Cum să nu fii anarhist? (Jose Chueca)


Categorii Jose Chueca şi Anarhism
INDEX şi Postări recente
______

Acest text este extras din broşura lui Jose Chueca, muncitor anarhist spaniol, editat în 1908 în Portugalia şi apărut în revista Letra Livre nr. 34.

Limbajul anarhist e acelaşi din toate timpurile. Principiile sale se menţin. Aici se află forţa sa de neînvins. Contra Statului de orice tip, mereu opresor şi inutil, contra militarismului, contra opresiuni economice capitaliste, pentru libertatea şi libera autodeterminare a popoarelor lumii.

I

Societatea actuală e un set de inechităţi. Autoritatea omului asupra omului şi exploatarea individului de către un alt individ sunt cele două nedreptăţi supreme, cele două mari crime împotriva umanităţii, mama tuturor inechităţilor. Autoritatea şi dreptul de posesiune sunt baza şi fundamentul organizării sociale existente. Şi Religia, josnica codoaşă a Statului şi al Capitalului, e opiumul blestemat care adoarme şi îndobitoceşte poporul, transformându-l blând şi resemnat prin sfaturile sale dulci, ce tind să îl îndepărteze de realităţiile vieţii, punându-le speranţa într-un paradis utopic din altă lume.

Continuă lectura

Tirania lipsei de organizare (Jo Freeman)


Categorii: Jo Freeman şi Diverse
INDEX şi Postări recente
______

În anii în care mişcarea de eliberare a femeilor începuse să se contureze, s-a pus un accent deosebit pe aşa-numitele grupuri lipsite de un lider, lipsite de o organizare, ca fiind principala, dacă nu chiar singura formă organizaţională a mişcării. Sursa acestei idei a venit ca o reacţie naturală împotriva societăţii supraorganizate în care majoritatea dintre noi trăiam, controlului inevitabil asupra vieţii noastre pe care societatea îl dădea altora şi elitismului continuu al grupărilor de stânga şi al altor grupuri similare ale celor care se presupunea că luptau împotriva acestei supraorganizări. Dar ideea “lipsei de organizare” a trecut de la o extremă sănătoasă la tendinţa de a deveni o idee adulată în sine. Această idee este cu atât mai puţin analizată, cu cât termenul în sine este folosit mai mult, dar a devenit o parte intrinsecă şi necontestată a ideologiei de eliberare a femeilor. Acest lucru nu a contat prea mult în faza iniţială de dezvoltare a mişcării. A definit de la început scopul principal al mişcării şi modul principal de acţiune ca fiind conştientizarea oamenilor, iar grupul “lipsit de organizare” era un instrument excelent de atingere a acestui scop. Destinderea şi lipsa formalităţilor încurajau participarea în discuţii, iar atmosfera care era deseori una de sprijin determina introspecţia. Nu conta prea mult dacă nimic mai concret decât introspecţia nu rezulta din aceste grupuri, deoarece scopul acestor grupuri nu se extindea cu adevărat dincolo de asta.

Continuă lectura

Societatea mărfurilor (eagainst.com)


Această postare face parte din categoria eagainst.com şi situationism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Text tradus din engleză de către Alex Deborda.

Cea mai bună metodă pentru a face ca cineva să devină subordonat şi pasiv unei iluzii abstracte este dependenţa sau adicţia. Amăgirea consumerismului nu e doar o credinţă falsă ci o dependenţă construită pe dorinţă. Ideea era destul de simplă. Dacă oamenii erau dependenţi de produsele fabricilor existau mai puţine şanse ca ei să-şi exprime nemulţumirea faţă de condiţiile de muncă din aceste fabrici, sau să-şi pună întrebări legate de vieţile muncitorilor, sau să chestioneze natura muncii înseşi. După cum pretinde Stuart Evans1, consumerismul, “participarea în masă la valorile pieţei induse maselor nu constat într-o dezvoltare naturală, istorică, ci ţine de un mecanism agresiv al supravieţuirii corporatiste.“ Falsa prosperitate ce a fost obţinută prin consumerism, împrejmuirea vieţii sociale de către spectacol a rezultat în distragerea atenţiei maselor de la neplăcerea cauzată de muncă. Jelen Woodward argumentează: “Celor ce nu-şi pot schimba întreaga viaţă sau ocupaţia, chiar şi o nouă colecţie de haine reprezintă o uşurare.“

