Tirania lipsei de organizare (Jo Freeman)


Categorii: Jo Freeman şi Diverse
INDEX şi Postări recente
______

În anii în care mişcarea de eliberare a femeilor începuse să se contureze, s-a pus un accent deosebit pe aşa-numitele grupuri lipsite de un lider, lipsite de o organizare, ca fiind principala, dacă nu chiar singura formă organizaţională a mişcării. Sursa acestei idei a venit ca o reacţie naturală împotriva societăţii supraorganizate în care majoritatea dintre noi trăiam, controlului inevitabil asupra vieţii noastre pe care societatea îl dădea altora şi elitismului continuu al grupărilor de stânga şi al altor grupuri similare ale celor care se presupunea că luptau împotriva acestei supraorganizări. Dar ideea “lipsei de organizare” a trecut de la o extremă sănătoasă la tendinţa de a deveni o idee adulată în sine. Această idee este cu atât mai puţin analizată, cu cât termenul în sine este folosit mai mult, dar a devenit o parte intrinsecă şi necontestată a ideologiei de eliberare a femeilor. Acest lucru nu a contat prea mult în faza iniţială de dezvoltare a mişcării. A definit de la început scopul principal al mişcării şi modul principal de acţiune ca fiind conştientizarea oamenilor, iar grupul “lipsit de organizare” era un instrument excelent de atingere a acestui scop. Destinderea şi lipsa formalităţilor încurajau participarea în discuţii, iar atmosfera care era deseori una de sprijin determina introspecţia. Nu conta prea mult dacă nimic mai concret decât introspecţia nu rezulta din aceste grupuri, deoarece scopul acestor grupuri nu se extindea cu adevărat dincolo de asta.

Problemele fundamentale nu au apărut până în momentul în care grupurile individuale nu au epuizat capacităţile procesului de conştientizare şi s-au hotărât că vor să facă ceva mai concret. În acest punct, grupurile s-au afundat, de cele mai multe ori, mai rău, deoarece majoritatea dintre ele nu voiau să îşi schimbe modul de organizare atunci când îşi schimbau şi sarcinile. Femeile acceptau în întregime ideea “lipsei de organizare” fără să îşi dea seama de limitările folosirii ei. Oamenii încercau să folosească grupul “lipsit de organizare” şi dezbaterea informală pentru scopuri pentru care acestea nu erau potrivite, din cauza convingerii oarbe că orice altă cale posibilă nu ar putea să fie altfel decât opresivă. Dacă este ca mişcarea să depăşească aceste stadii elementare de dezvoltare, ea va trebui să se elibereze de unele dintre prejudecăţile ei în legătură cu organizarea şi structura. Nu există nimic rău în mod inerent în legătură cu organizarea şi structura. pot fi şi sunt deseori folosite greşit, dar să le respingem din start pentru că sunt folosite greşit ar însemna să ne refuzăm instrumentele necesare pentru o dezvoltare ulterioară. Trebuie să înţelegem de ce “lipsa de organizare” nu funcţionează.

Structuri formale şi informale

În ciuda a ceea ce am vrea să credem, nu există grup care să fie lipsit de organizare. Orice grup de oameni, indiferent de natura lui, care se întruneşte pentru orice perioadă de timp şi pentru orice scop se va organiza, inevitabil, într-un anume fel. Organizarea poate fi flexibilă; poate varia în timp; poate distribui sarcini, putere şi resurse membrilor grupului într-un mod inegal sau egal. dar această organizare se va forma indiferent de abilităţile, personalităţile sau intenţiile oamenilor implicaţi. Simplul fapt că suntem indivizi cu talente, predispoziţii şi medii sociale diferite face ca acest lucru să fie inevitabil. Doar dacă refuzăm să ne asociem sau să interacţionăm în orice formă, ne-am putea apropia de lipsa de organizare – şi asta nu stă în caracterul unui grup de oameni. Asta înseamnă că a depune eforturi pentru obţinerea unui grup lipsit de organizare este la fel de folositor şi de iluzoriu cu a aspira la o ştire “obiectivă”, la o stiinţă socială care să fie lipsită de “judecăţi de valoare” sau la o economie “liberă”. Un grup “laissez faire” este la fel de realist precum o societate “laissez faire”; ideea devine un paravan de fum pentru ca cel puternic sau norocos să consolideze o hegemonie de necontestat asupra altora. Această hegemonie poate fi consolidată foarte de uşor, deoarece ideea “lipsei de organizare” nu împiedică formarea structurilor informale, ci doar a celor formale. În mod similar, filozofia lui „laissez faire” nu a împiedicat pe cei puternici din punct de vedere economic să stabilească controlul asupra salariilor, preţurilor şi a distribuţiei bunurilor; a împiedicat doar guvernul din a face asta. Astfel, lipsa de organizare devine un mod de a masca puterea, iar în cadrul mişcării feministe este de obicei susţinută ferm de către persoanele care sunt cele mai puternice (fie că sunt sau nu conştiente de puterea lor). Atâta timp cât structura grupului este informală, regulile potrivit cărora se iau deciziile sunt cunoscute doar de către puţini oameni din grup, iar conştiinţa puterii este limitată la persoanele care cunosc regulile. Cei care nu cunosc regulile şi nu sunt aleşi pentru iniţiere rămân confuzi sau suferă de iluzii paranoice că ceva se întâmplă, ceva de care ei nu sunt tocmai conştienţi.

