I. “Anarhismul a murit! Trăiască anarhia!” (Anarhism contemporan şi noi forme de acţiune)


Categorii: [necunoscut] şi Anarhism.
INDEX şi Postări recente
______

Citeşte sau reciteşte:

I. “Anarhismul a murit! Trăiască anarhia!”

II. Neoinchiziția care vine

III. “Fuck May 68! Fight now!”

IV. Concluzie [şi] V. Bibliografie

_____

Anarhism contemporan şi noi forme de acţiune

Decembrie 2008

“Anarhistul se află într-o stare de legitimă apărare împotriva societăţii. De abia este născut şi deja este zdrobit sub greutatea legilor, care sunt făcute nu de el, nici pentru el, fără el, împotriva lui.”

La Bande a Bonnot

I. “Anarhismul a murit! Trăiască anarhia!”(1)

Utopie sau haos! Teroare generalizată! Societatea contemporană a stagnat în ceea ce priveşte critica anarhismului. Aceleaşi vechi, clasice, depăşite, deja devenite clişeice, atribute sunt în continuare asociate anarhiei. Televiziunea, singura capabilă să formeze cuvinte noi, idei noi – desigur, dacă se poate vorbi în acest caz de “capabilitate” şi de “idei” – este adevăratul expert al schimbării sociale, într-o era în care schimbarea socială nu presupune decât pervertirea unui vechi modus vivendi, promovarea modernităţii sub umbrela pseudo-postmodernismului, coruperea intelectului şi a intelectualului şi încercarea unei metamorfozări a capitalului în orice. Prin televiziune – unul din instrumentele de bază ale capitalismului – s-a “reuşit” depăşirea acestei stagnări a criticii anarhismului. Atributele comune care erau asociate anarhiei au fost păstrate în planul secund, în primul plan, aducându-se dezastrul natural, pandemia, virusul.

Vechii opozanţi ai libertarilor, gardienii etatismului – serviciile secrete(2), continuă să ofere cetăţeanului o imagine a anarhistului care se doreşte a fi cât mai completă, cât mai documentată, conform stilului lor caracteristic şi preocupărilor lor definitorii. În schimb, nu reuşesc decât să derapeze înspre ridicol, ba mai mult, înspre penibil.

Anarhistul contemporan insurecţionar Alfredo Maria Bonanno analizează această dezbatere clasică între anarhişti şi etatişti, redând astfel o posibilă discuţie între cele două tabere. Astfel, “când aceşti domni spun “voi sunteţi utopişti, voi anarhiştilor sunteţi visători, utopia voastră nu ar funcţiona niciodată”, trebuie să le replicăm “ da, este adevărat, anarhismul este o tensiune, nu o realizare, nu o încercare concretă de a aduce anarhia mâine dimineaţă”. Dar, trebuie şi să fim capabili să spunem despre dumneavoastră, distinşi domni democraţi din guvern, care ne reglaţi vieţile, care credeţi că puteţi să intraţi în capurile noastre, în minţile noastre, care ne guvernaţi prin opiniile pe care le formaţi zilnic în ziarele voastre, în universităţi, în şcoli, etc, voi domnilor, ce aţi realizat? O lume în care să merite să traieşti? Sau o lume a morţii, o lume în care viaţa este o afacere monotonă, lipsită de orice calitate, de orice înţeles ? O lume în care cineva care atinge o anumită vârstă şi este pe cale de a se pensiona se întreabă “Dar ce am făcut eu cu viaţa mea? Care a fost sensul vieţii mele în toţi aceşti ani?” Asta este ceea ce aţi realizat, aceasta este democraţia voastră, ideea voastră despre popor.”(3)

