Municipalismul Libertarian: o privire în perspectivă (Murray Bookchin)


book00

Probabil unicul mare eșec al mișcărilor pentru reconstrucție socială – mă refer în particular la Stânga, grupurile radicale ecologiste, și la organizațiile care profesează prin a vorbi celor opresați – este lipsa unei politici care va duce oamenii dincolo de limitele stabilite de către status quo.

Actualmente, politica este duelul dintre partidele birocratice organizate vertical de sus în jos care luptă pentru posturi electorale, și oferă programe goale pentru ”justiție socială” ca să atragă ”electoratul” nondescriptiv. O dată aflați în posturile respective, programele lor, de obicei, se transformă într-un ”buchet” de compromisuri. În acest sens, multe partide verzi din Europa au fost doar marginal diferite de partidele parlamentare convenționale. Nici partidele socialiste, cu toate etichetele lor diferite, nu au reușit să prezinte diferențe de bază față de omologii lor capitaliști. Ca să fim siguri de asta, indiferența publicului euro-american – cu al său ”apolitism” – este deprimat, și pe bună dreptate. Având așteptările scăzute atunci când oamenii votează, apelează în mod normal la partidele deja existente numai din cauza că, ca și centre de putere, acestea pot oferi diferite feluri de rezultate în probleme practice. Dacă cineva se sinchisește să voteze, gândirea generală a oamenilor le spune că de ce să piardă un vot pe o organizație nouă și marginală care are toate caracteristicile uneia majore care, în final, va ajunge la fel de coruptă, de va avea succes? Să-i privim pe verzii germani, a căror viață internă și publică devine tot mai asemănătoare cu a celorlalte partide din noul Reich.

Continuă lectura

Șase teze despre anxietate și motivele pentru care previne acțiunea militantă, precum și o strategie posibilă de a o depăși (Institute for Precarious Consciousness)


[INDEX şi Postări recente]

(Traducere de catre ciumafaiu)

1 – Fiecare faza a capitalismului are propria afectiune reactiva dominanta [2]

Fiecare faza a capitalismului e sustinuta de o afectiune specifica. Aceasta nu e o situatie statica. Prevalenta unei afectiuni dominante [3] dureaza doar pana cand strategiile de rezistenta sunt capabile sa demoleze aceasta afectiune sau/si sursele sale sociale sunt descifrate. Din aceasta cauza, capitalismul intra constant in criza si se recompune in jurul a noi afectiuni dominante.

Unul din aspectele fiecarei afectiuni dominante e ca e un secret public, ceva ce toata lumea stie dar nimeni nu recunoaste sau nu discuta. Atata vreme cat aceasta situatie e pastrata, afectiunea ramane eficienta, si strategiile impotriva ei vor intarzia sa apara.

Secretele publice sunt de obicei personalizate. Problema este facuta vizibila doar la nivel individual sau psihologic; cauzele sociale ale problemei sunt ascunse. Fiecare faza da vina pe victimele sistemului pentru suferinta cauzate de sistemul in sine. Iar logica sa de functionare e facuta sa para o problema locala si contingenta.

In era moderna [pana la aranjamentul postbelic], afectiunea dominanta a fost saracia. In secolul al 19-lea, conform naratiunii dominante, se spunea ca imbogatirea generala poate fi adusa doar de capitalism. Secretul public al acestui discurs era saracia clasei muncitoare. Revolutionarii au expus aceasta mizerie. Primele valuri ale miscarilor sociale din sec. 19 luptau impotriva saraciei. Prin tactici ca greve, lupte pentru salarii, organizari politice, ajutor reciproc, cooperative si fonduri de greva, puterea putea fi infranta si un minim social putea fi garantat. Unele din aceste strategii inca functioneaza atunci cand luptam impotriva saraciei.

Continuă lectura

Anarchists in the Bosnian Uprising (b. traven – CrimethInc)


The past two weeks have seen a fierce new protest movement in Bosnia, commencing with the destruction of government buildings and continuing with the establishment of popular assemblies. Unlike the recent conflicts in Ukraine, this movement has eschewed nationalistic strife to focus on class issues. In a region infamous for ethnic bloodshed, this offers a more promising direction for the Eastern European uprisings to come.

To gain more insight into the protests, we conducted two interviews. The first is with a participant in Mostar, Bosnia, who describes the events firsthand. The second is with a comrade in a nearby part of the Balkans, who explains the larger context of the movement, evaluating its potential to spread to other parts of the region and to challenge capitalism and the state.

