Municipalismul Libertarian: o privire în perspectivă (Murray Bookchin)


book00

Probabil unicul mare eșec al mișcărilor pentru reconstrucție socială – mă refer în particular la Stânga, grupurile radicale ecologiste, și la organizațiile care profesează prin a vorbi celor opresați – este lipsa unei politici care va duce oamenii dincolo de limitele stabilite de către status quo.

Actualmente, politica este duelul dintre partidele birocratice organizate vertical de sus în jos care luptă pentru posturi electorale, și oferă programe goale pentru ”justiție socială” ca să atragă ”electoratul” nondescriptiv. O dată aflați în posturile respective, programele lor, de obicei, se transformă într-un ”buchet” de compromisuri. În acest sens, multe partide verzi din Europa au fost doar marginal diferite de partidele parlamentare convenționale. Nici partidele socialiste, cu toate etichetele lor diferite, nu au reușit să prezinte diferențe de bază față de omologii lor capitaliști. Ca să fim siguri de asta, indiferența publicului euro-american – cu al său ”apolitism” – este deprimat, și pe bună dreptate. Având așteptările scăzute atunci când oamenii votează, apelează în mod normal la partidele deja existente numai din cauza că, ca și centre de putere, acestea pot oferi diferite feluri de rezultate în probleme practice. Dacă cineva se sinchisește să voteze, gândirea generală a oamenilor le spune că de ce să piardă un vot pe o organizație nouă și marginală care are toate caracteristicile uneia majore care, în final, va ajunge la fel de coruptă, de va avea succes? Să-i privim pe verzii germani, a căror viață internă și publică devine tot mai asemănătoare cu a celorlalte partide din noul Reich.

Continuă lectura

Un ghid despre organizarea de demonstraţii publice


I. Ce este o demonstraţie publică?

II. Despre demonstraţii publice

III. De ce am vrea să organizăm o demonstraţie publică?

IV. Când am vrea să organizăm o demonstraţie publică?

V. Cum să organizăm o demonstraţie publică

***

I. Ce este o demonstraţie publică?

Anumite imagini sunt printate pe creierele majorităţii oamenilor din România: sindicatul muncitoresc protestează în faţa unei fabrici aparâinând perioadei ante 1989, cu pancarte cerînd salarii decente şi drepturi ale muncitorului; activişti protestând împotriva unor decizii guvernamentale nefavorabile populaţiei; şi acuma mii de oameni pe străzi, în zeci de oraşe ale României şi din afara graniţelor, cerând dreptate.

Toate aceastea sunt exemple de demonstraţii publice, grupuri de oameni organizaţi pentru a se întruni într-un anume loc la o anumită ora, pentru a atrage atenţia asupra unei anumite probleme. Deşi de obicei vedem demonstraţiile ca şi ceva negativ—împotriva a “ceva”–, pot fi de asemenea pozitive, susţinând diferite alternative, unele iniţiative sau programe existente. De obicei au semnificaţia de a influenţa modul in care lucrurile sunt făcute, sau modul în care gândesc oamenii. Indiferent daca sunt îndreptate către politicieni, birocraţi, corporaţii, sau public, pot lua multe forme. De la marşuri mari care sunt în atenţia presei, la adunări mici de oameni care apelează la acţiune directă non-violentă, la teatru stradal în centrul oraşului, românii au folosit de mult timp demonstraţiile publice ca şi modalitate de a-şi demonstra scopurile celor care se afla la putere.

S-a întâmplat ceva negativ, precum o decizie guvernamentală sau un eveniment nefast la o fabrică, şi ne decidem că trebuie să acţionăm? Ce trebuie să facem pentru a strânge oamenii potriviţi în locul potrivit la momentul potrivit ? După demonstraţie, ce facem mai departe pentru a progresa în continuare ?

În aceasta secţiune vă vom prezenta:

  • Multiplele ţinte posibile ale unei demonstraţii publice
  • Ce forme poate lua o demonstraţie
  • De ce şi când ar trebui să ne organizăm pentru a demonstra
  • Cum să organizăm o demonstraţie publică
  • Ce fel de continuare este necesară dupa terminarea unei demonstraţii

*** Continuă lectura

Adunările populare se răspândesc în Turcia: o lecţie de democraţie (Jerome Roos – roarmag.org)


[Acest text face parte din categoriile roarmag.org şi Proteste / rebeliuni]

Ceva uimitor se întâmplă în Istanbul. Pe lângă liniştitul “om în picioare“ ce are loc în toată ţara,  întruniri ale oamenilor încep cu încetul să apară în cartierele din oraş. Ca şi în Spania, Grecia şi în mişcările de Occupy de până acum, protestatarii din Turcia încep să-şi contrapună propria democraţie directă democraţiei prefăcute propusă de statul neoliberal autoritar al lui Erdogan. Dacă mai era vreo îndoială, asta demonstrează cât de întreţesute sunt luptele globale.