Aşadar, reprezentarea anarhiştilor în mentalul etatist rămâne aceeaşi. În schimb, viziunea anarhistului contemporan despre societate nu este complet aceeaşi cu viziunea anarhistului din perioada modernă, ci este în continuă schimbare. Dacă rigiditatea este punctul înspre care se îndreaptă criticii teoriilor anarhiste, flexibilitatea nu este o destinaţie finală, ci o constantă a gândirii anarhiste în raport cu noile obstacole. Flexibilitatea nu presupune, însă, adaptabilitate! În cazul anarhiei, adaptabilitatea înseamnă corupţie, supunere, decădere, furt ideologic! Dorinţa de a adapta anarhismul noului context nu este altceva decât dorinţa de a transforma anarhismul într-o ideologie. Anarhiştii nu se adaptează noului context, ci acţionează în cadrul noului context. Acesta este unul dinre argumentele care demonstrează că anarhismul nu este o ideologie politică precum socialismul, liberalismul, etc., întrucât nu prescrie limitele acţiunii, ci doar locul în care se desfăşoară acţiunea. Altfel spus, niciun teoretician anarhist nu a elaborat vreodată o reţetă, un tipar, un catalog, în funcţie de care să fie trăită viaţa “postdecesorilor” săi.

Anarhia nu presupune un proces de decizie asupra celei mai bune soluţii politice pentru toţi indivizii, ci un proces de decizie asupra a ce rămâne de făcut în momentul în care nu există cea mai bună soluţie pentru toţi, în momentul în care nu există niciun guvernământ dezirabil. Ideologia politică presupune un modus vivendi optim pentru fiecare, dacă nu un “cel mai bun mod de viaţă posibil” pentru toţi, atunci măcar un “cel mai bun sistem de guvernare de până acum.” În schimb, anarhia presupune examinarea individuală a ceea ce rămâne, în momentul în care acestea, văzute sub forma unor abstracţiuni, nu există. Examinare individuală şi decizie prin consens, spre deosebire de examinare individuală, sau reprezentativă şi decizie impusă! Acţiune directă, spre deosebire de acţiune intermediată!

Cu privire la rădăcinile acestor argumente trebuie menţionat numele filosofului Friedrich Nietzsche, nume tratat şi într-una dintre cele mai recente şi cu siguranţă, cea mai completă, lucrare de istorie a anarhismului – Demanding the Impossible, a lui Peter Marshall. Astfel, libertarianul german, considera că “dacă în cazul individului nebunia este o raritate, în cazul partidului aceasta constituie regula.”(4)

Analiza modului de decizie este fundamentală în cazul elaborării unei demonstraţii din urma căreia să rezulte că anarhismul nu se poate încadra în zona ideologiilor. Nici măcar nu poate fi vorba despre o anti-ideologie, căci anti-ideologia este dependentă şi, în acelaşi timp, limitată de ideologie, întrucat, prin încercarea continuă de a o deturna nu va ezita să îi preia mijloacele de acţiune.

Aşadar, modul de decizie politică presupune atât asocierea intereselor politice, identificarea problemei şi a soluţiei, cât şi modurile de alocare a puterii şi a resurselor.

În cazul anarhismului, asocierea intereselor politice, şi nu numai, nu se materializează prin intermediul unei propagande care vine să convingă, să convertească, să atragă. Anarhia nu face recrutări, nu împarte formulare de adeziune şi nici nu are nevoie de semnături! Ideologia politică, luată ca un tot, consideră că indivizii cu aceleaşi interese politice ar trebui să îşi coordoneze acţiunile în funcţie de acele interese, să se unească sau, în cazul totalitarismului, aceştia ar trebui să acţioneze împreună pentru realizarea unui scop comun, unic. Nu există loc pentru cei care nu au aceleaşi interese politice, întrucât ideologia politică este filosofia de masă, prin masă şi pentru mase. În funcţie de fiecare ideologie politică în parte individul cu alte interese – deci adept al altei ideologii – va fi convertit, folosit, izolat, eliminat. Astfel, în timp ce ideologia politică examinează, reglează, orientează atât interesele adepţilor ei cât şi interesele opozanţilor ei, anarhia nu există decât pentru anarhişti, nu se impune, nu elimină, nu ostracizează, nu se vinde. Drept dovadă stă declaraţia lui Mihail Bakunin, care considera că “a te lupta să impui oamenilor propriile tale idei – diferite de instinctele lor – implică o dorinţă ascunsă pentru un nou stat.”(5)

