II. Neoinchiziția care vine (Anarhism contemporan şi noi forme de acţiune)


Categorii: [necunoscut] şi Anarhism.
INDEX şi Postări recente
______

Citeşte sau reciteşte:

I. “Anarhismul a murit! Trăiască anarhia!”

II. Neoinchiziția care vine

III. “Fuck May 68! Fight now!”

IV. Concluzie [şi] V. Bibliografie

_____

În zorii zilei de 11 Noiembrie 2008, în satul Tarnac din centrul Frantei, brigăzile franceze ale poliției anti-tero efectuează un raid asupra unei băcanii, considerate a fi sediul central al unei grupări anarhiste teroriste care organizează cu atenție acțiunile de distrugere a statului și a sistemului capitalist. “Cunoscuți ca Tarnac Nouă, 4 bărbați și 5 femei, cu vârste cuprinse între 22 și 34 de ani au fost investigați sub acuzația de terorism de extremă stangă, investigația incluzând mai multe raiduri ale poliției, în Noiembrie 2008, care au inclus și o fermă cu câteva capre, găini și legume. Printre cei arestați se regăsesc un comediant elvețian, un clarinetist cunoscut, o studentă asistentă medicală și Benjamin Rosoux, absolvent al Universității Edinburgh, care administra băcănia.”(10)

Un absolvent al facultății de sociologie, Julien Coupat, în vârstă de 34 de ani, provenit dintr-o suburbie a Parisului, a ales satul Tarnac(11), din dorința de a adopta un stil de viață non-consumerist și administra împreună cu ceilalți 8 tineri, băcănia, barul restaurant al băcăniei, un spațiu pentru cinema și o librărie. Aceștia se aflau deja sub supravegherea FBI dupa ce participaseră, cu câteva luni înainte, la o demonstrație împotriva unui centru de recrutare militară, de lângă New York. De asemenea, erau cunoscuți pentru participarea la diferite proteste de stradă din Statele Unite, Spania și Grecia.

Poliția franceză i-a acuzat de asociere în vederea comiterii de acte teroriste și de participare la sabotarea liniilor electrice de suprafață a căilor ferate naționale franceze, declarând că satul în care locuiau aceștia era un centru de organizare a violenței anarhiștilor împotriva statului, și, în stilul lor caracteristic, l-au etichetat pe Julien Coupat ca fiind “liderul”(12) acestei mișcări de rezistență și l-au acuzat de scrierea cărții “Insurecția care vine”, considerată de Ministrul de Interne de la acea vreme, Michèle Alliot-Marie, drept un “manual de terorism.”

Deși reprezentanții Ministerului de Interne i-au prezentat pe aceștia ca fiind urmași ai RAF și colaboratori ai ETA, avocatul lor de apărare declara că nu există nicio dovadă pentru niciuna din acuzațiile aduse.

Ca reacție împotriva atitudinii și metodelor de acțiune ale poliției și în semn de solidaritate față de cei arestați, au fost organizate demonstrații de stradă, în schimb, în Grecia, solidaritatea s-a manifestat tocmai în direcția pe care serviciile secrete încercau să o blocheze. În data de 3 decembrie 2008, în sediul Agence France Presse din Atena a explodat o bombă artizanală, arsoniștii declarându-și astfel nemulțumirea față de acțiunile serviciilor secrete franceze. În Comunicatul pe care îl transmit, semnat de Conspirația Celulelor de Foc(13), arsoniștii susțin că “atacând imperfecțiunile ordinare ale sistemului, folosind mijloace agresive în mijlocul servilismului sugerat de actualitatea socială, demonstrăm încă odată, într-un mod viu, vulnerabilitatea structurii uniformității fortificate a lumii acesteia. Disprețuim lașitatea maselor care este atât de binevenită în această societate înrobită și ne străduim să vă arătăm că societatea există pentru noi, și nu invers.”(14) Trei zile mai târziu, pe 6 Decembrie 2008, un copil în vârstă de 15 ani este împușcat de către un agent de poliție, în cartierul Exarhia, care este considerat a fi zona centrală de acțiune a anarhiștilor din Atena. În același timp, în Franța, și nu numai, acțiunile de solidaritate față de “gruparea” Tarnac Nouă continuă, și sunt organizate noi demonstrații, de data aceasta, în semn de solidaritate față de protestele din Grecia.

