Cum să nu fii anarhist? (Jose Chueca)

Categorii Jose Chueca şi Anarhism

INDEX şi Postări recente

______

Acest text este extras din broşura lui Jose Chueca, muncitor anarhist spaniol, editat în 1908 în Portugalia şi apărut în revista Letra Livre nr. 34.

Limbajul anarhist e acelaşi din toate timpurile. Principiile sale se menţin. Aici se află forţa sa de neînvins. Contra Statului de orice tip, mereu opresor şi inutil, contra militarismului, contra opresiuni economice capitaliste, pentru libertatea şi libera autodeterminare a popoarelor lumii.

I

Societatea actuală e un set de inechităţi. Autoritatea omului asupra omului şi exploatarea individului de către un alt individ sunt cele două nedreptăţi supreme, cele două mari crime împotriva umanităţii, mama tuturor inechităţilor. Autoritatea şi dreptul de posesiune sunt baza şi fundamentul organizării sociale existente. Şi Religia, josnica codoaşă a Statului şi al Capitalului, e opiumul blestemat care adoarme şi îndobitoceşte poporul, transformându-l blând şi resemnat prin sfaturile sale dulci, ce tind să îl îndepărteze de realităţiile vieţii, punându-le speranţa într-un paradis utopic din altă lume.

Planeta bolnavă (Guy Debord)

Această postare face parte din categoria Guy Debord şi situationism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.

De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.

______

Textul iniţial în limba engleză a fost preluat de pe site-ul Not Bored şi a fost tradus în limba română de către Borda Alexandru.

*

Astăzi „poluarea” e la modă, exact în acelaşi mod în care e şi revoluţia: ea pune stăpânire pe întreaga viaţă a societăţii şi este în mod iluzoriu reprezentată în spectacol. Este flecăreală plictisitoare în o aglomerare de scrieri şi discursuri eronate şi mistificatoare şi de fapt prinde pe toată lumea de gât. Se dezvăluie pe sine peste tot ca ideologie şi câştigă teren ca un proces real.

Aceste două mişcări opuse – stadiul suprem al producţiei de mărfuri şi proiectul negării sale totale, la fel de bogat în contradicţii interne – se dezvoltă împreună. Ele reprezintă cele două feţe prin care o singură mişcare socială (mult aşteptată şi deseori prevăzută în figuri parţiale inadecvate) se manifestă: imposibilitatea continuării funcţionării capitalismului.

Epoca ce are toate mijloacele tehnice necesare pentru a altera în mod absolut condiţiile de viaţă ale întregii planete este, de asemenea, epoca ce prin aceeaşi dezvoltare tehnică şi ştiinţifică separată dispune de toate mijloacele de control şi, indubitabil, de precizia matematică pentru a măsura cu exactitate dinainte unde şi când, sporirea automată a forţei de muncă alienate a societăţii divizate în clase va duce: adică să măsoare rapida degradare a condiţiilor de supravieţuire în sensul cel mai general şi trivial al cuvântului.

Stratificarea socială în viziunea lui Bourdieu, Marx şi Weber

(scris pe 18 decembrie 2011)

Scopul eseului de faţă este acela de a prezenta perspectivele asupra stratificării sociale, în viziunea lui Pierre Bourdieu, Karl Marx şi Max Weber.

Aceste trei perspective prezintă, desigur, trei situaţii distinctive: Pierre Bourdieu susţine faptul că un om, de mic, are anumite predispoziţii induse, datorită celor trei capitale (social, cultural, economic), ceea ce-i determină ocuparea unei poziţii într-un spaţiu social. Max Weber ne oferă o schiţă foarte complicată, care, la prima vedere pare a fi de indescifrat, dar, la o privire mai atentă, se prezintă a fi un sistem complicat de clase sociale. În colţul opus viziunii schematice weberiene, Karl Marx ne spune că există doar două clase sociale principale: clasa burghezilor (capitaliştii) şi clasa muncitoare, sau, cum îi cunoaşte toată lumea, proletariatul. Pare simplu, dar, deoarece Marx îşi construieşte totul prin prisma materialismului dialectic, întreaga poveste se învârte în jurul formării acestor clase care sunt explicate folosind perspectiva relaţională, conflictualistă şi procesuală

În cazul lui Bourdieu, acesta ne spune din start faptul că „Marx, savant şi om de acţiune, a dat false soluţii teoretice – precum afirmarea existenţei reale a claselor” (Bourdieu, 1999: 37). El introduce în calcul aşa numitul spaţiu social, care rezolvă, în viziunea lui, „problema existenţei şi a non-existenţei claselor” (Bourdieu, 1999: 37).