Cu privire la identificarea problemelor şi soluţiilor, anarhiştii analizează oameni, nu stereotipuri. Dacă în cazul socialismului avem clasicul tipar al duşmanului de clasă, în cazul liberalismului există soluţia libertăţii individuale materializate prin economie de piaţă – dovedindu-se a fi astfel o pseudosoluţie – , în cazul nazismului avem “problema evreiască”, în cazul anarhismului problemele şi soluţiile nu vor putea fi mereu aceleaşi. Desigur, ideologiile politice contemporane tind din ce în ce mai mult să se îndepărteze de analiza bazată pe psihologia stereotipului, şi aduc cu ele un nivel ridicat de complexitate, însă astfel nu se demonstrează ca anarhismul este o ideologie, ci se demască o serie de erori prin care acestea au trecut, si datorită cărora au avut nevoie de o nouă poziţionare teoretică, fapt care, desigur, nu va putea fi inevitabil şi în viitor.

De exemplu, majoritatea anarhiştilor contemporani, inclusiv o parte a anarho-comuniştilor, refuză teza marxistă a luptei de clasă, preluând astfel ideea lui Rob Los Ricos, conform căruia “bogaţii sunt aproape la fel de oprimaţi ca săracii. La urma urmei, ei sunt nevoiţi să lupte din greu pentru a-şi menţine statusul social, discreditând orice asemănare cu vre-un tip de comportament care poate fi descris ca “uman” sau “natural”. Toată existenţa lor este bazată pe frica de a-şi pierde locul în societate, de a nu fi în stare să-şi cumpere ceea ce vor, de a se afla într-o situaţie în care oricine le întoarce spatele pentru ca nu mai au nicio avere. Nu poate să-mi fie decât milă faţă de bogaţi, pentru completa sărăcire a experienţelor lor de viaţă.”(6)

Dacă primele caracteristici ale unei ideologii, armonizarea intereselor, identificarea problemelor şi soluţionarea acestora, merită încă dezbătute în raportarea lor la anarhism, ultimul aspect menţionat, cel al deciziei cu privire la alocarea puterii şi a resurselor, aspect fundamental al ideologiei politice, nu se regăseşte în cazul anarhiei. Alocarea autoritară a resurselor este o trăsătură definitorie a ideologiei politice, în timp ce, anarhismul respinge orice formă de autoritate impusă, iar alocarea resurselor nu se face respectând un cod strict, ci consensual, acest lucru fiind posibil şi datorită comunei – “unitatea de bază” cu care operează anarhiştii de după 1871. De asemenea, distribuirea puterii politice, fie ea autoritară sau reprezentativă, nu se regăseşte în cadrul anarhiei, întrucât anarhia doreşte distrugerea puterii politice, nu administrarea ei. ,

Aşadar, “provocarea anarhiştilor secolului 21 este să îşi definească sinele, credinţele şi acţiunile, în afara paradigmei impusă asupra lor de către structurile sociale dominante în care s-au născut şi să demonstreze ce este ceea ce cred cu adevărat despre modul în care îşi ghidează vieţile.”(7)

Întrebarea “ce este anarhismul” încă domină temele dezbaterilor anarhiste contemporane. Ce înseamnă să fii anarhist? Cum acţionezi? Când este mai importantă acţiunea şi când este mai importantă non-acţiunea? De ce să fii anarhist? Pe niciuna dintre aceste întrebări nu o aşteaptă un raspuns închis, definitiv, general valabil. Un astfel de răspuns nici nu este de dorit, întrucât, existenţa sa ar însemna sfârşitul cunoaşterii. Anarhia nu se vede pe sine ca unica deţinătoare a adevărului, a unicului adevăr spre care fiecare ar trebui să se îndrepte, anarhistul nu se consideră o persoană privilegiată, datorită cunoaşterii sale, transformându-se astfel într-un lider al schimbării sociale, sau cel puţin, într-un stâlp de susţinere al acesteia. Din aceste motive, aceste întrebări revin în atenţia anarhiştilor, pentru a fi dezbătute, nu pentru a li se trasa anumite înţelesuri pe care şi alţii să le urmeze, ci pentru a se asigura că acţiunile lor sunt bazate pe anarhism, şi nu pe altceva.

