Tirania ceasului (George Woodcock)


Categorii: George Woodcock şi Diverse.
INDEX şi Postări recente
______

(acest eseu a fost publicat pentru prima oară în War Comentary-For Anarchism, la mijlocul lui martie 1944)

Societatea existentă în vest nu se diferenţiază prin nici o privinţa atât de profund faţă de societăţile timpurii, fie din Europa sau din Vest, aşa cum o face prin concepţia asupra noţiunii de timp. Pentru vechii chinezi şi greci, pentru păstorii arabi sau ţăranii mexicani de astăzi, timpul este reprezentat de procesele ciclice ale naturii, de succesiunea zilelor si nopţilor, de trecerea de la un anotimp la altul. Nomazii şi fermierii au măsurat, şi încă măsoară ziua de la răsărit până la apus iar anul în funcţie de perioada însămânţărilor şi a culegerii recoltei, de căderea frunzelor şi topirea gheţii pe râuri şi lacuri. Fermierul muncea în concordanţă cu forţele naturii, meşteşugarul muncea atât timp cât credea el că este necesar pentru a-şi perfecţiona produsul. Timpul era privit ca un proces natural şi oamenii nu erau interesaţi de măsurarea lui cu exactitate. Din acest motiv, civilizaţii foarte dezvoltate în alte privinţe aveau totuşi cele mai primitive metode pentru a măsura scurgerea timpului: clepsidra cu nisip sau apă, cadranul solar, nefolositor în zilele întunecate, şi lumânarea sau lampa, a căror rest ne-ars de ceară sau ulei indica orele. Toate aceste dispozitive erau aproximative şi inexacte şi deseori deveneau imprevizibile din cauza vremii sau a lenei supraveghetorului. Nicăieri în lumea veche sau medievală nu a existat mai mult de o mică minoritate de oameni preocupaţi de măsurarea timpului în termenii unei precizii matematice.

Cu toate acestea, omul modern din Vest trăieşte într-o lume care funcţionează în conformitate cu simbolurile mecanice şi matematice ale timpului măsurat de ceas. Ceasul îi dictează mişcările şi îi inhibă acţiunile. Ceasul transformă timpul dintr-un proces al naturii într-o marfa ce poate fi măsurată, cumpărată si vândută precum săpunul şi stafidele. Şi pentru că fără nişte mijloace de măsurare exactă a timpului, capitalismul industrial nu s-ar fi putut dezvolta şi nu ar fi putut să continue să exploateze muncitorii, ceasul reprezintă un element de tiranie mecanică în viaţa oamenilor moderni, mai puternic decât orice exploatator individual uman sau orice altă maşinărie. Este important să urmărim procesul istoric prin care ceasul a influenţat dezvoltarea socială a civilizaţiei europene moderne.

Este un fapt frecvent în istorie ca o cultură sau civilizaţie să dezvolte un dispozitiv care mai târziu va fi folosit pentru distrugerea sa. Vechii chinezi, de exemplu au inventat praful de puşcă, care a fost dezvoltat de experţii militari din Vest, şi în cele din urmă a dus la distrugerea civilizaţiei chineze de către puternicii explozibili ai războiului. În mod similar, realizarea supremă a ingeniozităţii meşteşugarilor din oraşele medievale ale Europei, a fost inventarea ceasului mecanic, care prin schimbarea radicală a conceptului de timp, a asistat creşterea capitalismului exploatator şi distrugerea culturii medievale.

Prin tradiţie, ceasul a apărut în secolul al XI-lea, sub forma unui mecanism ce făcea clopotele să bată la intervale regulate de timp în mânăstiri, care prin viaţa strictă pe care le-o impunea locatarilor, erau echivalentul social din Evul Mediu al fabricilor din ziua de azi. Totuşi, primul ceas autentic a apărut în secolul al XIII-lea şi abia în secolul al XIV-lea ceasurile au devenit ornamente obişnuite pentru clădirile publice din oraşele Germaniei.