Pentru ca fiecare să aibă posibilitatea de a fi implicat într-un anumit grup şi de a lua parte la activităţile acestui grup, organizarea trebuie să fie explicită şi nu implicită. Regulile luării de decizii trebuie să fie accesibile şi disponibile pentru oricine şi acest lucru se poate întâmpla doar dacă aceste reguli au o forma precisă. Asta nu înseamnă că formalizarea structurii unui grup îi va distruge structura informală. De obicei, nu o face. Dar împiedică structura informală din a avea un control predominant şi pune la îndemână câteva moduri de atac asupra controlului, dacă persoanele implicate nu sunt cel puţin responsabile faţă de nevoile grupului în general. “Lipsa de organizare” este imposibilă la nivel organizaţional. Nu putem decide dacă să avem un grup organizat sau lipsit de organizare, ci doar dacă să avem sau nu un grup organizat formal. De aceea, cuvântul nu va mai fi folosit în afară de cazul când se face referire la ideea pe care o reprezintă. Neorganizat se va referi la acele grupuri care nu au fost organizate voit într-un anumit mod. Organizat se va referi la acele grupuri care au fost. Un grup organizat are întotdeauna o structură formală şi poate avea, de asemenea, o structură informală sau ascunsă. Această structură informală, în special în cazul grupurilor neorganizate, este cea care formează baza pentru crearea elitelor.

 

Caracterul elitismului

“Elitist” este probabil cuvântul de care se abuzează cel mai mult în mişcarea de eliberare a femeilor. Este folosit la fel de frecvent şi din aceleaşi motive ca şi cuvântul “pinko”[*] în anii ‘50. Rar este folosit corect. În cadrul mişcării, se referă în mod obişnuit la indivizi, chiar dacă trăsăturile personale şi activităţile celor la care se referă pot fi diferite într-o mare măsură: un individ nu poate fi niciodată un elitist, deoarece singura folosire corectă a termenului “elită” este cu referire la grupuri. Orice individ, indiferent de cât de cunoscută poate fi persoana în cauză, nu poate să fie niciodată o elită. în mod corect, o elită se referă la un grup mic de persoane care au putere asupra unui grup mai mare din care fac şi ele parte, în mod obişnuit, fără a avea o  responsabilitate directă faţă de grupul mai mare şi deseori fără ştiinţa sau consimţământul restului de persoane. O persoană devine elitistă atunci când devine parte a sau susţine autoritatea unui astfel de grup mic, indiferent dacă acea persoană este binecunoscută sau nu este cunoscută deloc. Notorietatea nu este o trăsătură definitorie a elitistului. Cele mai perfide elite sunt de obicei conduse de persoane care nu sunt deloc cunoscute publicului larg. Elitiştii inteligenţi sunt de obicei suficient de deştepţi pentru a nu-şi permite să devină binecunoscuţi; atunci când devin binecunoscuţi, sunt supravegheaţi şi masca care le ascunde puterea nu mai este ferm fixată.

Elitele nu sunt conspiraţii. Foarte rar un grup mic de oameni se reuneşte şi încearcă în mod deliberat să preia puterea asupra unui grup mai mare pentru a-şi realiza propriile scopuri. Elitele nu sunt nimic mai mult şi nimic mai puţin decât grupuri de prieteni care se întâmplă şi să participe în aceleaşi activităţi politice. Probabil că aceste persoane şi-ar menţine prietenia, indiferent dacă ar fi sau nu implicate în activităţi politice; probabil că ar fi implicate în activităţi politice, indiferent dacă şi-au menţinut sau nu prietenia. Juxtapunerea acestor două situaţii este cea care creează elite în orice grup şi le face atât de greu de distrus. Aceste grupuri de prietenie funcţionează ca şi reţele de comunicare în afara oricăror canale obişnuite pentru comunicare care poate că au fost stabilite de către un grup. Dacă nu sunt stabilite canale de comunicare, atunci aceste canale funcţionează ca singurele reţele de comunicare. Deoarece oamenii sunt prieteni, deoarece împărtăşesc de obicei aceleaşi valori şi orientări, deoarece discută unii cu alţii şi se consultă reciproc atunci când trebuie luate decizii comune, oamenii care sunt implicaţi în aceste reţele au mai multă putere în grup decât cei care nu o fac. Şi rar se găseşte un grup care să nu stabilească câteva reţele informale de comunicare prin intermediul prietenilor care fac parte din grup. Unele grupuri, în funcţie de mărimea lor, pot avea mai mult de o singură astfel de reţea de comunicare. Reţelele pot chiar să se suprapună. Când există doar o singură astfel de reţea, este elita unui grup altminteri neorganizat, indiferent dacă participanţii din reţea vor să fie elitişti sau nu. Dacă este o singură astfel de reţea într-un grup organizat, poate fi o elită sau nu, în funcţie de alcătuirea şi caracterul  structurii formale.

Dacă există două sau mai multe astfel de reţele de prieteni, ele pot concura pentru putere în interiorul grupului, formând astfel fracţiuni, sau una dintre ele poate alege în mod deliberat să iasă din competiţie, lăsând-o pe cealaltă să fie elita. Într-un grup organizat, două sau mai multe astfel de reţele de prieteni concurează una cu cealaltă pentru puterea formală. Deseori, aceasta este cea mai sănătoasă situaţie, deoarece ceilalţi membri sunt într-o poziţie de arbitraj între cei doi competitori pentru putere, creând astfel presiune asupra celor cărora le acordă loialitatea lor temporară. Caracterul inevitabil elitist şi exclusiv al reţelelor de comunicare informală dintre prieteni nu este niciun fapt nou caracteristic mişcării feministe, nici un fapt nou pentru femei. Astfel de relaţii informale au exclus femeile timp de secole din participarea în grupurile reunite din care făceau parte. În orice profesie sau organizaţie, aceste reţele au creat mentalitatea de “vestiar”[†] şi legăturile “tradiţionaliste” care au împiedicat în mod eficient femeile ca şi grup (la fel ca şi pe unii bărbaţi individual) să aibă acces egal la sursele de putere şi recompensă socială. O mare parte din energia mişcărilor feministe din trecut a fost direcţionată spre obţinerea structurilor de luare de decizii şi procesele de selecţie s-au formalizat, astfel încât excluderea femeilor să poată fi confruntată direct. După cum bine ştim, aceste eforturi nu au împiedicat reţelele informale cu participare exclusiv masculină să facă discriminări împotriva femeilor, dar au făcut ca aceste discriminări să fie mai dificil de realizat.

