişti  stabilită de către Nesto Mahno în 1926 – continuă să existe, desigur. Dar anarhiştii cu a-mic sunt adevăraţii locatari ai dinamismului istoric, în acest moment.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s