Astfel, socităţile umane au căzut de la fiind (personalitate, caracter, cultivarea minţii, etc.) la având şi în cele din urmă la arătând (principala caracteristică a lumii spectacolului). Aşa că identitatea umană nu e cu nimic mai definită şi măsurată în acord cu ceea ce un individ e de fapt sau cu ceea ce face, nici măcar de ceea ce deţine. Ea este definită de ceea ce un individ prezintăe sau deţine. Fericirea (un termen folosit până la greaţă în zilele noastre de către conservatori ca David Cameron) a devenit un indicator cantitativ, depinzând de bunurile pe care o persoană e în stare să le deţină şi statutul social ataşat acestei prezentări în faţa altora. Într-o societate anonimă şi alienată, aparenţa este importantă şi statutul social ce poate fi câştigat printr-o anume ocupaţie, este prezentat străinilor prin consumerism, o procedură pe care am numi-o “comercializarea sinelui“. Sinele ca produs ce e descris pe o foaie căreia îi spunem Curriculum Vitae.

Chiar şi politica a devenit marketing vocaţional, iar candidaţilor li se face reclamă ca unor produse de consum în masă. “Nu e treaba consumatorului să ştie ce vrea“, obişnuia să spună fondatorul Apple, Steve Jobs. Dacă transferrăm acest citat politicului, “nu e treaba cetăţeanului să intervină în politică, pentru a face cunoscut ceea ce vrea“, ceva ce a fost sugerat de către filosoful englez Thomas Hobbes acum 400 de ani. Pe scurt asta înseamnă că cetăţenii sunt incapabili să se guverneze singuri, deoarece starea lor naturală ar fi caracterizată de lăcomia de dominaţie. Astfel singura soluţie pe care o propune Hobbes împotriva războiului civil sau a devastării e contractul social, un soi de “înţelegere“ între indivizi (cei dominaţi) şi un guvern central (Suveranul), ce va controla puterea legislativă şi executivă şi prin mijloace coercitive va împiedica pe oricine să intervină în politică, închizându-l în propriul domeniu. În mod contrar Hannah Arendt, bazându-şi aproape toată munca pe ideea lui Aristotel (omul e un animal politic) spune că tărâmul public (politic) e singurul în care omul îşi poate dobândi cu adevărat libertatea.2

Continuă lectura

Genul (Institutul pentru Studii Anarhiste)


Această postare face parte din categoria Institutul pentru Studii Anarhiste şi Diverse. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Textul a fost tradus din limba engleză de către Dana.

Genul este un sistem de repartizare în categorii a sinelui și a celorlalți (incluzând corpuri, dorințe, comportamente) care se găsește în fiecare aspect al culturii și al societății, interconectat cu alte categorii și ierarhii (rasă, clasă, sexualitate, vârstă, abilități și multe altele). Numeroase aspecte biologice (de exemplu organele genitale, cromozomii, constituția corpului) sunt interpretate în așa fel încât oamenii sunt incluși în mod natural în una din două categorii: bărbat și femeie. Dar dacă ne uităm mai îndeaproape, s-ar putea să chestionăm natura genului. Biologia, umană sau alta, este minunat de diversă.

