Reproducţia vieţii de zi cu zi (Fredy Perlman)


INDEX şi Postări recente

 „Scopul acestei comunități și a acestor indivizi, este reproducția acestor mijloace de producție specifice și acestor indivizi cu propriile lor caracteristici și cu structurile sociale și relațiile care îi determină și pe care le susțin activ.

„Ei toți îți spun, că în principiu competiția, monopolul etc considerate idei abstracte sunt singura temelie a vieții, dar în practică acestea lasă de dorit. Ei toți vor competiție fără efectele letale ale competiției. Ei toți vor imposibilul, cu alte cuvinte, condițiile existenței burgheze fără consecințele necesare acestor condiții. Nici unul dintre ei nu înțelege că forma de producție burgheză este istorică și tranzitorie, așa cum a fost forma feudală. Aceasta greșeală răsare din faptul că omul burghez este pentru ei singura temelie posibilă a fiecărei societăți; ei nu își pot imagina o societate în care omul a încetat să fie burghez.”

Continuă lectura

Cum să nu fii anarhist? (Jose Chueca)


Categorii Jose Chueca şi Anarhism
INDEX şi Postări recente
______

Acest text este extras din broşura lui Jose Chueca, muncitor anarhist spaniol, editat în 1908 în Portugalia şi apărut în revista Letra Livre nr. 34.

Limbajul anarhist e acelaşi din toate timpurile. Principiile sale se menţin. Aici se află forţa sa de neînvins. Contra Statului de orice tip, mereu opresor şi inutil, contra militarismului, contra opresiuni economice capitaliste, pentru libertatea şi libera autodeterminare a popoarelor lumii.

I

Societatea actuală e un set de inechităţi. Autoritatea omului asupra omului şi exploatarea individului de către un alt individ sunt cele două nedreptăţi supreme, cele două mari crime împotriva umanităţii, mama tuturor inechităţilor. Autoritatea şi dreptul de posesiune sunt baza şi fundamentul organizării sociale existente. Şi Religia, josnica codoaşă a Statului şi al Capitalului, e opiumul blestemat care adoarme şi îndobitoceşte poporul, transformându-l blând şi resemnat prin sfaturile sale dulci, ce tind să îl îndepărteze de realităţiile vieţii, punându-le speranţa într-un paradis utopic din altă lume.

Continuă lectura

Să terminăm cu economia iubirii (Feral Faun)


Categorii: Feral Faun şi primitivism
INDEX şi Postări recente
______

„Iubirea tuturor lucrurilor este frumuseţea integrală; ea nu cunoaşte ura sau posesivitatea…aşa că accceptă iubirea oriunde o vei găsi; ea este dificil de recunoscut pentru că nu roagă niciodată.”

 Austin Osman Spare

Iubirea sexuală, plăcerea erotică este sursa extazului fără limite, expresia infinitei divinităţi a trupurilor noastre. Ea este însăşi energia creativă a cosmosului. Când această energie curge nestăpânită prin noi, devenim îndrăgostiţi, şi dorim să împărtăşim plăcerea erotică cu intreg cosmosul. Însă numai rareori ajungem să experimentăm această energie fără limite. Datorită limitelor impuse de cultura mărfurilor, dragostea a devenit la rândul ei o marfă. S-a dezvoltat o economie a iubirii, şi această economie distruge cursul liber al plăcerii.

Continuă lectura

Societatea mărfurilor (eagainst.com)


Această postare face parte din categoria eagainst.com şi situationism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Text tradus din engleză de către Alex Deborda.

Cea mai bună metodă pentru a face ca cineva să devină subordonat şi pasiv unei iluzii abstracte este dependenţa sau adicţia. Amăgirea consumerismului nu e doar o credinţă falsă ci o dependenţă construită pe dorinţă. Ideea era destul de simplă. Dacă oamenii erau dependenţi de produsele fabricilor existau mai puţine şanse ca ei să-şi exprime nemulţumirea faţă de condiţiile de muncă din aceste fabrici, sau să-şi pună întrebări legate de vieţile muncitorilor, sau să chestioneze natura muncii înseşi. După cum pretinde Stuart Evans1, consumerismul, “participarea în masă la valorile pieţei induse maselor nu constat într-o dezvoltare naturală, istorică, ci ţine de un mecanism agresiv al supravieţuirii corporatiste.“ Falsa prosperitate ce a fost obţinută prin consumerism, împrejmuirea vieţii sociale de către spectacol a rezultat în distragerea atenţiei maselor de la neplăcerea cauzată de muncă. Jelen Woodward argumentează: “Celor ce nu-şi pot schimba întreaga viaţă sau ocupaţia, chiar şi o nouă colecţie de haine reprezintă o uşurare.“