Subestimarea mișcării anarhiste de către Poliție, sau cel putin, subestimarea în declarații, îi face pe cei 9 anarhiști arestați să scrie într-o scrisoare, publicată ulterior alături de cartea acestora, că “atunci când câteva mii de tineri găsesc determinarea necesară pentru a înfrunta această lume ar trebui sa fii prost sau polițist să încerci să găsești o urmă financiară, un conducător, un informator.”(15)

Lucrarea Insurecția care vine, principala dovadă în cazul de anti-terorism administrat împotriva anarhiștilor din satul Tarnac, contribuie la dezvoltarea argumentelor care stau la baza anarhismului contemporan, atât prin noua reformulare a criticii capitalismului cât și printr-o mult mai acidă critică a activiștilor stângiști.

Adoptarea tezei marxiste a alienarii nu stă ca o caraceteristică ce contribuie la identificarea Comitetului Invizibil(16) cu marxismul sau neomarxismul, aceștia identificându-se cu anarhismul de tip autonom, comunist, atât prin valorificarea comunei, ca formă de organizare fundamentală în construcția rezistenței, cât și prin încercarea de a reformula înțelesul comunismului, “termen ce trebuie folosit cu atenție. Nu pentru că în marea paradă a cuvintelor s-ar putea să nu mai fie la modă. Ci pentru că cei mai mari dușmani ai noștri l-au folosit, și continuă încă să-l mai folosească.”(17)

“Două secole de capitalism și de nihilism al pieței ne-au adus la cea mai extremă formă de alienare – de noi înșine, de alții, de lume.”(18) Criza și administrarea ei, care presupune atât controlul cât și provocarea ei, devine noul mod de guvernare. Disimularea este o caracteristică specifică guvernelor aflate în situații de criză. O problemă într-o anumită zonă economică, socială, politică are nevoie de o alta problemă, sau pseudo-problemă, care să stea la baza unui “boom” mediatic. O supraveghere sporită, forțe profesioniste de securitate care să vegheze la siguranța libertății, o creștere bruscă a taxelor ori a prețurilor, o reducere a impozitelor într-un sector mai puțin accesibil maselor dar accesibil unei clientele, o creștere a bugetului administrat în zona cheltuielilor militare, creșterea numărului de funcționari publici – inclusiv a forțelor de ordine – , redirecționarea economiei de piață, rigidizarea politicilor anti-imigraționiste, etc. – toate acestea sunt măsuri care au fost adoptate într-o perioadă în care criza, terorismul, calamitatea, pandemia au constituit principala justificare. Fără asemenea fenomene, aceste măsuri ar fi complet nepopulare, în schimb, dacă situația sistemului international le impune, astfel de măsuri nu devin doar dezirabile ci obligatorii. Disimularea guvernamentală prin “boom”-ul mediatic și strategia adoptării măsurilor nepopulare în urma unor evenimente “incontestabile”, a dat astfel naștere la acest nou mod de guvernământ: criza. Managementul crizei este finalizat, nu prin eliminarea crizei, ci prin construirea unei noi crize, “într-o lume care pare să reziste doar prin controlul infinit al propriei prăbușiri.”(19)