Dacă elitele sunt anormale, asta nu înseamnă că sunt invizibile. La orice întâlnire de grup mic, oricine cu o privire ageră şi un auz perspicace îşi poate da seama cine influenţează pe cine. Membrii unui grup de prietenie vor relaţiona mai mult unul cu celălalt decât cu alţi oameni. Ascultă mult mai atent şi întrerup mai puţin; îşi repetă argumentele reciproc şi cedează prieteneşte; au tendinţa să ignore sau caută să-i învingă pe cei consideraţi ca fiind “din afară” şi al căror acord nu este necesar pentru luarea unei decizii. Dar este necesar pentru cei “din afară” să rămână în termeni buni cu cei “dinăuntru”. Desigur că limitele nu sunt atât de clare precum le-am trasat eu. Sunt nuanţe ale interacţiunii, nu scenarii scrise dinainte. Dar sunt vizibile şi au efectul lor. Odată ce cineva ştie cu cine este important să se consulte înainte de a se lua o decizie şi al cui acord este ştampilă de acceptare, atunci acel cineva ştie cine conduce lucrurile. Deoarece grupurile activiste nu au luat nicio decizie concretă în legătură cu cine să exercite puterea în interiorul lor, în ţară sunt folosite mai multe criterii diferite. Majoritatea criteriilor sunt conforme cu direcţiile date de caracteristicile feminine tradiţionaliste. De exemplu, în perioada timpurie a mişcării, căsătoria era de obicei o condiţie necesară pentru a putea participa în elita informală. După cum femeile au fost învăţate în mod tradiţionalist, femeile căsătorite se asociază mai ales între ele şi le privesc pe femeile celibatare ca fiind prea ameninţătoare pentru a le fi prietene apropiate. În multe oraşe, acest criteriu a fost mai departe perfecţionat pentru a include doar pe acele femei căsătorite cu bărbaţi din noua stângă. Oricum, acest standard avea la origine ceva mai mult decât tradiţia, deoarece  bărbaţii din noua stângă aveau deseori acces la resursele necesare mişcării – precum liste de adrese poştale, prese de tipărit, contacte şi informaţii – şi femeile erau obişnuite să primească ce era necesar prin intermediul bărbaţilor mai degrabă decât pe cont propriu.

Cum mişcarea şi-a asumat mai multe atribuţii în timp, căsătoria a devenit un criteriu mai puţin universal pentru participarea efectivă, dar toate elitele informale stabileau standarde conform cărora doar femeile care posedau anumite caracteristici materiale sau personale puteau lua parte. acestea includeau în mod frecvent: origine burgheză (în ciuda întregii retorici despre asocierea cu clasa muncitoare); căsătorită; necăsătorită, dar trăind cu cineva; să fie sau să pretindă că e lesbiană; să aibă o vârstă cuprinsă între douăzeci şi treizeci de  ani; să fie absolventă de universitate sau să aibă cel puţin o pregătire oarecare de universitate: să fie “hip”[‡]; să nu fie prea “hip”; să aibă o anumită orientare politică sau să se identifice ca fiind “radicală”; să aiba copii sau măcar să îi placă copiii; să nu aibă copii; să aibă anumite caracteristici “feminine” de personalitate precum a fi “amabilă”; să se îmbrace corect (fie într-un stil tradiţionalist, fie într-un stil anti-tradiţionalist) etc. De asemenea, există câteva caracteristici care aproape întotdeauna vor eticheta o persoană ca fiind una “deviantă” care ar trebui evitată. Aceste caracteristici includ: să fie prea bătrână; să lucreze 8 ore, în special dacă este dedicată în mod activ unei “cariere”; să nu fie “amabilă” şi să fie celibatară în mod deschis (de exemplu, să nu fie activă nici ca heterosexuală, nici ca homosexuală).

Alte criterii puteau fi incluse, dar toate aveau aceleaşi teme comune. Caracteristicile necesare pentru a lua parte la elitele informale ale mişcării şi astfel pentru a exercita puterea se refereau la originea cuiva, personalitatea si timpul alocat. Nu includeau competenţele persoanei respective, dedicarea faţă de cauza feminismului, talentele sau potenţiala contribuţie adusă în cadrul mişcării. Primele criterii sunt criteriile pe care o persoană le foloseşte de obicei pentru a-şi alege prietenii. Criteriile din a doua categorie sunt cele pe care orice mişcare sau organizaţie trebuie să le folosească, dacă vrea să fie eficientă din punct de vedere politic. Criteriul de participare poate fi diferit de la un grup la altul, dar mijloacele prin care se ajunge membru într-o elită informală, dacă o persoană îndeplineşte toate acele criterii, sunt aproape aceleaşi. Singura diferenţă principală depinde de faptul dacă o persoană este într-un grup de la început sau i se alătură după ce grupul a fost iniţiat. Dacă este implicată de la început, este important să-şi convingă cât mai mulţi prieteni personali să se alăture şi ei. Dacă o persoană nu cunoaşte foarte bine pe nimeni altcineva, atunci această persoană trebuie să îşi formeze relaţii de prietenie dinadins cu un număr selecţionat şi să stabilească modelele de interacţiune informală care sunt hotărâtoare pentru crearea unei structuri informale.