Natura nu ne dă însă aceste două opțiuni. Putem să interpretăm și să categorisim, apoi să ajungem să credem că acele interpretări, acele categorii, sunt adevărul. Genul nu se întâmplă pur și simplu. Oamenii îl definesc, îl inventează. Chiar și chirurgia genitală pe corpuri intersexuale este descrisă ca fiind corectivă, ca și cum natura a făcut o greșeală neconformându-se gândirii noastre binare. Pentru că noi inventăm genul, putem s-o facem diferit. Acest lucru devine clar atunci când ne uităm la numeroasele căi prin care, de-a lungul istoriei și în diferite culturi, diferite aspecte ale vieții sociale și ale personalității au ajuns să definească genul. Ceea ce înseamnă un bărbat „adevărat” sau o femeie „bună”, ca masculin și feminin, variază în funcție de loc și timp. În unele (sub)culturi, genul nu a fost limitat la două opțiuni, ci include recunoașterea a trei, patru sau a mai multor genuri. Povestea obișnuită în țări precum Statele Unite, Canada și Regatul Unit este că există doar două opțiuni. Și în timp ce aceste țări pot oferi o egalitate formală, legală, în practică încă se valorizează acele caracteristici asociate cu bărbații și masculinitatea (de exemplu, independența, controlul și forța) mai mult decât pe cele asociate cu femeile și feminitatea (să zicem, interdependența, dragostea și blândețea). Această ierarhie poate fi subtilă sau evidentă, întrețesută cu alte ierarhii prin instituții și sisteme, socializare și cultură, în moduri în care se produc multe efecte complexe. În culturile dominatoare, mintea și rațiunea sunt privite ca separate de corp și emoție, și superioare acestora; la fel sunt și pielea albă față de pielea de culoare, acțiunea față de odihnă, hetero față de homo, fermitatea față de tandrețe. Genul poate fi mai mult sau mai puțin rigid. Presupusul comportament de gen anormal, nenatural sau impropriu poate fi întâmpinat cu cenzura socială variind între intimidare, discriminare, încarcerare, „tratament” medical forțat, violență sexuală, abuz emoțional sau chiar și crimă. Această violență este cel mai puternic vizibilă când vine vorba de persoane transsexuale, sau de cei care transced asumpțiile sociale despre cele două genuri fixe și naturale. De ce transgresiunea genului activează emoții atât de puternice, chiar până la punctul de violență? Probabil pentru că niciunul dintre noi nu reprezintă un exemplu perfect de bărbat adevărat sau femeie adevărată. Nimeni nu se poate ridica la aceste idealuri abstracte, cu toate mesajele contradictorii despre ce ar presupune. O mare parte a oamenilor se ancorează în încercarea de a se conforma la ceea ce cred că ar trebui să fie, în loc să fie pur și simplu conștienți de cine sunt de fapt. Auto-supravegherea genului poate fi atât de familiară, de obișnuită și subtilă încât efortul făcut pentru conformare poate părea natural și ușor. Și cu toate acestea este ceva profund eliberator în conștientizarea obiceiurilor la care ținem din frică sau rușine, și atunci când simțim că este bine, să învățăm să renunțăm la ele. Genul nu este însă doar o experiență individuală. Este împletită cu toate relațiile noastre și cu instituțiile sociale – multe dintre care, în prezent, chiar și neintenționat, constrâng, rănesc sau controlează majoritatea oamenilor. Probabil cea mai evidentă structură care face asta în zilele noastre este familia, unde oamenii învață pentru prima dată să observe anxietățile și așteptările care vin odată cu genul. Chiar și ideea a ce este familia și cum funcționează (sau ce ar trebui să fie și cum ar trebui să funcționeze) este inextricabil legată de gen. Familia nucleară idealizată, de exemplu, este definită ca un cuplu monogam, căsătorit și reproducător heterosexual, condusă de bărbatul „cap al gospodăriei”. Dacă femeia muncește în afara casei, cum este frecvent necesar în acest stadiu al capitalismului, este foarte probabil ca ea să facă o parte mai mare din treburile gospodăriei, a muncii emoționale și a îngrijirii copiilor – cu puțină recunoaștere, sau deloc, a acestor activități ca muncă.

Continuă lectura

Anarhismul ca şi teorie a organizării (Colin Ward)


Textul în limba engleză a fost preluat de AICI şi a fost tradus în limba română de către Borda Alexandru.

 *

Aţi putea crede că prin descrierea anarhismului ca teorie a organizării propun un paradox deliberat: poate consideraţi „anarhia” ca fiind, prin definiţie, opusul organizării. Totuşi, de fapt, „anarhia” înseamnă absenţa guvernării, absenţa autorităţii. Poate fi organizare socială fără autoritate, fără guvern(ământ)? Anarhiştii sunt de părere că poate exista şi susţin că perspectiva este chiar una dezirabilă. Ei afirmă că la baza problemelor noastre sociale stă principiul guvernământului. Până la urmă guvernele sunt cele care se pregătesc de război şi care îl duc, chiar dacă sunteţi obligaţi să luptaţi şi să plătiţi pentru ele; bombele de care vă temeţi nu sunt cele pe care caricaturiştii le atribuie anarhiştilor, ci bombele pe care guvernele le-au perfecţionat, pe cheltuiala voastră. Guvernele sunt cele care până la urmă fac şi instituie legile ce permit „celor avuţi” să păstreze controlul peste bunurile sociale în loc să le împartă cu „cei neavuţi”. Principiul autorităţii este cel ce asigură că oamenii vor lucra pentru altcineva pentru cea mai mare parte a vieţii, nu pentru că le-ar plăcea sau pentru că ar avea control asupra muncii lor, ci pentru că văd aceasta ca pe singurul mod de a subzista.

