Adulterul – și alte jumătăți de revoluție (CrimethInc)


[INDEX Postări recente ~ CrimethInc ~ anarhism]

O umbră bântuie lumea. Umbra adulterului.

Dacă relația în doi e culmea împlinirii a o sută de mii de ani de iubire umană, de ce e adulterul așa de comun încât un întreg gen de umor burghez e bazat pe el… și e pâinea unei armate de consilieri maritali? Dacă tot ceea ce cu toţii ne dorim cu adevărat e „o iubire adevarată”, de ce nu ne putem ține mâinile de pe ceilalți?

Dacă chiar vreți să știți, ar trebui sa mergem direct la sursă și să îl întrebăm direct pe infidel. Sau poate nu trebuie să mergem atât de departe – poate chiar tu ai avut aventuri sau înclinații infidele, după cum arată statisticile.

„Căsnicia cere muncă”

Creșterea într-un mediu dominat de economia capitalistă ne invață anumite lecții psihologice care sunt foarte greu de dezvățat: Orice are valoare e o resursă limitată. Ia-ți partea cât mai repede, până mai e ceva de luat! Învățăm să măsurăm angajamentul și afecțiunea în termeni de cât sunt ceilalți dispuși să sacrifice pentru noi, incapabili să ne imaginăm că dragosea și afecțiunea s-ar multiplica când sunt împărtășite. Într-o relație sănătoasă, prietenii sau iubiții dau posibiliatea unul celuilalt să simtă și să facă mai mult. Dacă simți în sinea ta că monogamia presupune să renunți la ceva (la „libertatea” ta, dupa cum se spune), atunci tiparele exploatării au ajuns să se insereze până și în viața ta amoroasă. Astfel de calcule de cost vs. beneficii pur și simplu nu se aplică.

Cu toții știm că o căsnicie trainică cere muncă. Iată, din nou, munca: piatra de temelie a alienării noastre de zi cu zi. Munca în vederea salariului, munca pentru relații – când nu muncești pe ceas? Accepți limitări sufocante în schimbul garanției afecțiunii și a liniștii, în același fel în care schimbi timp pentru banii necesari supraviețuirii la slujbă? Când trebuie să muncești pentru monogamie, te găseşti înapoi în sistemul schimbului de bunuri: economia intimității tale e guvernată, ca și economia capitalistă, de deficit, de lipsă, de risc și prohibiții programate, și protejată ideologic de ideea că nu există nici o altă alternativă viabilă (așa se întemeiază o familie, așa fac oamenii de când lumea!) …. din nou, exact ca şi economia capitalistă. Când relațiile devin muncă, când dorința e organizată contractual, cu conturi menținute și fidelitatea extrasă ca sudoarea din muncitori, cu mariajul ca o fabrică domestică controlată prin aceleași căi disciplinare de uzină concepute pentru a ține soții și soțiile lumii înlănțuiți în mașinăria reproducerii responsabile – atunci n-ar trebui să vă surprindă că există indivizi care nu se pot abține din a se revolta.

Infidelitatea, în contrast cu Căsnicia Trainică, vine natural, fără să fie invitată. Dintr-o dată te simți transformat: trezit din cimitirul acelei odată vitale pasiuni care a fost relația ta pentru a simți din nou o emoție puternică. Nu ar trebui să simți nimic din toate astea, fi-rar, și totuși e pentru prima dată când te laşi purtat de fericire pură, neforțată de cine știe cât timp – şi oh, optimismul a ceva nou, ceva ce nu e a dracului de previzibil… e ca și cum surpriza, riscul , satisfacția, împlinirea sunt din nou posibilități genuine. Cine, dacă ar putea simți ce simți în acel moment, ar putea sa-ți ceară vreodată să reziști?

Momente furate…

Infidelul îți dă seama în foarte scurt timp exact cât de ocupat îi e timpul și spațiul în care trăiește. Imediat devine clar exact cât de puțin timp liber are, timp când nu este sub observația cuiva – se pare că ziua de muncă nu se termină când pleacă de la slujbă, ci se extinde în ambele direcții, înainte și după ea, consumând practic întreaga sa viață. Dominarea spațiului său e de asemenea evidentă – cât locuri sunt pentru el/ea în care să poată petrece timp cu noua iubire? Locuri care nu trebuiesc închiriate cu bani, explicații respectabile și imaginea responsabilității sociale? În care puține momente din viața lui/ei nu e pus în fața unor norme impuse de forțe exterioare, norme care dintr-o dată nu mai au nimic de-a face cu nevoile sale fizice și emoționale?