„La Cafenea” – partea VI (Errico Malatesta)

VI

AMBROGIO: – Ei bine, vreţi să-mi explicaţi ce e comunismul astă al vostru?
GIORGIO: – Comunismul e un mod de organizare socială în care oamenii – în loc să se lupte între ei pentru a acapara diferite avantaje, să se exploateze şi să se oprime unul pe altul, cum se petrece în societatea actuală – s-ar asocia şi s-ar pune de acord pentru a coopera cu toţii pentru interesul major al fiecăruia. Plecând de la principiul că pământul, resursele şi toate forţele naturale aparţin tuturor, la fel ca şi produsele acumulate de generaţiile trecute. În comunism, oamenii se înţeleg pentru a munci în mod cooperativ şi a produce ceea ce au nevoie.
AMBROGIO: – Am înţeles. Voi vreţi, cum spunea şi un ziar pe care l-am citit la un proces al unor anarhişti, ca fiecare să producă după puterile sale şi să consume în funcţie de nevoi sau ca fiecare să dea ce poate şi să ia ceea ce are trebuinţă. Nu?
GIORGIO: – Acestea sunt maxime pe care noi le repetăm des pentru că reprezintă în mod corect ceea ce ar fi o societate comunistă, aşa cum o percepem noi. Evident, nu e vorba de un drept absolut de a satisface toate nevoile proprii pentru că nevoile sunt infinite, cresc mai repede decât mijloacele de a le satisface şi trebuie să ne limităm mereu la posibilităţile de producţie; nu este util şi corect ca alţii să muncească pentru satisfacerea capriciilor unui individ. Nici nu e vorba de a pune în funcţiune toate forţele noastre, pentru că ar însemna să muncim până la epuizare, adică pentru a satisface complet toate dorinţele omului s-ar distruge însuşi omul. Ceea ce vrem noi e ca tuturor să le fie cât mai bine posibil, cu minimum de efort pentru maximum de satisfacţie. Nu ştiu să vă dau o formulă teoretică care să reprezinte exact acest stadiu de lucru. Concret, însă, ar fi înlăturaţi patronul şi jandarmul, iar oamenii s-ar considera fraţi, s-ar gândi cum să se ajute, nu cum să se exploateze unul pe altul, iar formula practică de viaţă socială ar fi imediat găsită. În orice caz s-ar face cum se ştie şi cum se poate mai bine, învăţând şi îmbunătăţind ce se face mai bine.
AMBROGIO: – Am înţeles. Fiecare produce ce vrea şi cum vrea, apoi aruncă în grămadă sau aduce în magazinele comunale, iar fiecare ia din grămadă ceea ce-i place. Nu?

„La Cafenea” – partea V (Errico Malatesta)

V

GIORGIO: – Aţi văzut ce s-a întâmplat? Cineva a comunicat unui ziar conversaţia pe care am avut-o data trecută şi pentru că a publicat-o, acel ziar a fost interzis.

AMBROGIO: – Ah!?
GIORGIO: – Deci voi nu ştiţi nimic, se-nţelege…Eu însă nu înţeleg cum puteţi să pretindeţi că aveţi dreptate, când vă este atât de frică să audă şi publicul larg discutându-se puţin despre ideile voastre. Acel ziar prezenta exact argumentele mele şi ale voastre. Ar trebui să fiţi bucuroşi că publicul poate să aprecieze bazele raţionale pe care se sprijină constituţia socială din prezent, să se facă dreptate criticilor false ale adversarilor voştri. În schimb, voi închideţi gura oamenilor.
AMBROGIO: – Dar eu nu am nici o legătura, eu aparţin magistraturii judecătoreşti şi nu ministerului public.
GIORGIO: – Da, bine. Dar până la urmă sunteţi oricum colegi şi vă mişcă acelaşi spirit pe toţi. Dacă discuţiile mele vă plictisesc, eu am să merg în altă parte.
AMBROGIO: – Nu, nu, din contră. Am prins interes, să continuăm. Am să pun eu o vorbă bună la Procurorul Regal. Legea permite dreptul de a discuta, nimeni nu poate nega asta.
GIORGIO: – Continuăm, atunci. Data trecută, dacă îmi aduc bine amine, în apărarea dreptului proprietăţii aveaţi ca bază legea, sentimentul de justiţie şi chiar unitatea socială. Permiteţi-mi să vă recapitulez în câteva cuvinte ideile mele. După mine, proprietatea privată e injustă şi imorală fiindcă e fondată pe violenţă pe faţă ori pe înşelătorie sau exploatarea legală a muncii altuia. Deci este dăunătoare producţiei pentru că împiedică obţinerea celor necesare pentru satisfacerea nevoilor tuturor oamenilor, creează deci mizeria maselor şi generează ură, delicte şi cele mai mari “răuri” ale societăţii moderne. De fapt, împiedică exploatarea eficientă şi în interesul tuturor a muncii şi a pământului. De aceea o vreau desfiinţată şi înlocuită cu situaţia de proprietate comună, în care toţi oamenii îşi aduc contribuţia justă de muncă în funcţie de posibilităţile individuale ale fiecăruia şi obţin maximul de bunăstare posibil.

