Un abecedar primitivist (John Moore)


[categorie: primitivism.  INDEX şi Postări recente]

(acest eseu a apărut pentru prima dată în Green Anarchist)

NOTA AUTORULUI: Aceasta nu este o declaraţie definitivă ci pur şi simplu o relatare personală, şi caută să explice în termeni generali ce se vrea a fi înţeles prin anarho-primitivism. Aceasta nu vrea să limiteze sau să excludă, ci să furnizeze o introducere generală în subiect. Îmi cer scuze pentru inexactităţi, interpretări greşite sau generalizări (inevitabile).

Ce este anarho-primitivismul ?

Anarho-primitivismul (a.k.a. primitivism radical, primitivism anti-autoritarian, mişcarea anti-civilizaţie, sau doar primitivism) este un termen stenografic pentru un curent radical ce critică totalitatea civilizaţiei dintr-o perspectivă anarhistă şi caută să iniţieze o transformare vastă a vieţii umane. Strict vorbind, nu există un asemenea lucru precum „o ideologie anarhoprimitivistă”. Fredy Perlman, o voce însemnată în acest curent a spus odată : „Singurul nume de –ist la care răspund, este cel de violoncelist”. Indivizii asociaţi acestui curent, nu doresc să fie aderenţii unei ideologii ci pur şi simplu oameni ce caută să devină indivizi liberi, în comunităţi libere aflate în armonie una cu cealaltă şi cu biosfera, şi pot prin urmare refuza să fie limitaţi de termenul „anarho-primitivist” sau orice altă etichetare ideologică. În cel mai bun caz, anarho-primitivismul este o etichetă convenabilă, folosită pentru a caracteriza diverşi indivizi cu un proiect comun: abolirea tuturor relaţiilor de putere – de exemplu, structuri de control, coerciţie, dominaţie şi exploatare – şi crearea unei forme de comunitate ce exclude toate relaţiile de acest fel.

  Continuă lectura

Nu corporaţia face legislaţia (Norbert Petrovici)


Situația de la Roșia Montana te obligă să te gândești la la cum funcționeaza lucrurile. Care e  schema mare? Durează de prea mult timp, sunt implicați prea mulți oameni. Duplicitatea guvernului Ponta este bulversantă, iar deznodamantul înca e departe de a fi clar, chiar dacă liderii de grupuri din parlament par sa se opună proiectului.  Din 1996 și pâna acum au trecut destul de mulți ani pentru a putea să găsești un singur responsabil, pentru a puteasă scapi usor cu o explicație de tipul: guvernul e de vină.

Situația arată cam așa: o corporatie straina pusă pe picioare de top oameni de afaceri și speculatori financiari, atât locali și cât și de talie globală, cu acțiuni listate la bursa din Toronto, se asociază o regia autonomă de minerit, cumpără presa, oameni de știință, guvernul și parlamentari, administrații publice locale și regionale, transformă legile și impune noi reguli admnistrative.

Toate acestea pot fi legate în multe feluri într-o poveste coerentă. În mare, până acum avem doua astfel de interpretari, aflate în concurență.

1. Prima explicație este aceea că  avem un „stat slab” căruia îi lipseste „capacitatea instituțională” și este condus de către „politicieni corupți” și o „birocrație supradimensionată”.  Situația de la Rosia Montană este efectul nefericit al corupției politicienilor noștrii, indiferent de partidul de proveniență. Nu avem un „stat de drept functional” și nici o „justitie independentă” care să îi sancționeze de îndată ce fac ilegalități.  Suntem în această situație pentru că suntem o „democratie tânără”, poate chiar una „originală”, pentru ca avem „o moștenire comunistă”. Toate acestea sunt rezultatul unui „capitalism de cumetrie”, care are toate tarele nomeclaturismului vechiului regim și suntem departe de a avea un „capitalism occidental” sănătos, specific țărilor „dezvoltate”.