Într-o primă parte a criticii capitalismului, Comitetul Invizibil face referire la deturnarea sinelui de către marketing. Identitatea persoanei nu mai este stabilită în urma unui proces de gândire, de simțire, de reprezentare simbolică a lumii în interiorul sinelui, ci în urma unei campanii de marketing. “Sinele slab, deprimat, auto-critic, real este în principiu acel subiect adaptabil la nesfârșit, cerut de inovarea neîncetată a producției, învechirea accelerată a tehnologiilor, răsturnarea constantă a normelor sociale, și flexibilitatea generalizată.”(20) Consumerismul dus la extremă este strategia capitalistă prin care se dorește creșterea productivității, în schimb, ceea ce produce nu este o creștere a productivității ci o explozie a crizelor. Adaptabilitatea la contextul impus de sistemul capitalist nu poate reprezenta o formă de inteligență, “dacă este un tip de inteligență, atunci este inteligența sclavilor”(21). O altă influență a gândirii nietzscheene se regăsește în această arie a anarhismului contemporan ca refuz al adaptabilității, constituind și unul dintre principalele argumente aduse ilegalismului, sabotajului, ecoterorismului. Refuzul lui Nietzsche de a accepta existența liberului arbitru este justificat prin faptul că un individ care nu poate decide nimic cu privire la contextul în care acționează, nu poate decide într-un mod cu adevărat liber acțiunile pe care le întreprinde, deci nu poate fi liber. Astfel, libertatea de a acționa este văzută, mai întâi, ca libertate de a crea contexte. Refuzul adaptabilității reprezintă tocmai această voință de a crea contexte, și nu doar de a reacționa în funcție de un anumit context.

Adaptabilitatea nu poate reprezenta nici o formă de eliberare, întrucât eliberarea presupune controlul atașamentelor, dependențelor, iar în interiorul sistemului capitalist singurul control este cel al corporației asupra consumatorului, orice alt tip de control fiind considerat o pură fantezie. Limitarea consumului nu poate fi decât o formă de rezistență în interiorul sistemului, însă rezistența nu presupune libertate ci dorință de libertate. Așadar, odată cu adoptarea capitalismului, libertatea individuală a fost înlocuită cu libertatea de a alege între ceea ce consumi. De asemenea, un scris de pe peretele unui squat din Viena, amintea de încercarea de anulare a tezei conform căreia capitalismul este conspirația celor puțini asupra celor mulți :“capitalismul nu este conspirația celor puțini, capitalismul funcționează pentru că noi muncim.” Această redefinire este caracteristică anarhismului contemporan, respingându-se astfel și teoria luptei de clasă. Muncitorii nu trebuie analizați din perspectiva unei clase din care fac parte, ci din perspective pur individuale. Acceptarea lor de a munci și lipsa de conștientizare a faptului că autogestiunea este de preferat, în detrimentul gestionării celor mulți de către cei puțini, stau la baza funcționării capitalismului, unii dintre ei mergând chiar până la a nega exploatarea la care sunt supuși și dorind să ajungă întocmai precum angajatorul lor. Astfel de nuanțe sunt suficiente pentru a respinge teza luptei de clasă și mecanismul dialectico-stereotipizant al marxismului.

Mai departe însă, merge Bob Black, un anarhist post-stângist contemporan care “la fel ca şi fiul adoptiv a lui Karl Marx, Paul Lafargue”(22) susţine dreptul la lene.”Cei de stânga favorizează angajarea totală. La fel ca suprarealiştii- numai că eu nu glumesc- eu favorizez şomajul total.”(23) Sloganul marxist “Proletari din toate țările, uniți-vă!” este transformat în “Muncitori din toata lumea… relaxați-vă!”(24)

Comitetul Invizibil formulează un paradox al muncii în realitatea contemporană declarând că “Urâm șefii, dar vrem să fim angajați cu orice chip. A avea o slujbă e o onoare, dar a munci e un semn de servilism. Pe scurt: ilustrarea clinica perfectă a isteriei.”(25) Munca este considerată a fi o sentință, nu un mijloc de a produce bani. În această realitate este acceptată necesitatea banilor, însă modalitățile dezirabile prin care sunt câștigați sunt altele, nu munca. Un alt paradox sesizat este cel al societății de muncitori fără muncă, în care “divertismentul, consumul și plăcerea nu fac decât să sublinieze lipsa de la care ar trebui să ne distragă atenția.”(26) Sexualitatea devine un “energizant” al muncii. Aceasta este promovată în sistemul capitalist ca având rezultate eficiente în creșterea succesului antreprenorial, este scoasă din zona intimității individuale și transformată într-o afacere publică.