Odată ce modelele informale sunt alcătuite, ele acţionează pentru a se automenţine, iar una dintre cele mai de succes  tactici de menţinere este acea de a recruta continuu oameni noi care “se încadrează”. O persoană se alătură unei astfel de elite cam în acelaşi fel în care cineva se alătură unui grup universitar feminin. Dacă este percepută ca o posibilă completare, o persoană este “grăbită” de către membrii structurii informale şi într-un final sau abandonată sau iniţiată. Dacă grupul universitar feminin nu este suficient de conştientizat din punct de vedere politic pentru a se implica activ în acest proces, acesta poate fi iniţiat de către cel care nu face parte din grup cam în acelaşi fel în care cineva se alătură oricărui club privat. Găseşte un sponsor, de exemplu, alege un membru al elitei care pare să fie respectat în interiorul ei şi cultivă activ prietenia cu acea persoană. Până la urmă, acea persoană cel mai probabil că te va introduce în cercul interior. Toate aceste metode necesită timp. Aşa că dacă cineva lucrează 8 ore sau are un angajament major similar, de obicei este imposibil să se alăture, pur şi simplu pentru că nu există suficiente ore libere pentru a merge la toate întâlnirile şi pentru a cultiva relaţia de prietenie necesară pentru a avea un cuvânt de spus în luarea deciziilor. Acesta este motivul pentru care structurile formale de decizie sunt un avantaj pentru persoana care lucrează mult. Existenţa unui proces stabilit pentru luarea deciziilor e garanţia că toată lumea poate participa într-un fel sau altul. Chiar dacă această cercetare minuţioasă a procesului de formare a elitei în cadrul grupurilor mici a fost dintr-o perspectivă critică, nu a impus convingerea că aceste structuri informale sunt în mod inerent rele – ci pur şi simplu inevitabile. Toate grupurile creează structuri informale ca rezultat al modelelor de interacţiune dintre membrii grupului. Astfel de structuri informale pot face lucruri deosebit de utile. Dar doar grupurile neorganizate sunt în totalitate guvernate de ele. Atunci când elitele informale sunt combinate cu mitul “lipsei de structură”, nu poate exista nicio încercare de a limita folosirea puterii. Devine capricioasă. Acest lucru are două posibile consecinţe negative de care ar trebui să fim conştienţi. Prima este faptul că structura informală a luării deciziilor va fi foarte asemănătoare celei din cazul grupului universitar feminin – una în care oamenii se ascultă unii pe alţii, deoarece se plac şi nu pentru că spun lucruri importante. Atât timp cât mişcarea nu face lucruri importante, acest lucru nu contează prea mult. Dar dacă dezvoltarea ei nu este oprită în acest stadiu preliminar, va trebui să modifice această tendinţă. A doua consecinţă este faptul că structurile informale nu au nicio obligaţie de a fi responsabile faţă de grup în general. Puterea lor nu le-a fost dată; puterea nu le poate fi luată. Influenţa lor nu este bazată pe ceea ce fac pentru grup; prin urmare, ele nu pot fi influenţate în mod direct de către grup. Asta nu face neapărat ca structurile informale să fie neresponsabile. Cei care sunt preocupaţi cu menţinerea influenţei lor vor încerca, de obicei, să fie responsabili. Grupul pur şi simplu nu poate să impună o astfel de responsabilitate, ci depinde de interesele elitei.

Regimul de “star”

Ideea “lipsei de organizare” a creat regimul de “star”. Trăim într-o societate care se aşteaptă ca grupurile politice să ia decizii şi să selecteze oamenii care să facă cunoscute aceste decizii publicului larg. Presa şi publicul nu ştiu cum să asculte în mod serios femeile individual ca femei: ei vor să ştie care este părerea grupului. Doar trei metode au fost vreodată dezvoltate pentru stabilirea opiniei publice: votul sau referendumul, chestionarele de examinare a opiniei publice şi selecţia unor purtători de cuvânt ai grupurilor la o sedinţă specifică. Mişcarea de eliberare a femeilor nu a folosit niciuna dintre aceste metode pentru a comunica cu publicul. nici grupul în general, nici majoritatea dintre multitudinea de grupuri din interiorul mişcării nu au stabilit o metodă de a-şi explica poziţia lor faţă de diferite probleme. Dar publicul larg este condiţionat să fie în căutarea purtătorilor de cuvânt. Deşi nu şi-a ales conştient purtători de cuvânt, mişcarea a renunţat la multe femei care au captat atenţia publicului din diverse motive. Aceste femei nu reprezintă niciun grup anume şi nicio opinie stabilită; ele ştiu asta şi de obicei o şi spun. Dar deoarece nu există niciun purtător de cuvânt oficial şi niciun grup pentru luarea deciziilor pe care presa să îl poată lua la întrebari atunci când vrea să afle poziţia mişcării faţă de un anumit subiect, aceste femei sunt percepute ca fiind purtători de cuvânt. Astfel, fie că ele vor sau nu, fie că mişcării îi place sau nu, femeile care se află în atenţia publicului sunt implicit puse în poziţia purtătorului de cuvânt. Acesta este unul dintre motivele principale ale supărării simţite faţă de femeile care sunt etichetate ca fiind “staruri”. Deoarece ele nu au fost selectate de femeile din mişcare pentru a reprezenta opiniile mişcării, ele se simt ofensate atunci când presa presupune că ele vorbesc în numele mişcării. Dar atâta timp cât mişcarea nu îşi alege proprii purtători de cuvânt, astfel de femei vor fi plasate în acest rol de către presă şi public, indiferent de dorinţele lor personale. Acest lucru are câteva consecinţe negative atât pentru mişcare, cât şi pentru femeile etichetate ca “staruri.”