Continuă lectura

Insurecţia care vine – partea V (Comitetul Invizibil)


Această postare face parte din categoria Comitetul Invizibil şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Citeşte sau reciteşte:

Prima parte / a doua parte / a treia parte / a patra parte / a cincea parte

_____

Al Şaptelea Cerc

„Noi construim un spaţiu civilizat aici”

Primul măcel global, care din 1914 până în 1918 a înlăturat o mare porţiune din proletariatul urban şi rural, a fost dus în numele libertăţii, democraţiei şi civilizaţiei. În ultimii 5 ani, aşa numitul „război asupra terorii” cu operaţiunile sale speciale şi asasinările sale plănuite, a fost dus în numele aceloraşi valori. Dar asemănarea se opreşte aici: la nivelul aparenţelor. Valoarea civilizaţiei nu mai este atât de evidentă încât să poată fi adusă nativilor fără adaosuri suplimentare. Libertatea nu mai este un nume scrijelit pe pereţi, deoarece astăzi este mereu urmat, ca de o umbră, de cuvântul „securitate”. Şi e bine ştiut faptul că democraţia poate fi dizolvată în edicte de „urgenţă” cât se poate de simple – spre exemplu, în reinstituirea oficială a torturii în SUA, sau în legea Perben II (23) din Franţa.

Într-un singur secol, libertatea, democraţia şi civilizaţia s-au întors la stadiul de ipoteze. De aici încolo, munca liderilor noştri va consta în modelarea condiţiilor materiale şi morale, precum şi a celor simbolice şi sociale, în care aceste ipoteze să poată fi mai mult sau mai puţin validate, în configurarea spaţiilor unde acestea par să funcţioneze. Toate mijloacele folosite în acest scop sunt acceptabile, chiar şi cele mai puţin democratice, cele mai necivilizate, cele mai represive. Acesta este un secol în care democraţia a prezidat regulat peste naşterea regimurilor fasciste, civilizaţia a rimat în mod constant – pe muzica lui Wagner sau a formaţiei Iron Maiden – cu exterminarea, şi în care, într-o zi din 1929, libertatea şi-a arătat cele două feţe: un bancher ce se aruncă de la fereastră şi o familie de muncitori care mor de foame. De atunci – să spunem, din 1945 – au fost considerate valide mijloace precum manipularea maselor, operaţiunile serviciilor secrete, restricţia libertăţilor publice şi suveranitatea completă a unei vaste arii de forţe poliţieneşti, în vederea asigurării democraţiei, libertăţii şi civilizaţiei. În stadiul final al acestei evoluţii, vedem primul primar socialist al Parisului aplicând ultimele detalii pacificării urbane cu un nou protocol al poliţiei pentru cartierele sărace, anunţat cu următoarele cuvinte alese cu grijă: „Construim un spaţiu civilizat aici”. Nu mai este nimic de spus, totul trebuie distrus.

Continuă lectura

Insurecţia care vine – partea IV (Comitetul Invizibil)


Această postare face parte din categoria Comitetul Invizibil şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Citeşte sau reciteşte:

Prima parte / a doua parte / a treia parte / a patra parte / a cincea parte

_____

Al cincilea Cerc

„Mai puţine posesiuni, mai multe conexiuni!”

Treizeci de ani de „criză”, şomaj în masă şi creştere în stagnare, şi ei încă vor ca noi să mai credem în economie. Treizeci de ani punctaţi, ce-i drept, de pauze înşelătoare: pauza din 1981-83, când am fost înşelaţi să credem că un guvern de stânga ar putea să îmbunătăţească situaţia oamenilor; pauza „banilor uşori” dintre 1986-89, când trebuia ca toţi să joace pe piaţă si să se îmbogăţească; pauza internetului dintre 1998-2001, când toată lumea trebuia să aibă o carieră virtuală fiind bine conectat, când o Franţă diversă dar unită, culturală şi multiculturală, ar aduce acasă fiecare Cupă Mondială. Dar iată-ne, am epuizat rezerva de deziluzionări, am atins fundul şi suntem complet faliţi sau îngropaţi în datorii.

Trebuie să vedem că economia nu este „în” criză, economia este ea însăşi criza. Nu e vorba că nu există destule locuri de muncă, ci că există prea mult de muncă. Luând toate lucrurile în considerare, nu e criza cea care ne deprimă, ci creşterea. Trebuie să recunoaştem că litania preţurilor bursei ne mişcă dintr-o parte într-alta la fel de mult ca o slujbă latină. Din fericire pentru noi, suntem chiar destui care am ajuns la această concluzie. Nu vorbim de cei ce trăiesc din diverse înşelătorii, care fac trafic cu din-astea sau din celelalte, sau care trăiesc din ajutorul social de 10 ani. Sau de cei care nu îşi mai găsesc identitatea în slujbele lor, şi trăiesc pentru timpul liber. Nu vorbim nici de cei care au fost măturaţi sub preş, cei ascunşi care se mulţumesc cu cel mai puţin, şi totuşi sunt mai mulţi decât restul. Toţi cei loviţi de această bizară detaşare în masă, înmulţind rândurile pensionarilor şi a forţei de muncă flexibile, în mod cinic supra-exploatate. Nu vorbim de ei, deşi şi ei ar trebui, într-un fel sau altul, să ajungă la o concluzie similară.