Alienarea individului s-a extins de la stadiul în care acesta este forțat să muncească pentru a supraviețui la stadiul în care acesta supraviețuiește pentru a munci. Altfel spus, dependența de muncă a depășit zona fizică, și a corupt psihicul uman, făcând din muncă o ocupație, o soluție la inactivitate, o soluție la o viață goală. Scopul acestei economii este mai mult legat de necesitatea politică de a produce producători și consumatori, decât de necesitatea reală de a produce bunuri.

Prin angajare, forța de muncă nu este singura care se vinde. Odată cu forța de muncă individul își vinde sinele. “Toți acești tineri care zâmbesc la interviurile pentru locurile de muncă, care au dinții albi pentru a le da un avantaj, care învață engleza pentru a avansa în cariera, care se căsătoresc sau divorțează pentru a urca pe scară, care fac cursuri de leadership sau practică auto-îmbunătățirea… persoana care își scoate piercing-urile, merge la frizer și se ține ocupată cu proiecte… această mică mulțime agitată așteaptă cu nerăbdare să fie angajată în timp ce face tot ce poate ca să pară naturală, este rezultatul de a salva ordinea muncii printr-un etos de mobilitate.”(27) Această mobilitate reprezintă tocmai îndepărtarea individului de ceea ce îl constituie, de ceea ce este, de ceea ce vrea cu adevărat, pentru a deveni o marfă, pentru a se putea vinde pe sine angajatorului său, întrucât calificarea profesională și competentă nu mai reprezintă de mult criteriile care conduc la selectarea forței de muncă, ci relațiile sociale, talentul de a întreține și de a forma relații sociale, zâmbetul, corpul tipizat, nivelat, pseudoclasicizat, aspectul fizic plăcut, vocea, vestimentația. Prin munca de tip capitalist, omul refuză să fie uman și devine “capital uman”, “resursă umană”. Hommo sapiens sapiens devine homo aeconomicus și atât, iar în celelalte arii ale activității de tip uman devine turist, divorțat, oaspete, fantezist. “Trebuie să vedem că economia nu este în criză, economia este însăși criza. Nu e vorba că nu există destule locuri de muncă, ci că există prea mult de muncă.”(28)

Astfel, clasele sociale nu mai reprezintă o categorie în care adeziunea este semnată prin funcția ocupată, ci o zona a socialului în care domină cultul muncii, indiferent dacă ești angajat sau angajator. Mica burghezie, întreprinzătorii mici și mijlocii, cei imparțiali, obiectivi, neutri, mici patroni, șefi, directori, intermediari, manageri, profesori, jurnaliști, funcționari publici minori, care nu doresc decât o viață “lipsită de griji și retrasă”, cu toții constituie un triumf al ignoranței și al egoismului asupra solidarității și empatiei. “Această mlaștină este predispusă să fie campionul falsei conștiințe, pe jumătate adormită și mereu pregatită să închidă ochii la războiul care se desfășoara de jur împrejurul ei”(29).

Nu doar umanitatea din om este amenințată și omul în sine, ci întregul mediu cu ceea ce cuprinde. În schimb, problema mediului, ca aproape orice altă problemă, a fost transformată într-o criză, o criză naturală. Gravitatea constă în faptul că “totul este permis unei structuri de putere care își bazează autoritatea în Natura, în sănătate și în bunăstare.”(30) Dacă alte dificultăți din interiorul sistemului capitalist își găseau rezolvarea prin intermediul statului, de data aceasta, întrucât problema mediului este una globală, rezolvarea o produc doar structurile organizate la nivel global, intervenția individuală devenind astfel nejustificată. Totuși, nu intervenția individuală a condus la problema mediului, ci intervenția corporatistă. Capitalistul nu ține cont de echilibrul natural și nici nu practică filantropia, “ar fi ruinat dacă ar practica filantropia.”(31)

Formele de acțiune pe care le promovează Comitetul Invizibil pentru a se organiza rezistența nu trebuie considerate drept soluții universal valabile, nu reprezintă o înlocuire a soluțiilor prezentate de ideologii, ci mai degrabă o formă activă a criticii, întrucât “acțiunea înlocuiește lacrimile”, așa cum susținea declarația RezPublica a Comitetului Înfuriaților din Atena, din timpul protestelor din decembrie 2008. Însă, acest tip de acțiune, acțiunea directă, și modalitatea în care este realizată, este justificată de fiecare anarhist în parte, nu de o teorie despre acțiune directă. De ce acțiune directă și nu doar critică? Pentru că “a devenit chiar o strategie contemporană critica acestei societăți în speranța egoistă de a salva această civilizație.”(32)