  Continuă lectura

Tirania lipsei de organizare (Jo Freeman)


Categorii: Jo Freeman şi Diverse
INDEX şi Postări recente
______

În anii în care mişcarea de eliberare a femeilor începuse să se contureze, s-a pus un accent deosebit pe aşa-numitele grupuri lipsite de un lider, lipsite de o organizare, ca fiind principala, dacă nu chiar singura formă organizaţională a mişcării. Sursa acestei idei a venit ca o reacţie naturală împotriva societăţii supraorganizate în care majoritatea dintre noi trăiam, controlului inevitabil asupra vieţii noastre pe care societatea îl dădea altora şi elitismului continuu al grupărilor de stânga şi al altor grupuri similare ale celor care se presupunea că luptau împotriva acestei supraorganizări. Dar ideea “lipsei de organizare” a trecut de la o extremă sănătoasă la tendinţa de a deveni o idee adulată în sine. Această idee este cu atât mai puţin analizată, cu cât termenul în sine este folosit mai mult, dar a devenit o parte intrinsecă şi necontestată a ideologiei de eliberare a femeilor. Acest lucru nu a contat prea mult în faza iniţială de dezvoltare a mişcării. A definit de la început scopul principal al mişcării şi modul principal de acţiune ca fiind conştientizarea oamenilor, iar grupul “lipsit de organizare” era un instrument excelent de atingere a acestui scop. Destinderea şi lipsa formalităţilor încurajau participarea în discuţii, iar atmosfera care era deseori una de sprijin determina introspecţia. Nu conta prea mult dacă nimic mai concret decât introspecţia nu rezulta din aceste grupuri, deoarece scopul acestor grupuri nu se extindea cu adevărat dincolo de asta.

Continuă lectura

Insurecţia care vine – partea V (Comitetul Invizibil)


Această postare face parte din categoria Comitetul Invizibil şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Citeşte sau reciteşte:

Prima parte / a doua parte / a treia parte / a patra parte / a cincea parte

_____

Al Şaptelea Cerc

„Noi construim un spaţiu civilizat aici”

Primul măcel global, care din 1914 până în 1918 a înlăturat o mare porţiune din proletariatul urban şi rural, a fost dus în numele libertăţii, democraţiei şi civilizaţiei. În ultimii 5 ani, aşa numitul „război asupra terorii” cu operaţiunile sale speciale şi asasinările sale plănuite, a fost dus în numele aceloraşi valori. Dar asemănarea se opreşte aici: la nivelul aparenţelor. Valoarea civilizaţiei nu mai este atât de evidentă încât să poată fi adusă nativilor fără adaosuri suplimentare. Libertatea nu mai este un nume scrijelit pe pereţi, deoarece astăzi este mereu urmat, ca de o umbră, de cuvântul „securitate”. Şi e bine ştiut faptul că democraţia poate fi dizolvată în edicte de „urgenţă” cât se poate de simple – spre exemplu, în reinstituirea oficială a torturii în SUA, sau în legea Perben II (23) din Franţa.

Într-un singur secol, libertatea, democraţia şi civilizaţia s-au întors la stadiul de ipoteze. De aici încolo, munca liderilor noştri va consta în modelarea condiţiilor materiale şi morale, precum şi a celor simbolice şi sociale, în care aceste ipoteze să poată fi mai mult sau mai puţin validate, în configurarea spaţiilor unde acestea par să funcţioneze. Toate mijloacele folosite în acest scop sunt acceptabile, chiar şi cele mai puţin democratice, cele mai necivilizate, cele mai represive. Acesta este un secol în care democraţia a prezidat regulat peste naşterea regimurilor fasciste, civilizaţia a rimat în mod constant – pe muzica lui Wagner sau a formaţiei Iron Maiden – cu exterminarea, şi în care, într-o zi din 1929, libertatea şi-a arătat cele două feţe: un bancher ce se aruncă de la fereastră şi o familie de muncitori care mor de foame. De atunci – să spunem, din 1945 – au fost considerate valide mijloace precum manipularea maselor, operaţiunile serviciilor secrete, restricţia libertăţilor publice şi suveranitatea completă a unei vaste arii de forţe poliţieneşti, în vederea asigurării democraţiei, libertăţii şi civilizaţiei. În stadiul final al acestei evoluţii, vedem primul primar socialist al Parisului aplicând ultimele detalii pacificării urbane cu un nou protocol al poliţiei pentru cartierele sărace, anunţat cu următoarele cuvinte alese cu grijă: „Construim un spaţiu civilizat aici”. Nu mai este nimic de spus, totul trebuie distrus.