În primul rând, din cauză că mişcarea nu le-a plasat în poziţia de purtător de cuvânt, mişcarea nu le poate îndepărta. Presa le-a pus în această poziţie şi doar presa e cea care poate alege să nu le asculte. Presa va continua să privească “starurile” ca şi purtătoare de cuvânt, atâta timp cât nu are nicio alternativă oficială de a obţine declaraţii în numele mişcării. Mişcarea nu are niciun control în alegerea reprezentanţilor săi pentru dialogul cu publicul, atâta timp cât consideră că nu ar trebui să aibă reprezentanţi deloc. În al doilea rând, femeile puse în această poziţie sunt deseori atacate cu răutate de către surorile lor. Acest fapt nu obţine nimic pentru mişcare şi este dureros de destructivă pentru persoanele implicate. Astfel de atacuri au doar ca rezultat ori faptul că femeia în cauză părăseşte de tot mişcarea – deseori înstrăinată cu amăraciune – sau faptul că ea renunţă să se mai simtă responsabilă faţă de “surorile” ei. Ea îşi poate menţine o anumită loialitate faţă de mişcare, definită vag, dar nu mai este susceptibilă la presiunile exercitate de alte femei din mişcare. O persoană nu se poate simţi responsabilă faţă de oameni care au fost o sursă de durere atât de mare fără să fie masochistă şi aceste femei sunt de obicei prea puternice pentru a se apleca în faţa acestui fel de presiune personală. Astfel, contrareacţia la regimul de “star” încurajează de fapt chiar genul de neresponsabilitate individuală pe care mişcarea îl condamnă. Prin îndepărtarea unei surori ca fiind un “star”, mişcarea pierde orice fel de control pe care l-ar fi avut asupra persoanei care devine astfel liberă să comită toate păcatele individualiste de care a fost acuzată.

Impotenţa politică

Grupurile fără structură pot fi foarte eficiente în a le determina pe femei să vorbească despre viaţa lor; nu sunt foarte eficiente în a face lucruri efectiv. Grupurile se mişcă mai încet atunci când oamenii se plictisesc “doar să vorbească” şi vor să facă ceva mai mult, asta dacă nu îşi schimbă caracterul acţiunii. ocazional, structura informală dezvoltată a grupului coincide cu o nevoie efectivă pe care grupul o poate îndeplini în aşa fel încât să dea impresia că un grup nestructurat “funcţionează.” Adică grupul a dezvoltat întâmplător exact tipul de structură care este cea mai potrivită pentru implicarea într-un anume proiect. În timp ce lucrul în acest tip de grup e o experienţă foarte ameţitoare, e, de asemenea, şi o experienţă rară şi foarte greu de reprodus. Aproape în mod inevitabil există 4 condiţii într-un astfel de grup:

1) se concentrează pe îndeplinirea sarcinilor. Activitatea sa este foarte restrânsă şi foarte specifică, precum organizarea unei conferinţe sau scoaterea unui ziar. În esenţă, sarcina este cea care organizează grupul. Sarcina este cea care stabileşte ce trebuie făcut şi când trebuie făcut. Oferă o îndrumare cu ajutorul căreia oamenii îşi pot judeca propriile acţiuni şi face planuri pentru activitatea viitoare.

2) este relativ mic şi omogen. Omogenitatea este necesară pentru a garanta că participanţii au un “limbaj comun” pentru interacţiune. Oameni din medii într-o mare măsură diferite pot oferi amploare unui grup care se ocupă cu conştientizarea, un grup în care fiecare poate învăţa din experienţa celorlalţi, dar o prea mare diversitate între membrii unui grup orientat pe îndeplinirea de sarcini înseamnă doar că ei se vor înţelege greşit unii între alţii în mod continuu. Astfel de oameni diferiţi interpretează cuvintele şi acţiunile într-un mod diferit. Ei au aşteptări diferite în legătură cu comportamentul fiecăruia şi judecă rezultatele potrivit unor criterii diferite. Dacă fiecare îi cunoaşte pe ceilalţi suficient de bine ca să înţeleagă nuanţele, aceste lucruri pot fi adaptate. De obicei, ele duc doar la confuzie şi ore nesfârşite petrecute pentru a stinge conflicte la care nu se aştepta nimeni să apară.

3) există un nivel ridicat de comunicare. Informaţia trebuie să fie transmisă la fiecare, opiniile trebuie verificate, munca trebuie divizată şi participarea asigurată în luarea de decizii relevante. Acest lucru este posibil doar dacă grupul este mic şi oamenii practic locuiesc împreună în timpul fazelor vitale ale sarcinii. De prisos să se mai spună, numărul necesar de interacţiuni pentru a implica pe toată lumea creşte proporţional cu numărul participanţilor. inevitabil, acest lucru limitează numărul participanţilor la aproximativ 5 oameni sau exclude pe unii din luarea anumitor decizii. Grupurile care reuşesc pot avea de la 10 până la 15 persoane, dar doar atunci când sunt formate de fapt din câteva subgrupuri mai mici care îndeplinesc părţi specifice ale sarcinii şi ale căror membri se intersectează unii cu ceilalţi în aşa fel încât cunoştiinţele despre ce fac celelalte subgrupuri să poată fi transmise uşor între membri.

4) există un nivel scăzut de deprinderi specializate. Nu toată lumea trebuie să fie capabilă de a face totul, dar totul trebuie să fie posibil de făcut de mai mult de o singură persoană. Astfel, nimeni nu este indispensabil. Într-o anumită măsură, oamenii devin părţi interşarjabile.