Infidelul/a devine un specialist în furturi mărunte, furînd momente din propria sa viață, unul câte unul de la proprietarii legimiti: partenerul oficial, angajatorul, familia și obigațiile sociale. Exact ca un vandal, el se împotrivește stăpânirii lumii sale în singurul fel în care știe: prin acte mici și simbolice de răzvrătire, din care își construiește atent un univers alternativ infinit de fragil. Acolo se ascunde, în spirit când nu poate fizic, sperând să nu fie găsit și dezvăluit ca fiind ce a devenit: un trădător al civilizației ce l-a crescut.

”Cel mai bine e să fi sincer”

Societatea, personificată în nenorocosul partener, cere ca infidelul să fie onest și direct, să nu-i ascundă nimic, când de fapt doar îl va pedepsi pentru asta. Încearcă să-i asigure conformarea  prin interogări de rutină (”cine te-a sunat, dragule?”), supraveghere (”crezi că nu am observat cât de mult timp ai vorbit cu ea?”), căutări și confiscări (”ce dracu ar trebui să cred că e asta?!”)  și prin tactici mai serioase de intimidare: ameninţarea excluderii totale de la probabil singurul cămin și singura comunitate pe care le-a avut vreodată. Infidelul care ar vrea să fie în stare să spună adevărul e forțat să folosească Coeficientul Nefericirii pentru a calcula dacă își permite să: împartă nefericirea curentă la consecințele contestării ei, înmulțit cu frica de necunoscut, și apoi să se gândească de două ori dacă chiar vrea să facă pasul acesta. Aceiași formulă e folosită de muncitorii și emigranți exploatați și copii închiși în iadul școlilor private, de soțiile bătute și secretarele hărțuite sexual.

Ce îi lipsește societății aici e înțelepciunea de a știi că a spune adevărul nu e doar responsabilitatea celui ce îl spune. Dacă chiar vrei să știi adevărul, trebuie să faci în așa fel încât oamenilor să le fie ușor să ți-l spună: trebuie să îl susții în mod sincer și să fii pregătit pentru oricare ar fi acel adevăr, nu doar să faci cereri cu o atitudine de superioritate sau să joci pe polițistul bun/polițistul rău („doar zi-mi, promit că o să înțeleg…. ce-ai făcut?!”). Acestea nu vor duce decât la acţiuni evazive sau în cel mai bun caz subiectul interogării tale va găsi moduri de a te minți atât pe tine cât și pe sine. Nici societatea nici cei cu coarnele puse nu sunt pregătiți pentru adevărul revelator pe care infidelul îl posedă; acesta e în siguranță doar în urechile iubirii sale ilicite.

„O să-i rănești”

Inevitabi, în ciuda celor mai bune intenții și celor mai bine ticluite scheme ale infidelului, oamenii vor fi răniți. Mai exact: oamenii deja sufereau, doar că invizibil, în acel impus împreună-până-la-adânci-bătrâneți al tăcerii domestice, ori astfel de măsuri drastice nu ar fi fost necesare pentru a aduce viață în inimi moarte. Ar fi mai bine ca rutina și iluziile căsniciei să rămână neperturbate, pentru totdeauna, pentru ca plictiseala tuturor să continue până la sfârșitul amar? Ar fi preferabil pentru partenerul nebănuitor să continue să-și măsoare valoarea ca partener în acord cu standardul fidelității ce se bazează pe auto-negare, un standard care a fost deja încălcat în gând dacă nu în faptă? Desigur, în loc să înșeli ai fi putut oricând să mergi la consilliere, să fi „sincer” cu partenerul în loc să fi sincer cu tine însuți și să-ți fi luat ochii de la peisajele noi care se nășteau în ochii potențialei noi iubiri. Trebuia în schimb să încerci să atingi o imitație-substitut de relație genuină cu partenerul oficial – sau să recurgi la a te trata până la amorțeală supusă cu televizorul sau Prozac, dacă prima eșuează.

Ca să trecem la esența ideii: e vreodată greșit să-ți dorești să nu fi mort din punct de vedere emoțional? De ce măsuri vaste de încredere-în-sine și auto-împuternicire ar avea nevoie omul modern pentru a risca să se simtă viu, neînarmat cu armele gemene ale auto-justificării și auto-înjosirii, cu scuze și auto-incriminări? Infidelul descoperă că e captiv în viața pe care a adoptat-o sub încurajările și amenințările standardelor romantice ,și în ciuda intențiilor sale de a se abține, începe să pună la cale un plan de evadare. Dacă ar fi să reflecteze lucid asupra situației sale poate ar ieși la iveală acele întrebări importante: Ce fel de viață ar vrea să trăiască cu adevărat? Câtă libertate și împlinire merită să simtă? Cum s-a ajuns că îi rănește pe cei din jur doar când se întinde după ce ar avea nevoie el însuși?