Continuă lectura

Insurecţia care vine – partea IV (Comitetul Invizibil)


Această postare face parte din categoria Comitetul Invizibil şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Citeşte sau reciteşte:

Prima parte / a doua parte / a treia parte / a patra parte / a cincea parte

_____

Al cincilea Cerc

„Mai puţine posesiuni, mai multe conexiuni!”

Treizeci de ani de „criză”, şomaj în masă şi creştere în stagnare, şi ei încă vor ca noi să mai credem în economie. Treizeci de ani punctaţi, ce-i drept, de pauze înşelătoare: pauza din 1981-83, când am fost înşelaţi să credem că un guvern de stânga ar putea să îmbunătăţească situaţia oamenilor; pauza „banilor uşori” dintre 1986-89, când trebuia ca toţi să joace pe piaţă si să se îmbogăţească; pauza internetului dintre 1998-2001, când toată lumea trebuia să aibă o carieră virtuală fiind bine conectat, când o Franţă diversă dar unită, culturală şi multiculturală, ar aduce acasă fiecare Cupă Mondială. Dar iată-ne, am epuizat rezerva de deziluzionări, am atins fundul şi suntem complet faliţi sau îngropaţi în datorii.

Trebuie să vedem că economia nu este „în” criză, economia este ea însăşi criza. Nu e vorba că nu există destule locuri de muncă, ci că există prea mult de muncă. Luând toate lucrurile în considerare, nu e criza cea care ne deprimă, ci creşterea. Trebuie să recunoaştem că litania preţurilor bursei ne mişcă dintr-o parte într-alta la fel de mult ca o slujbă latină. Din fericire pentru noi, suntem chiar destui care am ajuns la această concluzie. Nu vorbim de cei ce trăiesc din diverse înşelătorii, care fac trafic cu din-astea sau din celelalte, sau care trăiesc din ajutorul social de 10 ani. Sau de cei care nu îşi mai găsesc identitatea în slujbele lor, şi trăiesc pentru timpul liber. Nu vorbim nici de cei care au fost măturaţi sub preş, cei ascunşi care se mulţumesc cu cel mai puţin, şi totuşi sunt mai mulţi decât restul. Toţi cei loviţi de această bizară detaşare în masă, înmulţind rândurile pensionarilor şi a forţei de muncă flexibile, în mod cinic supra-exploatate. Nu vorbim de ei, deşi şi ei ar trebui, într-un fel sau altul, să ajungă la o concluzie similară.

Continuă lectura

Insurecţia care vine – partea III (Comitetul Invizibil)


Această postare face parte din categoria Comitetul Invizibil şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Citeşte sau reciteşte:

Prima parte / a doua parte / a treia parte / a patra parte / a cincea parte

_____

 

Al treilea Cerc

„Viaţa, sănătatea şi dragostea sunt precare – de ce ar fi munca o excepţie?”

Nici o întrebare nu este mai confuză, în Franţa, decât cea cu privire la muncă. Nici o relaţie nu este mai desfigurată decât cea dintre francezi şi muncă. Mergi în Andalusia, în Algeria, în Napoli. Acolo urăsc profund munca. Mergi în Germania, în Statele Unite, în Japonia. Acolo venerează munca. Lucrurile se schimbă, e adevărat. Există mulţi otaku în Japonia, frohe Arbeitlose în Germania şi dependenţi de muncă în Andalusia. Dar pentru moment, aceştia se încadrează la capitolul curiozităţi. În Franţa, coborâm în patru labe penru a urca pe scara ierarhică, dar în intimitate ne auto-flatăm spunându-ne că de fapt nu ne interesează. Stăm la servici până la 10 seara când suntem copleşiţi cu sarcini, dar n-am avut niciodată scrupule când venea vorba de furatul materialelor de birou sau modificarea inventarului pentru a le putea vinde mai târziu. Urâm şefii, dar vrem să fim angajaţi cu orice chip. A avea o slujbă e o onoare, dar a munci e un semn de servilism. Pe scurt: ilustrarea clinică perfectă a isteriei. Iubim în timp ce urâm, urâm în timp ce iubim. Şi ştim cu toţii stupoarea şi confuzia care lovesc istericul atunci când îşi pierde victima – patronul său. Cel mai adesea, nu poate depăşi momentul.

Continuă lectura