Apatia politică ca simptom (eagainst.com)


[INDEX Postări recente ~ eagainst.com]

Apatia politică e un fenomen ce a preocupat (şi preocupă în continuare) mulţi intelectuali şi cercetători în ale socialului. E un simptom patologic al unei societăţi ce îşi pierde creativitatea şi care îşi formează bazele propriei decăderi. Dacă încercăm să dăm o definiţie apatiei politice, am spune că ea este starea în care oamenii încetează să mai funcţioneze ca animale politice active, în care nu se mai consideră capabili de a-şi asuma responsabilitatea pentru luarea deciziilor ce le determină vieţile, ignorând orice sens al autonomiei[1]. În schimb ei adoptă o poziţie pasivă caracterizată de un comportament de masă, conformitate, introversiune şi individualism excesiv, sau, după cum spune Cornelius Castoriadis (2001), ei preferă privatizarea în locul libertăţii.

Fenomenul apatiei politice nu poate fi explicat doar prin termeni economici sau politici, deoarece are în principal o bază psihologică. Cum reiese clar din rădăcina cuvântului, apatia e formată din privativul a- şi substantivul πάθος-pathos (pasiune). Cuvântul pathos, de la verbul πάσχω-pascho (a suferi), capătă o semnificaţie negativă în filosofie, indicând ataşamentul emoţional către un obiect, într-o asemenea măsură încât puterea raţiunii e pierdută (iar asta duce în mod natural către slăbiciune mentală şi dependenţă). Filozofiile pozitiviste şi metafizicile religioase consideră pasiunile ca defecte ce trebuie eliminate pentru a ne putea stăpâni. Dimpotrivă, în poezie, literatură sau artă, pasiunea e conectată cu entuziasm nemărginit, perseverenţă în atingerea ţelurilor înalte şi o dispoziţie mentală ce duce către transgresarea sinelui.

Paschein (suferinţa) are o substanţă tragică şi provoacă o stare de veneraţie publicului şi respect pentru eroul sau eroina ce sacrifică şi e sacrificat/ă pentru a-şi atinge scopul. Nu e un scop egoist, de vreme ce prezintă o dimensiune socială şi globală. Aşadar, noi forme se nasc din dialectica pasiunii; în timp ce distruge vechiul, ea creează noi valori şi dă un nou sens lumii. Totuşi tărâmul unde pasiunea îşi subliniază creativitatea în mod pozitiv e cel al politicii. Politica ca crearea unor noi instituţii sau politica ca devenire şi nu ca interes egoist, control geopolitic, management al resurselor sau administrare economică. Pasiunea în politică, atunci când exprimă distrugerea asociată cu răsturnarea unei stări apăsătoare, provocând puterea dominantă, e în acord cu proiectul libertăţii şi pune fundaţia conştiinţei revoluţionare.

Termenul αστυνόμους οργάς – astynomous orgas (putere instauratoare), aşa cum e exprimat de vechii atenieni – denotă acest impuls entuziast către legile oraşului, sau mai simplu spus, participarea pasionată a cetăţenilor în afacerile publice. Cu toate acestea, “pasiunea politică” colectivă a fost exprimată doar în câteva momente în istorie. O vedem în polis-ul atenian al secolului 5 î.H., în începuturile revoluţiei franceze, în revoltele muncitorilor din 1848, în Comuna din Paris din 1871, în marea grevă din Petersburg din 1905, în Sovietele din 1917 din Rusia anti-ţaristă (înainte de preluarea bolşevică), în Războiul civil spaniol din 1936, în Mai 1968 şi desigur seminţele sale există în multe mişcări autonome şi anti-autoritare de astăzi.

Reprezentarea politică ca o formă de subordonare

Întrebarea ce se ridică e: de ce pasiunea pentru politic şi viaţă socială rămâne mai degrabă excepţia decât regula? De ce se retrag oamenii constant în tărâmul privat, lăsând chestiunile publice să fie administrate de către reprezentanţi, “experţi“ şi tehnocraţi? Ce anume îi face pe oameni să nu lupte pentru emancipare când interesele lor cele mai fundamentale şi mai vitale le sunt ameninţate? Chiar mai rău: ei aplaudă şi îşi dau consimţământul regulilor autoritare impuse lor. Ce îl motivează pe Wilhelm Reich să scrie “ceea ce necesită explicaţie nu este faptul că omul flămând fură sau că exploatatul face grevă, ci de ce majoritatea celor flămânzi nu fură şi de ce majoritatea exploataţilor nu fac grevă“? Asta conduce la următoarea concluzie: problema principală nu constă în a face cetăţeanul să conştientizeze responsabilitatea socială – aceasta e înţeleasă. Întrebarea e: ce anume inhibă realizarea unei asemenea responsabilităţi? Ce mână milioane de oameni să considere lideri psihopaţi ca fiind singurii capabili de a le rezolva problemele şi de a învinge criza socio-economică?

Gânditorul francez Etienne de la Boetie (1530-1563), unul dintre primii ce au atacat problema, în al său Discurs asupra servituţii voluntare (1548) e incapabil a înţelege acest fenomen. El descrie cu acurateţe şi în derâdere modul în care oamenii se lasă guvernaţi de regi şi prinţi în ciuda dorinţei interioare pentru respingerea unei asemenea subordonări. Mai menţionează că fiinţele umane, alegând să trăiască în structuri autoritare, nu sunt nici oameni – de vreme ce libertatea e starea naturală a speciei – nici animale, pentru că chiar şi animalele atunci când libertatea le este limitată sau când sunt în captivitate resistă cu putere, până la a-şi face rău singure.