Continuă lectura

Stratificarea socială în viziunea lui Bourdieu, Marx şi Weber


(scris pe 18 decembrie 2011)

Scopul eseului de faţă este acela de a prezenta perspectivele asupra stratificării sociale, în viziunea lui Pierre Bourdieu, Karl Marx şi Max Weber.

Aceste trei perspective prezintă, desigur, trei situaţii distinctive: Pierre Bourdieu susţine faptul că un om, de mic, are anumite predispoziţii induse, datorită celor trei capitale (social, cultural, economic), ceea ce-i determină ocuparea unei poziţii într-un spaţiu social. Max Weber ne oferă o schiţă foarte complicată, care, la prima vedere pare a fi de indescifrat, dar, la o privire mai atentă, se prezintă a fi un sistem complicat de clase sociale. În colţul opus viziunii schematice weberiene, Karl Marx ne spune că există doar două clase sociale principale: clasa burghezilor (capitaliştii) şi clasa muncitoare, sau, cum îi cunoaşte toată lumea, proletariatul. Pare simplu, dar, deoarece Marx îşi construieşte totul prin prisma materialismului dialectic, întreaga poveste se învârte în jurul formării acestor clase care sunt explicate folosind perspectiva relaţională, conflictualistă şi procesuală

În cazul lui Bourdieu, acesta ne spune din start faptul că „Marx, savant şi om de acţiune, a dat false soluţii teoretice – precum afirmarea existenţei reale a claselor” (Bourdieu, 1999: 37). El introduce în calcul aşa numitul spaţiu social, care rezolvă, în viziunea lui, „problema existenţei şi a non-existenţei claselor” (Bourdieu, 1999: 37).

Continuă lectura

„La Cafenea” – partea VI (Errico Malatesta)


VI

AMBROGIO: – Ei bine, vreţi să-mi explicaţi ce e comunismul astă al vostru?
GIORGIO: – Comunismul e un mod de organizare socială în care oamenii – în loc să se lupte între ei pentru a acapara diferite avantaje, să se exploateze şi să se oprime unul pe altul, cum se petrece în societatea actuală – s-ar asocia şi s-ar pune de acord pentru a coopera cu toţii pentru interesul major al fiecăruia. Plecând de la principiul că pământul, resursele şi toate forţele naturale aparţin tuturor, la fel ca şi produsele acumulate de generaţiile trecute. În comunism, oamenii se înţeleg pentru a munci în mod cooperativ şi a produce ceea ce au nevoie.
AMBROGIO: – Am înţeles. Voi vreţi, cum spunea şi un ziar pe care l-am citit la un proces al unor anarhişti, ca fiecare să producă după puterile sale şi să consume în funcţie de nevoi sau ca fiecare să dea ce poate şi să ia ceea ce are trebuinţă. Nu?
GIORGIO: – Acestea sunt maxime pe care noi le repetăm des pentru că reprezintă în mod corect ceea ce ar fi o societate comunistă, aşa cum o percepem noi. Evident, nu e vorba de un drept absolut de a satisface toate nevoile proprii pentru că nevoile sunt infinite, cresc mai repede decât mijloacele de a le satisface şi trebuie să ne limităm mereu la posibilităţile de producţie; nu este util şi corect ca alţii să muncească pentru satisfacerea capriciilor unui individ. Nici nu e vorba de a pune în funcţiune toate forţele noastre, pentru că ar însemna să muncim până la epuizare, adică pentru a satisface complet toate dorinţele omului s-ar distruge însuşi omul. Ceea ce vrem noi e ca tuturor să le fie cât mai bine posibil, cu minimum de efort pentru maximum de satisfacţie. Nu ştiu să vă dau o formulă teoretică care să reprezinte exact acest stadiu de lucru. Concret, însă, ar fi înlăturaţi patronul şi jandarmul, iar oamenii s-ar considera fraţi, s-ar gândi cum să se ajute, nu cum să se exploateze unul pe altul, iar formula practică de viaţă socială ar fi imediat găsită. În orice caz s-ar face cum se ştie şi cum se poate mai bine, învăţând şi îmbunătăţind ce se face mai bine.
AMBROGIO: – Am înţeles. Fiecare produce ce vrea şi cum vrea, apoi aruncă în grămadă sau aduce în magazinele comunale, iar fiecare ia din grămadă ceea ce-i place. Nu?
Continuă lectura