Astfel, socităţile umane au căzut de la fiind (personalitate, caracter, cultivarea minţii, etc.) la având şi în cele din urmă la arătând (principala caracteristică a lumii spectacolului). Aşa că identitatea umană nu e cu nimic mai definită şi măsurată în acord cu ceea ce un individ e de fapt sau cu ceea ce face, nici măcar de ceea ce deţine. Ea este definită de ceea ce un individ prezintăe sau deţine. Fericirea (un termen folosit până la greaţă în zilele noastre de către conservatori ca David Cameron) a devenit un indicator cantitativ, depinzând de bunurile pe care o persoană e în stare să le deţină şi statutul social ataşat acestei prezentări în faţa altora. Într-o societate anonimă şi alienată, aparenţa este importantă şi statutul social ce poate fi câştigat printr-o anume ocupaţie, este prezentat străinilor prin consumerism, o procedură pe care am numi-o “comercializarea sinelui“. Sinele ca produs ce e descris pe o foaie căreia îi spunem Curriculum Vitae.

Chiar şi politica a devenit marketing vocaţional, iar candidaţilor li se face reclamă ca unor produse de consum în masă. “Nu e treaba consumatorului să ştie ce vrea“, obişnuia să spună fondatorul Apple, Steve Jobs. Dacă transferrăm acest citat politicului, “nu e treaba cetăţeanului să intervină în politică, pentru a face cunoscut ceea ce vrea“, ceva ce a fost sugerat de către filosoful englez Thomas Hobbes acum 400 de ani. Pe scurt asta înseamnă că cetăţenii sunt incapabili să se guverneze singuri, deoarece starea lor naturală ar fi caracterizată de lăcomia de dominaţie. Astfel singura soluţie pe care o propune Hobbes împotriva războiului civil sau a devastării e contractul social, un soi de “înţelegere“ între indivizi (cei dominaţi) şi un guvern central (Suveranul), ce va controla puterea legislativă şi executivă şi prin mijloace coercitive va împiedica pe oricine să intervină în politică, închizându-l în propriul domeniu. În mod contrar Hannah Arendt, bazându-şi aproape toată munca pe ideea lui Aristotel (omul e un animal politic) spune că tărâmul public (politic) e singurul în care omul îşi poate dobândi cu adevărat libertatea.2

Continuă lectura

Insurecţia care vine – partea V (Comitetul Invizibil)


Această postare face parte din categoria Comitetul Invizibil şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Citeşte sau reciteşte:

Prima parte / a doua parte / a treia parte / a patra parte / a cincea parte

_____

Al Şaptelea Cerc

„Noi construim un spaţiu civilizat aici”

Primul măcel global, care din 1914 până în 1918 a înlăturat o mare porţiune din proletariatul urban şi rural, a fost dus în numele libertăţii, democraţiei şi civilizaţiei. În ultimii 5 ani, aşa numitul „război asupra terorii” cu operaţiunile sale speciale şi asasinările sale plănuite, a fost dus în numele aceloraşi valori. Dar asemănarea se opreşte aici: la nivelul aparenţelor. Valoarea civilizaţiei nu mai este atât de evidentă încât să poată fi adusă nativilor fără adaosuri suplimentare. Libertatea nu mai este un nume scrijelit pe pereţi, deoarece astăzi este mereu urmat, ca de o umbră, de cuvântul „securitate”. Şi e bine ştiut faptul că democraţia poate fi dizolvată în edicte de „urgenţă” cât se poate de simple – spre exemplu, în reinstituirea oficială a torturii în SUA, sau în legea Perben II (23) din Franţa.

Într-un singur secol, libertatea, democraţia şi civilizaţia s-au întors la stadiul de ipoteze. De aici încolo, munca liderilor noştri va consta în modelarea condiţiilor materiale şi morale, precum şi a celor simbolice şi sociale, în care aceste ipoteze să poată fi mai mult sau mai puţin validate, în configurarea spaţiilor unde acestea par să funcţioneze. Toate mijloacele folosite în acest scop sunt acceptabile, chiar şi cele mai puţin democratice, cele mai necivilizate, cele mai represive. Acesta este un secol în care democraţia a prezidat regulat peste naşterea regimurilor fasciste, civilizaţia a rimat în mod constant – pe muzica lui Wagner sau a formaţiei Iron Maiden – cu exterminarea, şi în care, într-o zi din 1929, libertatea şi-a arătat cele două feţe: un bancher ce se aruncă de la fereastră şi o familie de muncitori care mor de foame. De atunci – să spunem, din 1945 – au fost considerate valide mijloace precum manipularea maselor, operaţiunile serviciilor secrete, restricţia libertăţilor publice şi suveranitatea completă a unei vaste arii de forţe poliţieneşti, în vederea asigurării democraţiei, libertăţii şi civilizaţiei. În stadiul final al acestei evoluţii, vedem primul primar socialist al Parisului aplicând ultimele detalii pacificării urbane cu un nou protocol al poliţiei pentru cartierele sărace, anunţat cu următoarele cuvinte alese cu grijă: „Construim un spaţiu civilizat aici”. Nu mai este nimic de spus, totul trebuie distrus.

