Noii anarhişti (David Graeber)


Această postare face parte din categoria David Graeber şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Noii anarhişti[1]

de David Graeber[2]

E greu să ne gândim la un alt moment în care distanţa dintre intelectuali şi activişti, dintre teoreticienii revoluţiei şi cei care o pun în practică, a fost atât de mare. Scriitorii care ani de-a rândul au publicat eseuri de tipul scrierilor de poziţionare pentru vaste mişcări populare, care de fapt nu există, par că sunt cuprişi de confuzie sau mai rău, de un dispreţ descalificant, acum când adevăratele revoluţii apar peste tot. Este în mod special scandalos cazul a ceea ce încă este, fără vreun anumit motiv întemeiat, denumită ca mişcarea “anti-globalizare”, o mişcare care a reuşit, în vreo doi sau trei ani, să transforme complet sensul posibilităţilor istorice pentru milioane de persoane din întreaga lume. Asta ar putea să fie rezultatul pur şi simplu al prostiei sau al încrederii în ceea ce s-ar putea regăsi în surse extrem de ostile cum e The New York Times; dar totuşi, aproape tot ce se scrie în mediile progresive pare că ratează esenţa – sau, cel puţin, rareori e atentă la ceea ce participanţii dintr-o mişcare chiar cred că e important în legatură cu aceasta.

Ca antropolog şi participant activ – în mod special la capătul mai radical, cel al acţiunii directe, al mişcării – aş putea să reuşesc să clarific câteva puncte frecvente de înţelegere greşită; însă veştile s-ar putea să nu fie apreciate. Mare parte din ezitare, bănuiesc, rezidă în rezerva celor imaginaţi vreun fel radicali de a accepta faptul că ei sunt de fapt liberali: interesaţi să extindă libertăţile individuale şi să urmarească justiţia socială, dar nu în aşa fel încât să pună realmente probleme instituţiilor conducătoare, cum sunt capitalul sau statul. Şi chiar mulţi dintre cei care ar vrea să vadă schimbarea revoluţionară s-ar putea să nu se simtă complet împăcaţi cu faptul că trebuie să accepte că cea mai mare parte din energia creativă dedicată politicii radicale provine acum din anarhism – o traditie în cea mai mare parte respinsă de ei până acum – şi faptul că a lua în serios această mişcare va însemna angajarea deferentă faţă de aceasta.

Continuă lectura

Insurecţia care vine – partea V (Comitetul Invizibil)


Această postare face parte din categoria Comitetul Invizibil şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Citeşte sau reciteşte:

Prima parte / a doua parte / a treia parte / a patra parte / a cincea parte

_____

Al Şaptelea Cerc

„Noi construim un spaţiu civilizat aici”

Primul măcel global, care din 1914 până în 1918 a înlăturat o mare porţiune din proletariatul urban şi rural, a fost dus în numele libertăţii, democraţiei şi civilizaţiei. În ultimii 5 ani, aşa numitul „război asupra terorii” cu operaţiunile sale speciale şi asasinările sale plănuite, a fost dus în numele aceloraşi valori. Dar asemănarea se opreşte aici: la nivelul aparenţelor. Valoarea civilizaţiei nu mai este atât de evidentă încât să poată fi adusă nativilor fără adaosuri suplimentare. Libertatea nu mai este un nume scrijelit pe pereţi, deoarece astăzi este mereu urmat, ca de o umbră, de cuvântul „securitate”. Şi e bine ştiut faptul că democraţia poate fi dizolvată în edicte de „urgenţă” cât se poate de simple – spre exemplu, în reinstituirea oficială a torturii în SUA, sau în legea Perben II (23) din Franţa.