Aşadar, lipsa pasiunii pentru politic sau perversiunea acestei pasiuni cu înţelesul ei negativ, ca inabilitatea de a ne controla şi ca o dorinţă inconştientă ce trebuie satisfăcută cu orice preţ, domină în toate societăţile autoritare capitaliste. Este hrănită de către ele şi devine cu uşurinţă ataşată de majoritatea instituţiilor sale, exprimată prin consumerism excesiv, religie (aici în special vedem o pasiune iraţională atât de intensă şi de extinsă ce întrece toate formele imginaţiei creative), aderenţa la partide politice, lyfestyle şi sporturi comerciale (fotbal, etc.). Nu ar fi nerezonabil să spunem că întreaga economie şi instituţiile sale sunt bazate pe acest tip de pasiuni negative. Întregul proces de producţie cu impactul său alienant e consumat direct prin gratificarea absurdă a acestor pseudo-nevoi. Se pare că pasiunea economismului ucide pasiunea pentru libertate. Nu este dificil astfel să înţelegem că aceste pasiuni sunt cultivate de către societatea pe care ele o creează în mod inevitabil şi de către structurile corespunzătoare: ierarhia, relaţiile de competiţie şi autoritate, de dragul cărora oamenii sunt forţaţi să sacrifice orice sens de putere politică şi autonomie. În acelaşi timp, exploatând situaţia, puterea instituţionalizată curentă cultivă super-ego-ul individual prin educaţie, familie, religie şi media. Adică tocmai reprezentările inconştiente (ce sunt egale cu forţa) ce sunt identificate cu semnificaţiile imaginare capitaliste, tinzând a le reproduce la fiecare pas.

Marxiştii nu au luat niciodată în seamă sociologia apatiei. Nu au recunoscut acest fenomen, deşi au existat condiţii ce le-au permis să recunoască modul în care apatia, într-o anumită măsură este rezultatul alienării ce derivă din relaţiile de producţie. Marxiştii au fost mai preocupaţi cu dominarea avangardei Partidului decât cu gândurile şi sentimentele maselor ce ar conduce mai repede către revoluţie. Au văzut revoluţia ca o practică socială ce ar sosi în mod determinat într-o zi. Pe de altă parte, Cornelius Castoriadis – ca şi Hannah Arendt (1998, p.10) – deşi respinge ideea după care natura umană e ceva ce ar putea cu uşurinţă fi definit şi descris în sensul unei substanţe neschimbate, în lucrările sale de maturitate credea că oamenii sunt de fapt inactivi, că prin tendinţele lor naturale înclină spre pasivitate şi indiferenţă. Evident marele gânditor al autonomiei a ajuns la această concluzie la sfârşitul anilor 80, după ce a văzut cum lumea occidentală devenea cu totul înecată de consumerism şi spectacol în loc sș urmeze zbaterile sociale ce nu doar că ar îmbunătăţi salariile şi condiţiile de muncă, dar care ar spori şi extinde participarea la remodelarea societăţii, care în acest moment are loc sub grija unui grup de lideri egoişti săriţi de pe fix.

Prin urmare problema apatiei politice rămâne deschisă. Ar trebui cu toate acestea să-i preocupe pe toţi cei ce doresc să devină cu adevărat angajaţi în cauza emancipării colective şi individuale şi în cea a revoluţiei sociale care la rândul ei ar trebui să înceteze a fi văzută ca o sclipire de speranţă, ci ca un proces instituţional, ca un fapt al vieţii zilnice ce are loc cu o energie, creativitate şi imaginaţie fără de margini şi desigur pasiune pentru viaţă şi libertate.

[1] Pentru gânditorul greco-francez Cornelius Castoriadis, autonomia cere respingerea oricărei gândiri a-priori şi o continuă chestionare a instituţiilor prin limbaj şi imaginaţie. Autonomia are două înţelesuri: e format din autos, ”sine”, şi nomos, ”lege” (Castoriadis 2007, p.94). O persoană autonomă e ”cineva care îşi dă singur propriile legi”, în contrast cu starea heteronomiei unde normele, valorile şi principiile sunt recunoscute ca un sistem total rigid, deseori garantat ”de către o reprezentare instituită a unor extrasociale surse, fundaţii şi garanţii ale legii.” Semnificaţia proiectului autonomiei în re-instituirea bazată pe valori şi norme ce vor contribui la egalitate economică e de o importanţă crucială. Fără auto-instituire sau acţiune conştientă – ”noi facem legile, noi ştim” (Castoriadis 1997, p.18) – funcţionarea unei societăţi nu e determinată de către membrii săi.

Bibliografie:

Arendt, H., and Canovan, M., 1998. The human condition. 2nd ed. Chicago ; London: University of Chicago Press.

Castoriadis, C., and Curtis, D. A., 1997. World in fragments: Writings on politics, society, psychoanalysis, and the imagination. California: Stanford University Press.

Castoriadis, C., 2007. Figures of the Thinkable. 2nd ed. California: Stratford University Press.

De La Boétie, E., 2013 (first published in 1548). Discourse on Voluntary Servitude. [e-book].

Reich, W., 1983. The Mass Psychology of Fascism. Middlesex: Penguin Books.

_____

Text preluat de aici http://eagainst.com/articles/political-apathy-symptom/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s