În timp ce statul îşi lansează vânătoarea nemiloasă de protestatari, activişti şi tweeter-i, mii de oameni încep să se adune cu demnitate prin tot oraşul în variate spaţii publice. După cum reportează Oscar ten Houten din Istanbul, adunarea galeriei echipei de fotbal Beşiktaş din parcul Abbasaga, ce continua de zile întregi, şi-a triplat numărul de participanţi. Marţi seară în total având loc zece adunări populare doar în Istanbul şi cel puţin încă unul în Izmir. După cum scrie Oskar pe blogul său (pe care l-a început la ocuparea Puerta del Sol din Madrid în 2011):

Aceste întâlniri nu mai au de a face cu solidaritatea cu Taksim. Sunt iniţiative spontane ale oamenilor locali ce s-au săturat de lipsa de atenţie a lui Erdogan pentru cetăţenii turci, pentru drepturile şi libertăţile lor, istoria, credinţa şi tradiţiile lor. … Sosim în Kadıköy şi nu mi-a venit să cred că asta se întâmpla cu adevărat. Mai mult de două mii de oamenii se adunaseră pe iarbă, pentru a-şi exprima mânia în legătură cu evacuarea efectuată de guvern în Gezi şi pentru a-şi împărtăşi speranţele pentru o Turcie mai bună. Ca oriunde altundeva, era o parte a populaţiei ce includea toate rasele şi credinţele.

Continuă lectura

Proprietatea privată şi imaginarul social


Nu ştiu, în ultima vreme nu mai sunt de acord cu lucrurile apropiate. Schimbările bruşte, fie ele sociale sau politice, nu aduc decât frustrare socială şi o situaţie de recreere a sistemului sau obiectului abia abolit şi schimbat. Despre asta am vorbit ceva mai multişor într-un alt text de-al meu „Despre contexte şi necesitatea acestora. Contextualizarea „stării” de la UBB”.

Mai înainte ce am fost la un prieten în vecinătate, la o zamă de legume şi fasole cu pâine prăjită şi smântână şi la o poveste lungă pe balcon despre diferite problematici personale, sociale, teoretice, politice, ideologice, şi aşa mai departe. Una dintre ele era despre proprietatea privată. Şi mai anume despre discursul acesta al aboliţionismului imediat în paralel cu ceea ce vă voi prezenta mai jos.

Dacă aş fi scris textul acesta acum doi sau trei ani, aş fi definit proprietatea privată ca fiind ceva ce îţi aparţine. Acuma nu aş mai face asta, ci mai degrabă aş prezenta proprietatea privată ca fiind formată din două sfere: unul pur fizic şi unul pur psihic, de imaginar social. Cel fizic este în sine teritoriul sau obiectul posedat şi „privat” (nu neapărat „personal”), determinat de o anumită spaţialitate şi delimitări (ca şi în cazul unui teren, delimitat de un gard sau ziduri) şi de un document doveditor că tu eşti „proprietarul”. Iar cel psihic, de imaginar social, reprezintă acea situaţie când tu ca şi „posesor” vezi proprietatea ca fiind a ta, inalienabilă şi inviolabilă, iar cel care trece pe lângă proprietate îşi va spune „eu nu am acces aici absolutamente deloc”. Iar discursul acesta aboliţionist parcurge doar drumul sferei fizice a conceptului, nicidecum cel psihic. Bine, revoluţie generală, schimbăm sistemul, abolim proprietatea privată. Tot teritoriul iniţial, adică cel naţional, din cadrul interior al graniţelor va fi de acum înainte o proprietate comună (şi aici, să fim un pic utopişti, absolut NIMENI nu posedă proprietăţi), dar ce se întâmplă este că va apărea o metamorfoză de la „privat” individual la „privat” al Statului, adică al tuturor oamenilor care trăiesc pe acel tărâm eliberat, dar nicidecum al tuturor oamenilor de pe planetă. Ce vreau să spun e că va fi o proprietate comună privată, care va aparţine doar Statului şi oamenilor din ţara respectivă. Singura diferenţă dintre proprietate privată şi proprietată comună privată este cuvântul „comun”, adică 20 de milioane de oameni vor gestiona respectiva proprietate, dar cei din afara graniţelor nu vor avea nici un drept. Teoretic şi practic vorbind, proprietatea privată va exista atâta vreme cât va exista Stat sau orice formă de organism sau cadru politic care să gestioneze un anumit teritoriu. Proprietatea privată nu poate fi abolită, fizic vorbind, decât prin abolirea tuturor statelor sau formelor de organizare statală sau corporatistă. Revoluţia apropiată nu va rezolva nimic, decât să recreeze ceea ce a fost abolit, dar sub o altă formă. Deci acest fapt este mai degrabă un soi de poveste pe care noi nu o vom putea trăi, ci poate doar stră-stră-stră-stră-nepoţii noştrii, când se va fi inventat deja nave spaţiale şi am începe să colonizăm alte planete. Poate doar atunci.