Într-un singur secol, libertatea, democraţia şi civilizaţia s-au întors la stadiul de ipoteze. De aici încolo, munca liderilor noştri va consta în modelarea condiţiilor materiale şi morale, precum şi a celor simbolice şi sociale, în care aceste ipoteze să poată fi mai mult sau mai puţin validate, în configurarea spaţiilor unde acestea par să funcţioneze. Toate mijloacele folosite în acest scop sunt acceptabile, chiar şi cele mai puţin democratice, cele mai necivilizate, cele mai represive. Acesta este un secol în care democraţia a prezidat regulat peste naşterea regimurilor fasciste, civilizaţia a rimat în mod constant – pe muzica lui Wagner sau a formaţiei Iron Maiden – cu exterminarea, şi în care, într-o zi din 1929, libertatea şi-a arătat cele două feţe: un bancher ce se aruncă de la fereastră şi o familie de muncitori care mor de foame. De atunci – să spunem, din 1945 – au fost considerate valide mijloace precum manipularea maselor, operaţiunile serviciilor secrete, restricţia libertăţilor publice şi suveranitatea completă a unei vaste arii de forţe poliţieneşti, în vederea asigurării democraţiei, libertăţii şi civilizaţiei. În stadiul final al acestei evoluţii, vedem primul primar socialist al Parisului aplicând ultimele detalii pacificării urbane cu un nou protocol al poliţiei pentru cartierele sărace, anunţat cu următoarele cuvinte alese cu grijă: „Construim un spaţiu civilizat aici”. Nu mai este nimic de spus, totul trebuie distrus.

Continuă lectura

Insurecţia care vine – partea IV (Comitetul Invizibil)


Această postare face parte din categoria Comitetul Invizibil şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Citeşte sau reciteşte:

Prima parte / a doua parte / a treia parte / a patra parte / a cincea parte

_____

Al cincilea Cerc

„Mai puţine posesiuni, mai multe conexiuni!”

Treizeci de ani de „criză”, şomaj în masă şi creştere în stagnare, şi ei încă vor ca noi să mai credem în economie. Treizeci de ani punctaţi, ce-i drept, de pauze înşelătoare: pauza din 1981-83, când am fost înşelaţi să credem că un guvern de stânga ar putea să îmbunătăţească situaţia oamenilor; pauza „banilor uşori” dintre 1986-89, când trebuia ca toţi să joace pe piaţă si să se îmbogăţească; pauza internetului dintre 1998-2001, când toată lumea trebuia să aibă o carieră virtuală fiind bine conectat, când o Franţă diversă dar unită, culturală şi multiculturală, ar aduce acasă fiecare Cupă Mondială. Dar iată-ne, am epuizat rezerva de deziluzionări, am atins fundul şi suntem complet faliţi sau îngropaţi în datorii.

Trebuie să vedem că economia nu este „în” criză, economia este ea însăşi criza. Nu e vorba că nu există destule locuri de muncă, ci că există prea mult de muncă. Luând toate lucrurile în considerare, nu e criza cea care ne deprimă, ci creşterea. Trebuie să recunoaştem că litania preţurilor bursei ne mişcă dintr-o parte într-alta la fel de mult ca o slujbă latină. Din fericire pentru noi, suntem chiar destui care am ajuns la această concluzie. Nu vorbim de cei ce trăiesc din diverse înşelătorii, care fac trafic cu din-astea sau din celelalte, sau care trăiesc din ajutorul social de 10 ani. Sau de cei care nu îşi mai găsesc identitatea în slujbele lor, şi trăiesc pentru timpul liber. Nu vorbim nici de cei care au fost măturaţi sub preş, cei ascunşi care se mulţumesc cu cel mai puţin, şi totuşi sunt mai mulţi decât restul. Toţi cei loviţi de această bizară detaşare în masă, înmulţind rândurile pensionarilor şi a forţei de muncă flexibile, în mod cinic supra-exploatate. Nu vorbim de ei, deşi şi ei ar trebui, într-un fel sau altul, să ajungă la o concluzie similară.

Continuă lectura

Insurecţia care vine – partea III (Comitetul Invizibil)


Această postare face parte din categoria Comitetul Invizibil şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Citeşte sau reciteşte:

Prima parte / a doua parte / a treia parte / a patra parte / a cincea parte

_____

 

Al treilea Cerc

„Viaţa, sănătatea şi dragostea sunt precare – de ce ar fi munca o excepţie?”