De ce atitudine revoluționară și nu reformistă? Pentru că în cadrul legal nu există baricade, deci nu există luptă, există doar o simulare a viziunii despre luptă, iar implicarea în activitatea de tip ong-ist nu face decât să transpună o imagine a statului în dimensiuni reduse. Așteptarea unei perioade revoluționare este mai degrabă apropiată troțkismului, nu anarhismului. Marea revoluție nu trebuie nici așteptată nici provocată, ea este însăși traiul de zi cu zi, iar “a nu mai aștepta înseamnă într-un fel sau altul să intri în logica insurecției.”(33)

Recuperarea simțurilor, a percepției despre real este, fără îndoiala, mai mult decât necesară în demersul insurecționar. Formarea unor atașamente în funcție de simțuri, de instinctivitate, și construirea unor relații politice, nu doar sociale, între indivizi, constituie o primă fază a organizării rezistenței. Filosofia nietzscheană, atât prin critica pe care o aduce anarhiștilor cât și prin tendința sa libertariană, influențează anarhismul contemporan prin promovarea instinctivității, în detrimentul raționalității mecaniciste și mecanicizante. Ca o dovadă a corelației care există între gândirea nietzscheană și practicile curente ale anarhiștilor, stau atât înscrisurile de pe pèreți cu citate din Nietzsche –prezente atât în Europa cât și în America de Nord -, cât și îndreptarea atenției către filosofia nietzscheană a teoreticienilor anarhiști.

Refuzul organizațiilor de orice fel, promovat de Comitetul Invizibil, este justificat prin efectul de neutralizare al individului pe care acestea îl produc, cauzat de crearea inevitabilă a unui soi de “micro-birocrație” care stă la baza funcționării organizației, devenind astfel contra-revoluționare. “De evitat în mod special sunt cercurile culturale și activiste. Acestea sunt azilurile de bătrâni unde în mod tradițional toate dorințele revoluționare merg ca să moară. Sarcina cercurilor culturale este să identifice intensități în formare și să explice sensul a orice faci, în timp ce sarcina cercurilor activiste e să-ți sugă toată energia tocmai pentru că faci ceva.”(34)

Comuna este repusă în discuție. O comună nu reprezintă un spațiu geografic bine determinat în care sunt închiși un grup de anarhiști, ci un spațiu politic bine determinat în care câțiva anarhiști acționează liber, se sprijină reciproc, pun în aplicare preceptele mutualismului, își limitează consumul încercând să fie cât mai independenți de zona economică, etc. Cum se poate deosebi un mediu de o comună, și cum putem observa dacă o comună a decăzut, a degenerat într-un mediu? Prin întârzierea acțiunilor, justificată de așteptarea “momentului potrivit”, sau prin acțiunea îndepărtată de principiile care au stat la baza înțelegerilor de la început. Cum se poate forma o comună? “O comună se formează de fiecare dată când câțiva oameni, eliberați de cămășile de forță individuale, hotărăsc să se bazeze doar pe ei înșiși și să își măsoare forțele împotriva realității.”(35)