„La Cafenea” – partea IV (Errico Malatesta)

IV

IGOR (un alt client al cafenelei): – Dacă nu mă înşel, domnule magistrat, rămăsesem la chestiunea dreptului proprietăţii.
AMBROGIO: – Exact, sunt curios să aud cum puteţi apăra în numele justiţiei şi moralei intenţiile voastre de jaf şi tâlhărie. O societate în care nimeni nu mai este proprietar, n-ar mai fi altceva decât o haită de fiare gata mereu de a se devora una pe alta.
GIORGIO: – Nu vi se pare că asta e caracteristic societăţii actuale? Voi ne acuzaţi că vrem jaful şi tâlhăria, dar nu sunt proprietarii cei care jefuiesc în continuu pe muncitori, nu îi tâlhăresc de rodul muncii lor?
AMBROGIO: – Proprietarii se folosesc de lucrurile lor cum cred ei mai bine şi au dreptul de a o face în acelaşi mod în care muncitorii dispun de braţele lor. Patronii şi muncitorii contracteaza în mod liber preţul cooperării lor. Dacă nu este încălcat contractul, nimeni nu are de ce să se plângă. Dreptul trebuie să rămână neatins.
GIORGIO: – Îmi vorbiţi de liber contract!? Muncitorul dacă nu munceşte – nu mănâncă. Libertatea sa este cea a unei victime care dă banii hoţului pentru a-i fi lăsată viaţa.
AMBROGIO: – Aşa o fi, dar pentru asta nu puteţi să negaţi dreptul fiecăruia de a dispune de ceea ce-i al lui şi cum îi place.
GIORGIO: – Nu, ce-i al lui e al lui! Dar de ce şi cum poate proprietarul să spună că pământurile sunt lucrurile sale, iar capitalistul că fabricile, create de munca multor oameni, sunt doar ale sale?
AMBROGIO: – Legea îi recunoaşte drepturile.

„La Cafenea” – partea III (Errico Malatesta)

III

CESARE: – Aşadar, în seara asta ne veţi explica cum se poate trăi fără guvern?

GIORGIO: – Am să fac tot posibilul, dar înainte de toate să examinăm puţin cum stau lucrurile în societatea actuală, şi dacă e într-adevăr necesară schimbarea constituţiei.

Observând societatea în care trăim, primele probleme care apar sunt mizeria ce chinuie masele, nesiguranţa zilei de mâine care mai mult sau mai puţin ne loveşte pe toţi şi lupta câinească pe care toţi o duc împotriva tuturor pentru câştigarea pâinii…

AMBROGIO: -Dar domnule dragă, d-voastră puteţi continua toată seara să descrieţi răurile societăţii, din păcate materialul documentar nu ne lipseşte. Dar asta nu foloseşte la nimic şi nu ne demonstrează că am duce-o mai bine dacă am pune totul cu susul în jos. Nu e doar mizeria cea care chinuie umanitatea, mai e ciuma, holera, cutremurul…şi ar fi într-adevăr curios dacă voi aţi vrea să faceţi revoluţia împotriva acestor flageluri.

Răul stă în natura lucrurilor…

GIORGIO: – Dar eu vreau tocmai să vă demonstrez că mizeria depinde de modul actualei organizări sociale şi că într-o societate egalitară cu o organizare bine gândită, aceasta va dispărea.

Cât despre o problemă ale cărei cauze nu se cunosc şi nu se ştie remediul, trebuie să avem răbdare; odată ce remediul va fi descoperit, va deveni în interesul şi datoria tuturor de a-l aplica.