Continuă lectura

Insurecţia care vine – partea III (Comitetul Invizibil)


Această postare face parte din categoria Comitetul Invizibil şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Citeşte sau reciteşte:

Prima parte / a doua parte / a treia parte / a patra parte / a cincea parte

_____

 

Al treilea Cerc

„Viaţa, sănătatea şi dragostea sunt precare – de ce ar fi munca o excepţie?”

Nici o întrebare nu este mai confuză, în Franţa, decât cea cu privire la muncă. Nici o relaţie nu este mai desfigurată decât cea dintre francezi şi muncă. Mergi în Andalusia, în Algeria, în Napoli. Acolo urăsc profund munca. Mergi în Germania, în Statele Unite, în Japonia. Acolo venerează munca. Lucrurile se schimbă, e adevărat. Există mulţi otaku în Japonia, frohe Arbeitlose în Germania şi dependenţi de muncă în Andalusia. Dar pentru moment, aceştia se încadrează la capitolul curiozităţi. În Franţa, coborâm în patru labe penru a urca pe scara ierarhică, dar în intimitate ne auto-flatăm spunându-ne că de fapt nu ne interesează. Stăm la servici până la 10 seara când suntem copleşiţi cu sarcini, dar n-am avut niciodată scrupule când venea vorba de furatul materialelor de birou sau modificarea inventarului pentru a le putea vinde mai târziu. Urâm şefii, dar vrem să fim angajaţi cu orice chip. A avea o slujbă e o onoare, dar a munci e un semn de servilism. Pe scurt: ilustrarea clinică perfectă a isteriei. Iubim în timp ce urâm, urâm în timp ce iubim. Şi ştim cu toţii stupoarea şi confuzia care lovesc istericul atunci când îşi pierde victima – patronul său. Cel mai adesea, nu poate depăşi momentul.

Continuă lectura

Insurecţia care vine – partea II (Comitetul Invizibil)


Această postare face parte din categoria Comitetul Invizibil şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Citeşte sau reciteşte:

Prima parte / a doua parte / a treia parte / a patra parte / a cincea parte

_____

 

INSURECŢIA CARE VINE

DIN ORICE UNGHI priveşti, prezentul nu oferă nici o cale de ieşire. Aceasta nu e singura sa virtute. Pentru cei ce caută speranţă mai presus de orice, rupe orice teren solid. Cei ce susţin că au soluţii sunt contracaraţi aproape imediat. Toată lumea e de acord că lucrurile nu pot decât să devină din ce în ce mai rele. „Viitorul nu are viitor” este înţelepciunea unei vârste care, cu toată aparenţa sa de normalitate perfectă, a atins nivelul de conştientizare al primilor punkeri.

Sfera reprezentării politice a ajuns la final. De la stânga la dreapta, aceleaşi fleacuri lovesc imaginea unui împărat sau a unui salvator, aceiaşi asistenţi de vânzări care îşi adaptează discursurile în conformitate cu rezultatele celor mai recente sondaje. Cei ce încă votează par să nu aibă altă intenţie decât să profaneze urna de vot, votând ca act pur de protest. Începem să suspectăm că oamenii continuă să voteze doar împotriva votului însuşi. Nimic din ce ni se arată nu este adecvat situaţiei, nici pe departe. În chiar liniştea sa, însăşi populaţia pare infinit mai matură decât toate aceste marionete ce se ciondănesc cu privire la modalitatea de guvernare. Incoerenţa oricărui chibani (3) din Belleville cuprinde mai multă înţelepciune decât toate declaraţiile aşa-zişilor noştri conducători. Capacul pus deasupra fierbătorului social e strâns bine, iar presiunea din interior continuă să crească. Din afara Argentinei, fantoma Que Se Vayan Todos (4) începe să bântuie serios clasa conducătoare.

Continuă lectura