“Productivitatea” și “producția” resurselor economice nu are la bază munca, ci, pentru început, profitarea pe seama ajutoarelor sociale, a burselor, a diferitor beneficii oferite de stat, subvenții – fraudă. Ilegalismul, promovat în special doar de către anarho-individualiștii francezi de la începutul secolului XX, este acum o practică curentă a anarhismului contemporan, indiferent de nuanțele acestuia, reprezentate prin primitivism, individualism, comunism, etc. Dacă mentalul colectiv este șocat, deranjat sau înfuriat de astfel de practici, nu este așa pentru că anarhiștii fură, ci pentru că nu au autorizația pentru a face acest lucru. “Ilegalismul, este adânc înrădăcinat în ideile bazice ale anarhismului: legitimitatea exproprierii, primatul sferei socio-economice asupra celei politice, acțiune directă în loc de reprezentare, sublinierea libertății individuale și nemijlocirea revoluției.”(36) Cu toate acestea, jaful nu poate constitui la nesfârșit o sursă de venit, anarhistul realizând necesitatea învățării, nu a problemelor teoretice, întrucât acțiunea directă presupune mai multă instinctivitate naturală, decât artificialitate rațională, ci a problemelor practice. “Este o chestiune de a ști cum să te bați, cum să deschizi lacăte, să pui la loc oase rupte și să tratezi boli, cum să construiești un transmițător radio pirat, cum să pregătești bucătării de stradă, cum să țintești drept, cum să aduni informații dispersate și să pregătești agronomia pentru timpuri de război, să înțelegi modul în care înteracționează plantele, compoziția solului, etc.”(37) Abolirea muncii, odată cu abolirea banilor, vor fi posibile doar în momentul extinderii comunelor.

Comunele au nevoie de o anumită densitate în raport cu spațiul fizic pentru a deveni eficiente. Nu foarte numeroase, ci foarte răspândite! O comună foarte mare ar putea să aibă foarte ușor probleme în ceea ce privește combaterea autorității chiar în interiorul ei. Clasica replică a susținătorilor etatismului face referire la faptul că până și într-o comunitate foarte restrânsă poate să se formeze un lider. Răspunsul la această critică este dat de Errico Malatesta prin declarația sa, conform căreia, acest lucru – formarea unui lider – se produce doar în momentul în care anarhiștii nu sunt îndeajuns de anarhiști. Așadar, formarea unui lider într-o comună reprezintă o problemă pentru susținătorii etatiștilor, adevărata problemă a anarhiștilor fiind conștientizarea continuă a anarhismului lor.

Privitor la formarea comunelor, anarhiștii trebuie să încerce să dispună de o mobilitate geografică din ce în ce mai sporită. Nu trebuie să devină dependenți de mijloacele de comunicare și de transport oferite de stat, ci trebuie să le cunoască limitele. De asemenea, relațiile directe sunt de preferat în detrimentul celor intermediate de internet sau servicii poștale.

În ceea ce privește metodele de acțiune, acestea sunt inspirate din principiile sabotajului: “un minim de risc în realizarea acțiunii, un minim de timp și un maxim de daune. Iar în ceea ce privește strategia, ne vom aminti că un obstacol care a fost îndepărtat, lăsând în urmă un spațiu eliberat dar nelocuit, este foarte ușor înlocuit de un alt obstacol, unul care oferă mai multă rezistență și este mai greu de atacat.”(38)

Vizibilitatea este de evitat. Acțiunile trebuie să fie asociate, atât de poliție, cât și de mase, cu anarhia, nu cu individul care le-a înfăptuit. Vizibilitate înseamnă vulnerabilitate, înseamnă înlesnirea creării de baze de date de către serviciile secrete, înseamnă auto-denunțul. Toate acestea, cu atât mai mult cu cât intervenția poliției este atât de eficientă datorită polițistului “în haine civile”, datorită ehipajelor lor de filmat, datorită camerelor de supraveghere stradală, datorită, inclusiv, reporterilor, care nu ezită să colaboreze cu poliția, contribuind astfel la o mai puternică informare a acestora. “Eficiența poliției în timpul ultimelor demonstrații anti-CPE a fost rezultatul ofițerilor în civil care se amestecau printre noi și așteptau un incident înainte de a arăta cine sunt: gaz, bastoane, aparate cu electro-șocuri, reținere… Simpla posibilitate ca ei să fie prezenți a fost îndeajuns pentru a crea destulă suspiciune printre demonstranți – cine e cine? – și a paraliza acțiunea.”(39)

Vizibilitatea este sporită în urma ascensiunii noilor tehnologii de investigație ale poliției, în urma ascultării telefoanelor, probelor ADN, și chiar a amprentelor rămase pe un “fluturaș” (flyer).