Continuă lectura

Insurecţia care vine – partea IV (Comitetul Invizibil)


Această postare face parte din categoria Comitetul Invizibil şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Citeşte sau reciteşte:

Prima parte / a doua parte / a treia parte / a patra parte / a cincea parte

_____

Al cincilea Cerc

„Mai puţine posesiuni, mai multe conexiuni!”

Treizeci de ani de „criză”, şomaj în masă şi creştere în stagnare, şi ei încă vor ca noi să mai credem în economie. Treizeci de ani punctaţi, ce-i drept, de pauze înşelătoare: pauza din 1981-83, când am fost înşelaţi să credem că un guvern de stânga ar putea să îmbunătăţească situaţia oamenilor; pauza „banilor uşori” dintre 1986-89, când trebuia ca toţi să joace pe piaţă si să se îmbogăţească; pauza internetului dintre 1998-2001, când toată lumea trebuia să aibă o carieră virtuală fiind bine conectat, când o Franţă diversă dar unită, culturală şi multiculturală, ar aduce acasă fiecare Cupă Mondială. Dar iată-ne, am epuizat rezerva de deziluzionări, am atins fundul şi suntem complet faliţi sau îngropaţi în datorii.

Trebuie să vedem că economia nu este „în” criză, economia este ea însăşi criza. Nu e vorba că nu există destule locuri de muncă, ci că există prea mult de muncă. Luând toate lucrurile în considerare, nu e criza cea care ne deprimă, ci creşterea. Trebuie să recunoaştem că litania preţurilor bursei ne mişcă dintr-o parte într-alta la fel de mult ca o slujbă latină. Din fericire pentru noi, suntem chiar destui care am ajuns la această concluzie. Nu vorbim de cei ce trăiesc din diverse înşelătorii, care fac trafic cu din-astea sau din celelalte, sau care trăiesc din ajutorul social de 10 ani. Sau de cei care nu îşi mai găsesc identitatea în slujbele lor, şi trăiesc pentru timpul liber. Nu vorbim nici de cei care au fost măturaţi sub preş, cei ascunşi care se mulţumesc cu cel mai puţin, şi totuşi sunt mai mulţi decât restul. Toţi cei loviţi de această bizară detaşare în masă, înmulţind rândurile pensionarilor şi a forţei de muncă flexibile, în mod cinic supra-exploatate. Nu vorbim de ei, deşi şi ei ar trebui, într-un fel sau altul, să ajungă la o concluzie similară.

Continuă lectura

Insurecţia care vine – partea III (Comitetul Invizibil)


Această postare face parte din categoria Comitetul Invizibil şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Citeşte sau reciteşte:

Prima parte / a doua parte / a treia parte / a patra parte / a cincea parte

_____

 

Al treilea Cerc

„Viaţa, sănătatea şi dragostea sunt precare – de ce ar fi munca o excepţie?”

Nici o întrebare nu este mai confuză, în Franţa, decât cea cu privire la muncă. Nici o relaţie nu este mai desfigurată decât cea dintre francezi şi muncă. Mergi în Andalusia, în Algeria, în Napoli. Acolo urăsc profund munca. Mergi în Germania, în Statele Unite, în Japonia. Acolo venerează munca. Lucrurile se schimbă, e adevărat. Există mulţi otaku în Japonia, frohe Arbeitlose în Germania şi dependenţi de muncă în Andalusia. Dar pentru moment, aceştia se încadrează la capitolul curiozităţi. În Franţa, coborâm în patru labe penru a urca pe scara ierarhică, dar în intimitate ne auto-flatăm spunându-ne că de fapt nu ne interesează. Stăm la servici până la 10 seara când suntem copleşiţi cu sarcini, dar n-am avut niciodată scrupule când venea vorba de furatul materialelor de birou sau modificarea inventarului pentru a le putea vinde mai târziu. Urâm şefii, dar vrem să fim angajaţi cu orice chip. A avea o slujbă e o onoare, dar a munci e un semn de servilism. Pe scurt: ilustrarea clinică perfectă a isteriei. Iubim în timp ce urâm, urâm în timp ce iubim. Şi ştim cu toţii stupoarea şi confuzia care lovesc istericul atunci când îşi pierde victima – patronul său. Cel mai adesea, nu poate depăşi momentul.

Continuă lectura