Aceste ceasuri timpurii, ce funcţionau pe bază de greutăţi nu erau foarte precise, şi abia în secolul al XVI-lea a fost obţinută o precizie remarcabilă. În Anglia spre exemplu, ceasul de la Hampton Court, fabricat în 1540, este considerat a fi primul ceas precis din ţară. Însă chiar şi precizia ceasurilor din secolul al XVI-lea este relativă, deoarece erau dotate doar cu ace ce indicau ora. Ideea de a măsura timpul în minute şi secunde a fost preocuparea matematicienilor timpurii încă din secolul al XIV-lea, dar abia inventarea pendulului în 1657 a oferit destulă precizie pentru adăugarea minutarului, iar secundarul nu a fost adăugat până în secolul al XVIII-lea. Trebuie avut în vedere că aceste două secole au fost cele în care capitalismul s-a răspândit în asemenea grad, încât a fost capabil să profite de revoluţia industrială a tehnologiei pentru a-şi impune dominaţia asupra societăţii.

Aşa cum a evidenţiat Lewis Mumford, ceasul reprezintă maşina-cheie a erei maşinăriei, atât pentru influenţa pe care o are asupra tehnologiei, cât şi pentru influenţa asupra obiceiurilor oamenilor. Din punct de vedere tehnologic, ceasul a fost prima maşinărie cu adevărat automată care a devenit importantă în viaţa oamenilor. Înainte de această invenţie, maşinăriile obişnuite erau de aşa natură încât funcţionarea lor depindea de o forţă externă şi nesigură, precum forţa musculară a oamenilor sau animalelor, a apei sau a vântului. Este adevărat că grecii inventaseră o serie de maşini automate primitive, dar acestea erau folosite, precum motorul cu aburi a lui Hero, pentru a obţine efecte  „supranaturale” în temple sau pentru amuzamentul tiranilor oraşelor Levantine. Însă ceasul a fost prima maşinărie automată ce a obţinut o importanţă publică şi o funcţie în societate. Fabricarea ceasurilor a devenit industria din care oamenii au învăţat elementele fabricării maşinăriilor şi au obţinut îndemânarea tehnologiei necesară producerii maşinăriilor complicate ale revoluţiei industriale.

Ceasul a avut o influenţă mult mai radicală asupra societăţii decât orice altă maşinărie ducând la regularizarea şi înregimentarea vieţii necesare pentru obţinerea cu rezultate maxime a unui sistem industrial exploatator. Ceasul a oferit mijloacele prin care timpul -un concept atât de evaziv – încât nici o filozofie nu i-a stabilit încă natura-poate fi măsurat în mod concret prin formele mai tangibile ale suprafeţei oferite de circumferinţa unui cadran de ceas. Timpul ca durată nu a mai fost luat în seamă, iar oamenii au început să vorbească şi să gândească despre „lungimi” de timp, aşa cum ar fi vorbit despre lungimea unei bucăţi de pânză. Aşa că, timpul fiind acum măsurabil în simboluri matematice a ajuns să fie privit ca o marfă care poate fi cumpărată şi vândută la fel ca orice altă marfă.

Noii capitalişti, în special, au devenit foarte conştienţi de timp. Timpul, aici reprezentând truda muncitorilor, era privit de ei aproape ca şi cum ar fi fost principala materie primă a industriei. „Timpul înseamnă bani” a devenit unul din sloganele-cheie ale ideologiei capitaliste, iar metronomul a devenit cel mai important dintre noile tipuri de oficialităţi introduse de distribuţia capitalistă.

În primele fabrici, patronii mergeau atât de departe încât îşi manipulau ceasurile sau făceau ca fluierele din fabrică să se declanşeze la timp greşit pentru a le fura angajaţilor puţin din această nouă marfă valoroasă. Mai târziu aceste practici au devenit mai puţin frecvente dar influenţa ceasului a impus o regularitate asupra vieţii majorităţii oamenilor ce nu a fost cunoscută mai înainte decât în mânăstiri. De fapt, oamenii au devenit ca nişte ceasuri trăind după o regularitate repetitivă ce nu se aseamănă deloc cu viaţa ritmică a unei fiinţe din natură.

Oamenii au devenit, aşa cum spunea expresia victoriană „precişi ca mecanismul unui ceas.” Numai în zonele rurale, unde viaţa oamenilor era încă influenţată de ciclul vieţii animalelor şi plantelor, precum şi de forţele naturii, o mare parte a populaţiei nu a sucombat în faţa ticăitului mortal al monotoniei.