În timp ce aceste condiţii pot apărea din întâmplare în grupurile mici, acest lucru nu este posibil în grupurile mari. Prin urmare, deoarece mişcarea la scară mare în majoritatea oraşelor este la fel de neorganizată ca şi grupurile individuale, nu este cu mult mai eficientă decât sunt grupurile separate în activităţile lor specifice. structura informală este rareori suficient de strânsă sau suficient de în contact cu oamenii pentru a putea acţiona în mod eficient. Astfel, mişcarea generează multă mişcare şi puţine rezultate. din păcate, consecinţele acestei mişcări nu sunt la fel de inofensive precum rezultatele şi victima lor este însăşi mişcarea. Unele grupuri iau forma unor proiecte de acţiune locală, dacă nu implică mulţi oameni şi lucrează la o scară restrânsă. Dar această formă limitează activitatea mişcării la un nivel local; nu poate fi realizat la un nivel regional sau naţional. De asemenea, pentru a funcţiona bine, grupurile trebuie de obicei să se reducă la acel grup informal de prieteni care administrau lucrurile încă de la bun început. Acest lucru exclude multe femei din participare. Atâta timp cât singurul mod în care femeile pot participa în mişcare este prin intermediul calităţii de membru într-un grup mic, persoanele nesociabile se află într-un dezavantaj clar. Atâta timp cât grupurile de prietenie constituie singurele mijloace de activitate organizaţională, elitismul devine instituţionalizat.  Pentru acele grupuri care nu pot găsi un proiect local căruia să i se poata devota, simplul act de a sta împreună devine motivul pentru care persoanele stau împreună. Atunci când un grup nu are o activitate specifică (şi conştientizarea oamenilor este o sarcină), oamenii din acel grup îşi folosesc energiile pentru a-i controla pe ceilalţi din grup. Acest lucru nu se întâmplă atât din cauza unei dorinţe răuvoitoare de a-i manipula pe alţii (chiar dacă uneori este), cât din cauza lipsei de ceva mai bun de făcut cu talentele lor. Oameni capabili care au timp la dispoziţie şi care simt nevoia de a justifica faptul că se strâng împreună îşi investesc eforturile în controlul personal şi îşi petrec timpul criticând personalităţile celorlalţi membri ai grupului. Lupta din interior şi jocurile de putere personală fac legea zilei. când un grup este implicat într-o activitate, oamenii învaţă să se înţeleagă unii cu alţii aşa cum sunt ei şi să dea la o parte antipatiile personale de dragul unui scop mai important. Există limite care restrâng tendinţa obsesivă de a remodela fiecare persoană conform imaginii pe care ne-o facem noi înşine despre cum ar trebui să fie această persoană.

Sfârşitul procesului de conştientizare lasă oamenii fără un loc în care să meargă şi lipsa de organizare îi lasă fără niciun mijloc de a ajunge acolo. Femeile din mişcare sau se concentrează pe propria persoană sau pe surorile lor sau caută alternative de acţiune. Puţine sunt cele care sunt disponibile. Unele femei aleg să îşi urmărească propriile interese fără a le păsa de ce fac sau cred ceilalţi. Acest lucru poate duce la un nivel ridicat de creativitate individuală care în mare parte este folositoare mişcării, dar care nu este o alternativă viabilă pentru majoritatea femeilor şi care în mod cert nu încurajează un spirit de cooperare în grup. Alte femei se îndepărtează încet de mişcare, deoarece nu doresc să dezvolte un proiect individual şi pentru că nu au găsit nicio cale de a descoperi proiecte de grup, a se alătura unora sau a le iniţia, proiecte care să le intereseze. Multe femei apelează la alte organizaţii politice pentru a le oferi genul de activitate organizată şi eficientă pe care nu au putut să o găsească în mişcarea feministă. Pentru aceste organizaţii politice care văd eliberarea femeilor doar ca fiind una dintre multele probleme cărora femeile ar trebui să le dedice timpul lor, mişcarea este un vast teren de recrutare de noi membri. Nu este necesar ca astfel de organizaţii să se “infiltreze” (chiar dacă asta nu este exclus). Dorinţa de activitate politică semnificativă provocată de faptul că au devenit parte a mişcării de eliberare a femeilor este suficientă pentru a le face dornice să se alăture altor organizaţii atunci când mişcarea în sine nu oferă nicio deschidere pentru ideile şi energiile lor noi.

Acele femei care se alătură altor organizaţii politice în timp ce rămân în cadrul mişcării de eliberare a femeilor, devin în schimb un cadru pentru noile structuri informale. Aceste reţele de prietenie sunt bazate pe politica lor nefeministă comună mai degrabă decât pe caracteristicile discutate mai devreme, dar operează cam în acelaşi fel. Deoarece aceste femei împărtăşesc valori, idei şi orientări politice comune, şi ele devin elite informale, neplanificate, neselectate şi neresponsabile – fie că au intenţionat sau nu. Aceste noi elite informale sunt deseori percepute ca ameninţări de către elitele informale mai vechi dezvoltate anterior în cadrul diferitelor grupuri din mişcare. Aceasta este o presupunere corectă. Astfel de reţele orientate politic rareori doresc să fie numai “comunităţi de femei” după cum erau multe din reţelele vechi şi doresc să îşi convertească atât ideile lor politice, cât şi cele feministe. Acest lucru este chiar natural, dar implicaţiile sale pentru eliberarea femeilor nu au fost niciodată discutate în mod adecvat. Elitele vechi sunt rareori dispuse să expună astfel de diferenţe de opinie, deoarece asta ar implica expunerea caracterului organizării informale a grupului.multe din aceste elite informale s-au ascuns sub paravanul “anti-elitismului” şi a “lipsei de organizare”. Pentru a contracara eficient competiţia din partea unei alte structuri informale, ele ar trebui sa devină “publice”, iar această posibilitate este bogată în multe implicaţii periculoase. Astfel, pentru a-şi menţine propria putere, este mai uşor să fie găsită o explicaţie logică pentru excluderea membrilor unei alte organizări informale prin metode precum “red baiting”, “reformist baiting”, “lesbian baiting” sau “straight-baiting”.[§] Singura alternativă este de a organiza oficial grupul într-un aşa fel încât structura originală de putere să fie instituţionalizată. Acest lucru nu este întotdeauna posibil.