Oamenii întotdeauna vor fi răniți atunci când cineva contestă lunga și fortificata ordine stabilită, și oamenii „inocenți”, și câteodată nu aceiaşi inocenți care sufereau din cauza vechii ordini. De aceea orice altceva decât o aplecare completă în faţa situaţiei curente e considerată imorală. Însă odată ce nevoia de răzvrătire a apărut, alternativa devine de negândit (gândeşte-te doar cât de mult se frământă cei ce se abţin)… aşa că infidelul îşi asumă, câteodată fără voia sa însă fără a putea rezista, să facă lucruri ce îi rănesc pe alţii, înă nu mai mult decât e absolut necesar. Dacă ar fi pregătit să-şi îmbrăţişeze şi să-şi proclame dorinţele ilicite (decât să le respingă într-o criză de revizionism apologetic: „Nu ştiam ce fac!”), şi să-şi asume responsabilitatea pentru durerea viitoare ce o va provoca astfel, s-ar găsi pe sine într-o poziţie din care ar putea să păşească afară din cercul economiei bazată pe lipsă a iubirii.

„Şi copiii?”

„Şi copiii?” întreabă santinelele şocate ale burgheziei când aud de încă o căsnicie ruinată din cauza unei aventuri, îngrozite că propriile rătăciri vor ieşi la suprafaţă următoarele. Păi, ce-i cu ei? Crezi că poţi proteja următoarea generaţie de tensiunile tragice dintre complexitatea dorinţei şi simplismul prohibiţiilor sociale dacă cedezi tu însuţi? Dacă sufoci propriile tale aspiraţii către fericire, punându-le pe umerii generaţiilor viitoare nu vei face decât să-ţi sufoci şi copiii odată cu tine. Copiii tăi ar fi mai fericiţi într-o lume în care oamenii ar îndrăzni să fie oneşti despre ceea ce vor, oricare ar fi consecinţele. Ai prefera ca ei să înveţe să-şi bată propriile doruri în amintiri plate ale remuşcării şi ruşinii, aşa cum faci tu?

Şi merită menţionat că familia nucleară şi monogamă, pe care aceşti judecători o protejează de la asaltul pe care l-ar reprezenta adulterul, e cea care a înlocuit structurile familiale extinse din trecut.  După toate socotelile, copiii erau mai bine îngrijiţi în acel mediu, iar părinţi lor aveau mai multă libertate. Ar putea fi că infidelitatea e o încercare oarbă, disperată de a scăpa din închisoarea care e relaţia contractuală în acea comunitate extinsă care o aveam odată sau că ar putea fi un pas înspre o nouă forma a ei?

Adulterul e opoziţia loială a căsniciei

În cele din urmă, adulterul e posibil doar fiindcă întrebările pe care le ridică rămân fără răspuns. Exact ca cel care fură dintr-un magazin, cel care se revoltă sau cel care se sinucide, infidelul face doar o jumătate de revoluţie: el încalcă ordinele autorităţii şi ale legii, dar în aşa fel încât ele rămân la locul lor, dictându-i în continuare acţiunile – fie ele acţiuni de obedienţă sau revoltă. Ar face mai bine să se expună întregii lumi drept ceea ce e şi să spună tare ceea ce vrea fără vină sau remuşcare, să ceară lumii să găsească un loc pentru el şi dorinţele lui – oricare ar fi ele – atunci lupta lui ar putea fi un punct de pornire pentru o revoluţie în relaţiile dintre oameni de pe urma căreia am beneficia cu toţii. Nu ar rămâne doar o străfulgerare de pasiune izolată şi insurgenţă care să fie călcată în picioare înainte să devină conştientă de ea însăşi.

Să-l adăpostim şi să-l apărăm de ruşinarea societăţii oricând are curajul să păşească în faţă, ca să poată să iasă – pentru că acţionează, aşa cum acţionăm toţi, dintr-o pasiune pentru o lume nouă ce nu poate fi potolită.

Da drace, normal că am înşelat!

–-

Textul original de Crimethinc aici http://www.crimethinc.com/texts/atoz/adultery.php

Tradus si adaptat de Sophie Scholl si Zalmoxe.

Nota: prin folosirea genului masculin “Infidelul” nu se dorește sugerarea ideii că persoanele care se identifică ca masculi ar fi mai inclinate să înșeșle, pe când cele care se identifică drept feminine ar ocupa mai mereu rolul de partener înșelat. Mai degrabă am încercat să portretizăm conceptul de infidel. Înțelegem că iubirea și dorința nu țin cont de astfel de diferențieri, iar dacă statisticile arată o ne-egalitate cel mai probabil ea își are rădăcinile în educația heteronormativăla care suntem expuși zilnic . Pentru ca numărul cuceririlor unui bărbat îi demonstrează bărbăția pe când o femeie e învățată să nu “cedeze” pentru că va “pierde ”o parte din ea.

To hell with that!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s