Poezie şi anarhie. Suprarealismul (Jean Preposiet)


Această postare face parte din categoria Jean Preposiet şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Actul scriiturii rămâne una dintre ultimele forme de supravieţuire a libertăţii pure în interiorul Marelui Furnicar. Până şi cel mai încarcerat este liber să scrie un poem în celula sa, spunea Aragon.

Creaţia poetică şi literară implică puterea autorului de a fiinţa în modalitate imaginară, autentic element natural al libertăţii. Oricât de reacţionar ar fi, scriitorul va fi întotdeauna un poet al unei anumite libertăţi.

Să luăm exemplul lui Flaubert. Jean-Paul Sartre, fascinat toată viaţa de radicala neangajare a autorului Doamnei Bovary, a spus, fără doar şi poate, totul despre antidemocratul, anticomunardul, burghezul chivernisit, rentierul Flaubert. Cu toate acestea, cel care a scris: „Fac cât zece electori din Croisset”, care consideră sufragiul universal drept „ruşinea spiritului uman” şi care îşi respingea dezgustat epoca, ştia tot atât de bine să vorbească despre singura libertate care conta pentru el: aceea a artei de a scrie, care îi era religie şi mântuire: „Adevăratul poet este pentru mine un preot”. I se întâmplă chiar uneori să se exprime, dacă nu ca un libertar autentic, atunci cel puţin ca un adversar virulent al autorităţii. Într-una din scrisorile sale către Maupassant din 1879 găsim această epigramă muşcătoare:

Onorurile dezonorează.

Titlurile degradează.

Funcţiile tâmpesc. Scrieţi asta pe toate zidurile.

Continuă lectura

Mai ’68 (Jean Preposiet)


Această postare face parte din categoria Jean Preposiet şi Diverse. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

1968. a trecut deja un sfert de secol. Cum mai trece timpul. In illo tempore… Marea spaimă. Tinereţea dezlănţuită se amuză nebuneşte, îşi fabrică amintiri de neuitat jucându-se de-a revoluţia. Pe străzi sunt ridicare baricade din pietre de pavaj. Oameni serioşi şi responsabili, care nu se joacă, îşi îndeasă lingourile de aur şi devizele forte în portbagajele frumoaselor lor maşini, scăpate cu faţa curată din focul aprins de pe rue Guy-Lussac, înainte de a demara pe şosea, spre Elveţia. Ca prin minune (?), exact înainte de „zaveră”, controlul transferurilor de fonduri fusese desfiinţat. C.R.S.* = S.S.! zidurile au cuvântul. Lirismul rupestru e la zenit. Dionysos pe muntele Sainte-Genevieve. Zi şi noapte, fiecare îşi încearcă puterile de dialectician, luând cuvântul. Marx, Lenin, Troţki, Mao şi „Che” Guevara au douăzeci de ani. Defilări. Încăierări. Spitalul Beaujon. Un prim-ministru dezavuează acţiunile poliţiei aflate în subordinea sa… însă numai post-factum. Greve. Neînţelegerea Renault-Sorbona. Un Partid Comunist cuminte ca o fotografie. La Nanterre surbagii ireverenţioşi, fără respect pentru hermeneutică, îşi încoronează decanul cu o pubelă. Baden-Baden. Doi generali se întâlnesc. Guvernul, mai întâi dat dispărut, riscă o reapariţie. Grenelle. Reaprovizionare cu benzină… Şi, cum totul se termină cu alegeri în această ţară neguvernabilă şi, totodată, îndrăgostită de ordine şi autoritate, puterea, instalată printr-o enormă majoritate la plebiscit, ieşind cu forţe întărite din această încercare, reîncepe, cu discreţie, o prudentă mişcare de târâre către însorita zi de azi.

Continuă lectura

„Catehismul revoluţionarului” (Jean Preposiet)


Această postare face parte din categoria Jean Preposiet şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Este dificil de stabilit cu precizie veritabila paternitate a acestui document, atribuit uneori lui Bakunin. Totuşi, chiar dacă acesta a contribuit la redactarea Catehismului (fapt neîndoielnic), această scriere exprimă un tip de mentalitate care nu corespunde personalităţii lui Bakunin, în pofida contradicţiilot caracterului său poate tocmai din cauza acestora. Tensiunea logică din articolele laconice ale Catehismului este mult prea inumană pentru a nu lăsa impresia că autorul acestui text nu poate fi decât un singuratic, un om obişnuit să-şi reţină şi să-şi ascundă ura faţă de o lume ostilă, lumea celorlalţi, înainte de a-şi pune pe hârtie resentimentul, în formule de o uscăciune, precizie şi minunţiozitate maniacală. Fanatismul îngheţat şi pesimismul dispreţuitor la adresa maselor şi a individului care se degajă din această scriere sunt mult prea îndepărtate de naturalismul generlo, de vitalitatea debordantă a lui Bakunin. Din toate aceste motive, preferăm să-l considerăm pe Neceaev ca fiind autorul Catehismului.