Dacă elitele informale au fost bine organizate şi au exercitat o anumită putere în mod echitabil în trecut, o astfel de sarcină este realizabilă. Aceste grupuri au deja o istorie în a fi într-o oarecare masură eficiente din punct de vedere politic în trecut, deoarece densitatea structurii informale s-a dovedit a fi un substitut adecvat pentru o organizare formală. Faptul că devin organizate nu le alterează prea mult modul de operare, chiar dacă instituţionalizarea structurii de putere deschide această structură către provocarea formală. Grupurile care au cea mai mare nevoie de organizare sunt acelea care sunt cel mai puţin capabile să o creeze. Structurile lor informale nu au fost bine formate şi aderarea la ideologia “lipsei de organizare” le face să se opună schimbării tacticilor. Cu cât este mai nestructurat un grup, cu atât mai mare este lipsa în structurile informale, şi cu cât aderă mai mult la o ideologie a “lipsei de organizare”, cu atât este mai vulnerabil la a fi preluat de un grup de camarazi politici. Întrucât mişcarea în general este la fel de neorganizată precum marea majoritate a grupurilor ei constituente, este similar de susceptibilă la influenţa indirectă.

Dar fenomenul se manifestă într-un mod diferit. La un nivel local, majoritatea grupurilor pot opera într-un mod autonom; dar singurele grupuri care pot organiza o activitate naţională sunt grupurile organizate naţional. Astfel, organizaţiile feministe organizate sunt deseori cele care oferă o direcţie naţională pentru activităţile feministe şi această direcţie este determinată de priorităţile acelor organizaţii. Grupuri precum now, weal şi alte aranjamente ale femeilor de stânga sunt pur şi simplu singurele organizaţii care sunt capabile să organizeze o campanie la nivel naţional. Multitudinea grupurilor neorganizate de eliberare a femeilor pot alege să sprijine sau nu campaniile la nivel naţional, dar sunt incapabile de a-şi organiza propriile campanii naţionale. Astfel, membrii acestor grupuri devin trupele aflate sub conducerea organizaţiilor organizate. Grupurile care sunt neorganizate în mod evident nu au niciun mod de a se folosi de resursele vaste ale mişcării pentru a-şi sprijini propriile priorităţi. Cu cât este mai neorganizată o mişcare, cu atât mai puţin control are mişcarea asupra direcţiilor în care se dezvoltă şi asupra acţiunilor politice în care se implică. Asta nu înseamnă că ideile ei nu se răspândesc. Datorită unui anume interes arătat de media şi datorită caracterului adecvat al condiţiilor sociale, ideile vor fi încă larg răspândite. Dar răspândirea ideilor nu înseamnă că ele sunt implementate; înseamnă doar că se vorbeşte despre ele. Până acum, deoarece pot fi aplicate în mod individual, ele pot fi influenţate; până acum, deoarece ar avea nevoie de putere politică coordonată pentru a putea fi implementate, ele nu vor fi implementate. Atâta timp cât mişcarea de eliberare a femeilor rămâne dedicată unei forme de organizare care pune accentul pe grupuri de discuţie mici şi inactive organizate între prieteni, cele mai acute probleme ale lipsei de organizare nu vor fi simţite. Dar acest mod de organizare are limitele lui; din punct de vedere politic, este ineficient, exclusiv şi discriminatoriu împotriva acelor femei care nu sunt sau care nu pot fi prinse în reţelele de prietenie. Acelea care nu se potrivesc cu ceea ce deja există datorită clasei sociale, rasei, ocupaţiei, educaţiei, a stării parentale sau maritale, personalităţii etc. vor fi în mod inevitabil descurajate din a încerca să participe. Cele care se potrivesc vor dezvolta interese întemeiate în a păstra lucrurile aşa cum sunt.

Interesele întemeiate ale grupurilor informale vor fi susţinute de către structurile informale care există şi mişcarea nu va avea niciun mod de a determina cine va exercita puterea în interiorul mişcării. Dacă mişcarea continuă în mod deliberat să nu aleagă cine anume să exercite puterea, prin aceasta nu aboleşte puterea. Tot ceea ce face este să abdice de la dreptul de a cere celor care exercită puterea şi influenţa să fie responsabili pentru asta. Dacă mişcarea continuă să menţină puterea cât mai difuză, deoarece ştie că nu poate pretinde responsabilitate de la cei care o deţin, împiedică astfel orice grup sau persoană să domine total. Dar concomitent asigură şi faptul că mişcarea este cât mai ineficientă posibil. O cale de mijloc între dominaţie şi ineficienţă poate şi trebuie să fie găsită. Aceste probleme ajung la un punct culminant în acest moment, deoarece caracterul mişcării se schimbă în mod necesar. Conştientizarea publicului ca primă funcţie a mişcării de eliberare a femeilor devine depăşită. Datorită publicităţii intense din presă din ultimii doi ani şi a numeroaselor cărţi şi articole care sunt acum în circulaţie, eliberarea femeilor a devenit un cuvânt de-al casei. Problemele ei sunt discutate şi grupurile informale sunt formate din oameni care nu au nicio legatură explicită cu niciun grup din mişcare. Mişcarea trebuie să treacă la alte sarcini. Acum are nevoie să îşi stabilească priorităţile, să îşi articuleze scopurile şi să îşi urmărească obiectivele într-un mod coordonat. Pentru a face asta, trebuie să se organizeze – local, regional şi naţional.