Blocajul, sabotajul oricărei autorități reprezentative – inclusiv sindicatele și micro-birocrația – eliberarea teritoriilor de sub controlul poliției și crearea comunelor, hărțuirea poliției prin forțarea brigăzilor sale să fie peste tot pentru a nu putea fi eficiente nicăieri, controlul armelor – toate acestea sunt doar o parte din noile forme de acțiune. Controlul armelor nu presupune în mod necesar folosirea lor, ba dimpotrivă, încercarea de a face uzul lor imposibil este ceea ce se vrea să se producă. “Un pacifism autentic nu poate însemna refuzul armelor, ci doar refuzul de a le folosi. Pacifismul fără a fi în stare să tragi un foc nu e decât formularea teoretică a impotenței.”(40) De asemenea, este foarte important să fie menținută posibilitatea alegerii tipului de război. Lipsa unei astfel de alegeri poate însemna, în cele mai multe cazuri, lipsa victoriei.

În concluzie, cu privire la noile forme de acțiune, Comitetul Invizibil susține că “nu există nicio formă ideală de acțiune. Ceea ce e esențial este ca acțiunea să își asume o anumită formă, să dea naștere unei forme în loc să i se impună una.”(41)

____

(10) http://www.guardian.co.uk/world/2009/jan/03/france-terrorism-tarnac-anarchists
(11) Satul Tarnac este situat pe un platou montan din centrul Franței, loc în care a fost organizată și rezistența antifascistă din al doilea război mondial. Satul are primari comuniști de decenii întregi, populaţia fiind reprezentată în general de emigranți și de stângiști.
(12) De observat, sunt contradicțiile caracteristice forțelor de ordine, de peste tot în lume, pe care le susțin atunci când se referă la anarhiști. Dacă SRI, declară război unor pacifiști care “atentează la siguranța cetățeanului”, poliția franceză anti-tero declară că a arestat un lider anarhist.
(13) Conspiraţia Celulelor de Foc a revendicat o serie vastă de atacuri cu bomba în Grecia, declarăndu-se organizaţie revoluţionară anarhistă, în timp ce Poliţia şi Presa o cataloghează ca fiind organizaţie teroristă de extremă stânga.
(14) Comunicat despre atacul cu bomba impotriva AFP, semnat de Conspiratia Celulelor de Foc
(15) Comitetul Invizibil, Insurectia care vine, pag. 8,
(16) Autorii lucrării Insurectia care vine se semnează sub pseudonimul Comitetul Invizibil.
(17) Comitetul Invizibil, Insurectia care vine, pag. 9,
(18) Idem,
(19) Idem. 6
(20) Idem. 18
(21) Idem. 21
(22) Bob Black, Abolirea Muncii, pag. 1,
(23) Idem,
(24) Idem. 11
(25) Comitetul Invizibil, Insurectia care vine, pag. 28,
(26) Idem. 30
(27) Idem. 33
(28) Idem. 45
(29) Idem. 49
(30) Idem. 57
(31) Mihail Bakunin, The Capitalist System,
 http://dwardmac.pitzer.edu/Anarchist_Archives/bakunin/capstate.html
(32) Comitetul Invizibil, Insurectia care vine, pag. 70,
(33) Idem. 73
(34) Idem. 77
(35) Idem. 78
(36) Richard Parry, The story of the French illegalists, Ed. Rebel Press, London, 1987, pag. 174
(37) Comitetul Invizibil, Insurecția care vine, pag. 82,
(38) Idem. 86
(39) Idem. 90
(40) Idem. 102
(41) Idem. 98

3 gânduri despre &8222;II. Neoinchiziția care vine (Anarhism contemporan şi noi forme de acţiune)&8221;

  1. Pingback: IV. Concluzie [şi] V. Bibliografie (Anarhism contemporan şi noi forme de acţiune) | Centrul de Cultură anarhistă

  2. Pingback: III. “Fuck May 68! Fight now!” (Anarhism contemporan şi noi forme de acţiune) | Centrul de Cultură anarhistă

  3. Pingback: I. “Anarhismul a murit! Trăiască anarhia!” (Anarhism contemporan şi noi forme de acţiune) | Centrul de Cultură anarhistă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s