Catehismul revoluţionarului se prezintă ca un compendiu de reguli clasificate în patru dubrici: atitudinea revoluţionarului faţă de sine însuşi, faţă de camarazii săi, faţă de societate şi, în fine, atitudinea „Confreriei” revoluţionarilor faţă de popor. Revoluţionarul nu există decât pentru şi prin revoluţie. În războiul nemilor pe care îl duce împotriva Statului şi a societăţii, el nu se poate aştepta la nici o îndurare. Condamnat dinainte, el e gata să suporte tortura şi să-şi dea viaţa pentru cauză. Distrugerea este singura ştiinţă şi singura sa morală. El dispreţuieşte opinia publică, pentru el, toate sentimentele, toate valorile vieţii se şterg în faţa unei singure, unice pasiuni: revoluţia.

Continuă lectura

Situaţionismul (Jean Preposiet)


Această postare face parte din categoria Jean Preposiet şi situationism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Situaţionismul a apărut acum treizeci şi şase de ani (1). În 1957, a fost înfiinţată Internaţionala Situaţionistă, de un grup de artişti de avangardă, adepţi ai „artei experimentale” şi de unii tineri intelectuali influenţaţi de dadaism şi suprarealism, care preluau la rândul lor prin politizare şi radicalizare deviza „Să schimbăm viaţa!” a lui Arthur Rimbaud. Situaţioniştii au început să se facă cunoscuţi în 1964 prin publicarea, în Spania, a unor benzi desenate politico-erotice. Anul următor, câţiva membri ai Internaţionalei Situaţioniste erau arestaţi în Danemarca, sub acuzaţia de activitate teroristă. Însă situaţioniştii s-au manifestat mai ales în universităţi, pregătind terenul pentru evenimentele din mai ’68, cu precădere la Universitatea din Strasbourg, unde au editat o broşură care a cunoscut o largă circulaţie în facultăţi: De la misère en la milieu étudiant [Despre mizeria din mediul studenţesc]. Provocând incidente, câteodată de un absurd burlesc, la Strasbourg, câţiva dintre studenţii situaţionişti cei mai activi au fost „transferaţi” de către administraţia universitară la Nanterre, care a devenit, începând cu 22 martie 1968, focarul şi bastionul revoltei studenţeşti.

Situaţioniştii se autoproclamau reprezentanţi ai spiritului modern în faţa ideologiilor clasice, considerate vetuste. Unul dintre demersurile lor a fost acela de repunere violentă în discuţie a culturii (la acea vreme, „revoluţia culturală” era un subiect la ordinea zilei) „societăţii comerciale spectaculare”. Ei susţineau că revoluţia politică, despre care toată lumea vorbea tocmai pentru a evita să treacă la înfăptuirea ei, ar trebui să producă „situaţii” noi, fără de care ea s-ar dovedi a fi în mod banal repetitivă şi lipsită de raţiunea de a fi. S-au dedat unei critici sistematice a vieţii cotidiene, dezvăluind multiplele forme de alienare ale acesteia, faptul că existenţa umană se limita din ce în ce mai mult, în viziunea lor, la o simplă supravieţuire. Ceea ce spunea Marx în legătură cu condiţiile de viaţă a proletariatului tindea, de fapt, să se aplice din ce în ce mai mult ansamblului populaţiei „societăţii noastre crepusculare”. Preocupaţi înainte de toate de relaţiile concrete dintre indivizi, situaţioniştii au vrut să reabiliteze subiectivitatea sugrumată de jugul forţelor sociale, economice, politice şi ideologice inerţiale, ceea ce le-a atras oprobriul marxiştilor de toate orientările, care considerau că această cesconsiderare a socialului este specifică atitudinii mic-burgheze. Influenţaţi de neo-psihanaliză şi de tezele lui Wilhelm Reich (de care se considerau influenţaţi numeroşi oameni de stânga ai anilor ’60), ei au chemat la dezlănţuire neîngrădită a tuturor dorinţelor refulate sau estompate şi la eliberare sexuală. Iconoclaşti prin excelenţă, s-au făcut remarcaţi prin acte provocatoare de inspiraţie suprarealistă, cultivând în mod voit ireverenţa şi blasfemia (îl numeai pe Hristos „scursura din Nazaret”) înjurându-i copios pe cei care aveau neşansa de a le deveni cai de bătaie.
Continuă lectura