Continuă lectura

Teze situaţioniste despre trafic (Guy Debord)


Traffic slows to a crawl on the Monash Freeway...

Această postare face parte din categoria Guy Debord şi situationism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

1

O greşeală făcută de către toţi urbaniştii este aceea de a considera automobilul privat (şi ale sale produse secundare, precum motocicleta) ca fiind, în esenţă, mijloace de transport. În realitate, acesta este cel mai notabil simbol material al noţiunii de fericire care prezintă faptul că capitalismul dezvoltat tinde să se răspândească de-alungul societăţii. Automobilul este în centrul acestei propagande generale, atât ca şi un bun suprem al vieţii alienate cât şi un produs esenţial al pieţei capitaliste: se spune în mod general faptul că în acest an prosperitatea economică americană va depinde pe succesul sloganului « două maşini per familie ».

2

Timpul destinat navetei, precum a remarcat Le Corbusier pe bună dreptate, este un surplus de muncă care reduce într-un mod corespondent cantitatea de timp « liber ».

Continuă lectura

20 de teze privind subminarea metropolei (Plan B Bureau)


Această postare face parte din categoria Plan B BureauReimaginarea spaţiului urban şi situationism. Apasă AICI, AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Nota traducătorului

« 20 de teze privind subminarea metropolei » este o broşură scrisă de către Plan B Bureau. Publicat în italiană pentru prima dată, ca « Tesi sulla suvversine della metropoli », şi ulterior publicat de the Institute for Experimental Freedom. Cele douăzeci de teze explorează natura metropolei în relaţie cu opresiunea şi rezistenţa, discutând cum forţele contrare coexistă în limitele metropolei, care este peste tot.

Inainte de a trece la traducere în sine, aş dori să precizez totuşi, faptul că în limba engleză cuvintele Common şi Commons se pot înţelege în diferite moduri, depinzând de context şi situaţie. În traducerea de faţă, aceste cuvinte sunt traduse fie prin Comun, Comună sau Devălmăşie, etc. Devălmăşia este o formă de stăpânire a unui teren în comun, însemnând o activitate făcută în comun în scopuri comune. Adică, mai pe scurt, un sinonim al Devălmăşiei ar fi Composesiunea, o stăpânire a pământului în Composesiune. Aceste cuvinte apar des în scrierile din sfera marxistă şi situaţionistă – precum cel de faţă.

Sursa traducerii a fost textul în limba engleză de pe Occupied London, care se poate găsi AICI.

Continuă lectura

Ce facem iarna asta? (pe scurt, o reimaginare a spaţiului urban)


Un al treilea episod din seria pe scurt, o reimaginare a spaţiului urban, cu iz de Sărbători, şi mai puţin urban.

Acestea sunt câteva recomandări ale Centrului de Cultură anarhistă. Vor fi câteva lucruri foarte uşor de făcut, care ar putea ajuta pe mulţi oameni să vadă lucrurile ceva mai diferit şi pe voi să înţelegeţi anumite principii naturale. Sunt patru şi sună aşa:

1. Brigada de deszăpezire. După cum se poate desluşi din nume, este vorba despre întocmirea unui grup de oameni voluntari, cu menirea de a curăţa străzile de zăpadă. De ce tocmai deszăpezire? Pentru că Statul nu o face, şi nu-i pasă. De ce noi, cetăţenii? Pentru că ne pasă de restul oamenilor, o putem face şi pentru că noi şi nu ne dorim ca rata de picioare şi mâini rupte să crească. Desigur, carosabilul pentru maşini este curat ca lacrima, destul ca Salvarea sau SMURD-ul să vină la faţa locului, dar mai bine ar fi să facem astfel încât şi medicii de pe Salvări şi noi, ceilalţi, să fim bine mersi, cu membrele întregi şi nevătămate, la un ceai cald la cafeneaua din colţ.

Continuă lectura