Principiile organizării democratice  

Odată ce mişcarea nu se mai agaţă persistent de ideologia “lipsei de organizare”, ea este liberă să dezvolte acele forme de organizare care sunt cele mai potrivite funcţionării ei sănătoase. Asta nu înseamnă că ar trebui să trecem în extrema cealaltă şi să imitam orbeşte formele tradiţionaliste de organizare. Dar nici nu ar trebui să le refuzăm orbeşte. Unele dintre tehnicile tradiţionaliste se vor dovedi folositoare, chiar dacă nu perfecte; altele ne vor oferi perspective despre ce ar trebui să facem şi ce nu ar trebui să facem pentru a obţine anumite rezultate cu costuri minime pentru persoanele din mişcare. Mai ales, va trebui să experimentăm cu diferite tipuri de organizare şi să dezvoltăm o varietate de tehnici pentru a fi folosite în situaţii diferite. Sistemul lotului este o astfel de idee care a apărut în cadrul mişcării. Nu este aplicabil în toate situaţiile, dar este folositor în unele. Alte idei de organizare sunt necesare. Dar înainte de a putea să continuăm să experimentăm într-un mod inteligent, trebuie să acceptam ideea că nu există nimic inerent rău în ideea de organizare, ci doar în folosirea ei excesivă. în timp ce ne implicam în acest process de eliminări şi aproximări succesive, există câteva principii pe care le putem păstra în minte care sunt esenţiale pentru organizarea democratică şi care sunt şi eficiente din punct de vedere politic.

1)                Delegarea autorităţii specifice prin proceduri democratice către anumite persoane pentru sarcini specifice. A lăsa oamenii să facă presupuneri despre funcţii sau sarcini înseamnă implicit că acestea nu sunt făcute într-un mod pe care se poate conta. Dacă oamenii sunt aleşi să îndeplinească o sarcină, preferabil după ce şi-au exprimat un interes sau dorinţa de a o face, atunci ei şi-au luat un angajament care nu poate fi atât de uşor de ignorat.

2)                Solicitarea ca toţi cărora li s-a delegat autoritatea să fie responsabili faţă de cei care i-au ales. acesta este modul în care grupul are control asupra persoanelor aflate în poziţii de autoritate. Indivizii pot exercita puterea, dar grupul este acela care are ultimul cuvânt de spus privitor la felul în care puterea este exercitată.

3)                Distribuirea autorităţii între cât mai multe persoane posibil. Acest lucru previne monopolul de putere şi obligă pe cei aflaţi în poziţii de autoritate să se consulte cu mulţi alţii în procesul exercitării ei. De asemenea, oferă multor persoane oportunitatea de a avea responsabilitate pentru sarcini specifice şi astfel să înveţe deprinderi diferite.

4)                Rotaţia sarcinilor între indivizi. Responsabilităţile care sunt menţinute prea mult de o persoană, formal sau informal, ajung să fie văzute ca fiind “proprietatea” persoanei respective şi nu sunt uşor de abandonat sau controlat de către grup. Dimpotrivă, dacă sarcinile sunt în rotaţie prea des, persoana nu are timp să îşi înveţe funcţia bine şi să obţină un sentiment de satisfacţie pentru că a făcut o treabă bună.

5)                Repartizarea sarcinilor conform unor criterii logice. Alegerea unei persoane pentru o poziţie pentru că este plăcută de grup sau să i se repartizeze o muncă grea pentru că nu este placută nu ajută în cele din urmă nici grupul, nici persoana. Deprinderea, interesul şi responsabilitatea trebuie să fie interesele majore într-o astfel de selecţie. oamenilor ar trebui să li se dea posibilitatea de a învăţa deprinderi pe care nu le au, dar acest lucru este cel mai bine realizat printr-un anumit program de “ucenicie” decât prin metoda “scufundă-te sau înoată”. Este demoralizator pentru o persoană să aibă o responsabilitate de care nu se poate ocupa bine. Dimpotrivă, ca o persoană să fie trecută pe lista neagră în cazul unei sarcini pe care persoana respectivă o îndeplineşte bine nu încurajează acea persoană să îşi dezvolte deprinderile. Femeile au fost pedepsite pentru că erau capabile pe parcursul unei mari perioade din istoria umană; mişcarea nu trebuie să repete acest proces.

6)                Răspândirea informaţiei la toată lumea pe cât de frecvent posibil. Informaţia este putere. accesul la informaţie sporeşte puterea unei persoane. Atunci când o reţea informală propagă idei noi şi informaţie între membri şi în afara grupului, persoanele sunt deja angajate în procesul de formare a opiniei – fără ca grupul să participe. Cu cât o persoană ştie mai multe despre cum funcţionează lucrurile şi ce se întâmplă, cu atât acea persoană poate fi mai eficientă politic.

7)                Acces egal la resursele de care are nevoie grupul. Acest lucru nu este întotdeauna perfect posibil, dar ar trebui să se depună eforturi pentru a fi obţinut. un membru care menţine monopolul asupra unei resurse necesare (precum o presă de tipărit deţinută de un soţ, sau o cameră de developare) poate influenţa exagerat folosirea acelei resurse. Abilităţile şi informaţia sunt şi ele resurse. Abilităţile membrilor pot fi disponibile în mod echitabil doar atunci când membrii sunt dispuşi să îi înveţe pe alţii ceea ce ştiu.

Când sunt aplicate aceste principii, ele garantează că orice structuri care sunt dezvoltate de către grupuri diferite din mişcare vor fi controlate de şi responsabile faţă de grup. Grupul de persoane aflate în poziţii de autoritate vor fi difuze, flexibile, deschise şi temporare. Ele nu se vor afla într-o situaţie prea uşoară de a-şi instituţionaliza puterea, deoarece deciziile finale vor fi luate de către întregul grup. Grupul va avea puterea de a stabili cine va exercita autoritatea în interiorul lui.


[*] pinko – termen folosit pe vremuri pentru a desemna o persoană cu simpatii politice comuniste, dar care nu era neapărat membră a unui partid comunist – nota trad.

[†] mentalitate de vestiar – ipocrizie industrială – nota trad.

[‡] hip sau cooler than cool – sa fii tot ce este mai mişto şi frumos în lumea asta ; adică vrăjeală de hipster – nota trad.

[§] “red baiting”, “reformist baiting”, “lesbian baiting” sau “straight-baiting” – a acuza/denunţa/ataca/hărţui o persoană ca fiind comunistă, reformistă, lesbiană sau heterosexuală – nota trad.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s