Anarhistul contemporan, Alfredo Maria Bonanno(8) tratează această temă, pornind de la concluzia că “anarhismul nu este un concept care poate fi încuiat într-un cuvânt, ca într-o piatră de mormânt. Nu este o teorie politică. Este un mod de a concepe viaţa, iar viaţa, fie de suntem tineri sau bătrâni, nu este ceva definitiv: este un pariu pe care îl jucăm în fiecare zi. Când ne trezim dimineaţa şi punem piciorul pe pământ trebuie să avem un motiv întemeiat pentru care să ne ridicăm, dacă nu, atunci nu contează dacă suntem anarhişti sau nu. Am putea, la fel de bine, să stăm în continuare să dormim.”(9)

 _____

(1) Rob Los Ricos, Anarchism is Dead! Long Live ANARCHY!, Pirate Press Olympia,

(2) http://www.goarna.go.ro/articole%20nr%205/anarhism.htm , Conform acestui raport, SRI declara ca „Orice eventual puseu de aşa-zis „anarhism”, de import sau autohton, sub acoperire punk ori „pacifistă”, intră automat în atenţie, potrivit practicilor europene standard. Aşa cum a demonstrat experienţa ultimilor ani, această conduită preventivă, dublată de măsuri adecvate, este de natură a descuraja fără menajamente alunecarea spre reacţii violente, spre acte de natură să pericliteze siguranţa cetăţeanului, interesul naţional ori valorile fundamentale ale statului de drept.” Asocierea anarhiei cu mişcarea punk sau cu pacifismul este o dublă eroare a SRI. În primul rând are loc atât o subestimare a anarhismului cât şi o dovadă de dezinformare cu privire la mişcarea punk, care nu tinde în mod obligatoriu către anarhism, ci poate îmbraţişa chiar şi ideologii fasciste. În al doilea rând, observăm o contradicţie flagrantă: decizia de a adopta măsuri de securitate împotriva pacifismului! Contradicţie sau demascare? Din moment ce pacifismul nu atentează la siguranţa cetăţeanului, ci la existenţa războiului, fără îndoială că singura măsură de securitate ce se cere a fi impusă este aceea cu privire la protejarea intereselor guvernului.

(3) Alfredo Maria Bonanno, The Anarchist Tension, Elephant Editions, London, 2003, pag. 4

(4) Friedrich Nietzsche, Dincolo de Bine şi de Rău, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006

(5) Mihail Bakunin, Red & Black Revolution, no.6, Winter 2002

(6) Rob Los Ricos, Anarhism is Dead! Long live ANARCHY!, Pirate Press Olympia

(7) Idem

(8) Recent, anarhistul insurecţionar Alfredo M. Bonanno, în vârstă de 72 de ani, a fost arestat în Grecia, după ce a fost prins în timp ce încerca să fugă, cu suma de 46.900 de euro, în urma unui jaf armat asupra unei bănci din oraşul Trikala.

(9) Alfredo Maria Bonanno, The Anarchist Tension, Elephant Editions, London, 2003, pag. 4

4 gânduri despre &8222;I. “Anarhismul a murit! Trăiască anarhia!” (Anarhism contemporan şi noi forme de acţiune)&8221;

  1. Pingback: IV. Concluzie [şi] V. Bibliografie (Anarhism contemporan şi noi forme de acţiune) | Centrul de Cultură anarhistă

  2. Pingback: III. “Fuck May 68! Fight now!” (Anarhism contemporan şi noi forme de acţiune) | Centrul de Cultură anarhistă

  3. Pingback: II. Neoinchiziția care vine (Anarhism contemporan şi noi forme de acţiune) | Centrul de Cultură anarhistă

  4. Anarhia in forma cea mai desavarsita este DICTATURA, iar idiotii care vor libertate la MAX ar fi… bine sa inteleaga ca legea este o incercare – de obicei nereusita – in a se atinge echilbru intre interesele tuturor participantilor. E drept ca unii care se dau mari legiutori (politicienii nostri) ne imping prin comportamentul lor sa ne dorim Anarhia, dar avand in vedere ce urmeaza dupa… mai bine ne luptam – chiar daca pare ca seamana a te lupta cu morile de vant – pentru a schimba legile strambe.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s