La început, această noua viziune asupra timpului, această noua regularizare a vieţii, le-a fost impusă forţat săracilor de către stăpânii posesori de ceasuri. Sclavul din fabrică reacţiona trăind în timpul său liber cu o iregularitate haotică ce caracterizează bodegile înecate de gin ale industrialismului secolului al XIX-lea. Oamenii îşi căutau refugiul în lumea atemporală a băuturii sau a inspiraţiei Metodiste. Însă treptat ideea de regularitate s-a adâncit printre muncitori. Religia şi morala secolului al XIX-lea au contribuit la proclamarea păcatului de a „pierde timpul”. Introducerea ceasurilor produse în masa în anii 1850 a răspândit conştiinţa timpului pentru cei ce anterior abia reacţionau la stimulul deşteptătorului sau a fluierului din fabrică. În biserici şi în şcoli, în birouri şi în ateliere, punctualitatea era prezentată ca fiind cea mai mare dintre virtuţi.

Din această dependenţă slugarnică faţă de timpul mecanic, care s-a răspândit înşelătoare în fiecare clasă socială în timpul secolului al XIX-lea, s-a născut înregimentarea demoralizatoare a vieţii ce caracterizează munca din fabricile de azi. Cel care nu se conformează va trebui să facă faţă dezaprobării societăţii şi mizeriei pe plan economic. Dacă întârzie la fabrică, muncitorul îşi va pierde slujba, sau chiar va ajunge la închisoare în ziua de azi (*1944-în timpul introducerii programului de război). Mesele pe fugă, dimineţile şi serile pierdute în trenuri şi autobuze, constrângerea de a munci conform unor orare, toate contribuie la probleme digestive şi nervoase, la distrugerea sănătăţii şi scurtarea vieţii.

Nici înşelătoria financiară a regularităţii nu duce pe termen lung la eficienţă mai mare. Într-adevăr, calitatea produsului este de obicei mult mai slabă pentru că patronul, ce priveşte timpul ca pe o marfă pentru care trebuie să plătească îl forţează pe operator să menţină o asemenea viteză, încât munca lui va fi în mod sigur de mântuială. Criteriul devine cantitatea în locul calităţii, plăcerea este îndepărtată din muncă, iar muncitorul la rândul său, urmăreşte ceasul, preocupat doar de vremea în care va putea evada în puţinul şi monotonul timp liber ce caracterizează societatea industrializată, ajungând să îşi „omoare timpul” îndopându-se cu atât divertisment mecanizat şi programat (cinema, radio, ziare) cât îi permite salariul şi oboseala. Numai dacă îşi asumă riscurile unei vieţi în voia sorţii sau dacă se bazează pe inteligenţa sa, un om fără bani ar putea să evite să trăiască ca un sclav al ceasului.

Problema ceasului este în general, similară cu cea a oricărei maşinării. Timpul mecanic este folosit ca un mijloc de coordonare a activităţilor într-o societate cu un grad ridicat de dezvoltare, aşa cum o maşinărie este folosită ca un mijloc de a reduce munca inutilă la minim. Amândouă sunt valoroase pentru contribuţia pe care o aduc la funcţionarea societăţii, şi ar trebui folosite în scopul de a-i ajuta pe oameni să coopereze în mod eficient, şi să elimine truda monotonă şi confuzia socială. Dar nici nu ar trebui să domine vieţile oamenilor aşa cum o fac acum.

În prezent funcţionarea ceasului dictează tempo-ul vieţii oamenilor – ei au devenit servitorii conceptului de timp, pe care chiar ei l-au creat, şi de care sunt înfricoşaţi, precum Frankenstein de propriul monstru. Într-o societate liberă şi sănătoasă o asemenea dominare a funcţiilor omului de către ceas ori altă maşinărie nu ar intra în discuţie. Dominarea omului de către propria creaţie este chiar mai ridicolă decât dominarea omului de către om. Timpul mecanic îşi va redobândi adevărata funcţie, aceea de mijloc de coordonare si referinţă, iar oamenii se vor întoarce la o vedere echilibrată a vieţii eliberate de venerarea ceasului. Libertatea absolută implică eliberarea de tirania abstracţiilor, atât cât şi de conducătorii umani.

 ___

Sursa: Vremuri Sălbatice

Text tradus de către Federaţia Anarhistă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s