Nici o întrebare nu este mai confuză, în Franţa, decât cea cu privire la muncă. Nici o relaţie nu este mai desfigurată decât cea dintre francezi şi muncă. Mergi în Andalusia, în Algeria, în Napoli. Acolo urăsc profund munca. Mergi în Germania, în Statele Unite, în Japonia. Acolo venerează munca. Lucrurile se schimbă, e adevărat. Există mulţi otaku în Japonia, frohe Arbeitlose în Germania şi dependenţi de muncă în Andalusia. Dar pentru moment, aceştia se încadrează la capitolul curiozităţi. În Franţa, coborâm în patru labe penru a urca pe scara ierarhică, dar în intimitate ne auto-flatăm spunându-ne că de fapt nu ne interesează. Stăm la servici până la 10 seara când suntem copleşiţi cu sarcini, dar n-am avut niciodată scrupule când venea vorba de furatul materialelor de birou sau modificarea inventarului pentru a le putea vinde mai târziu. Urâm şefii, dar vrem să fim angajaţi cu orice chip. A avea o slujbă e o onoare, dar a munci e un semn de servilism. Pe scurt: ilustrarea clinică perfectă a isteriei. Iubim în timp ce urâm, urâm în timp ce iubim. Şi ştim cu toţii stupoarea şi confuzia care lovesc istericul atunci când îşi pierde victima – patronul său. Cel mai adesea, nu poate depăşi momentul.

Continuă lectura

Insurecţia care vine – partea II (Comitetul Invizibil)


Această postare face parte din categoria Comitetul Invizibil şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Citeşte sau reciteşte:

Prima parte / a doua parte / a treia parte / a patra parte / a cincea parte

_____

 

INSURECŢIA CARE VINE

DIN ORICE UNGHI priveşti, prezentul nu oferă nici o cale de ieşire. Aceasta nu e singura sa virtute. Pentru cei ce caută speranţă mai presus de orice, rupe orice teren solid. Cei ce susţin că au soluţii sunt contracaraţi aproape imediat. Toată lumea e de acord că lucrurile nu pot decât să devină din ce în ce mai rele. „Viitorul nu are viitor” este înţelepciunea unei vârste care, cu toată aparenţa sa de normalitate perfectă, a atins nivelul de conştientizare al primilor punkeri.

Sfera reprezentării politice a ajuns la final. De la stânga la dreapta, aceleaşi fleacuri lovesc imaginea unui împărat sau a unui salvator, aceiaşi asistenţi de vânzări care îşi adaptează discursurile în conformitate cu rezultatele celor mai recente sondaje. Cei ce încă votează par să nu aibă altă intenţie decât să profaneze urna de vot, votând ca act pur de protest. Începem să suspectăm că oamenii continuă să voteze doar împotriva votului însuşi. Nimic din ce ni se arată nu este adecvat situaţiei, nici pe departe. În chiar liniştea sa, însăşi populaţia pare infinit mai matură decât toate aceste marionete ce se ciondănesc cu privire la modalitatea de guvernare. Incoerenţa oricărui chibani (3) din Belleville cuprinde mai multă înţelepciune decât toate declaraţiile aşa-zişilor noştri conducători. Capacul pus deasupra fierbătorului social e strâns bine, iar presiunea din interior continuă să crească. Din afara Argentinei, fantoma Que Se Vayan Todos (4) începe să bântuie serios clasa conducătoare.

Continuă lectura

Insurecţia care vine – partea I (Comitetul Invizibil)


Această postare face parte din categoria Comitetul Invizibil şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Citeşte sau reciteşte:

Prima parte / a doua parte / a treia parte / a patra parte / a cincea parte

_____

Cartea „Insurecţia care vine” a fost scrisă în Franţa de Comitetul Invizibil, şi tradusă pentru prima dată în limba română de către anarhişti. În prezent, Joulien Coupat, cel care a fost acuzat că a scris această carte, a fost eliberat după 6 luni de închisoare. De asemenea, ceilalţi acuzaţi ca făcând parte din Comitetul Invizibil au fost eliberaţi.

Această carte pe care o ţineţi în mână a devenit principala dovadă într-un caz de anti-terorism din Franţa, direcţionat împotriva a nouă indivizi care au fost arestaţi la 11 Noiembrie 2008, majoritatea în satul Tarnac. Ei au fost acuzaţi de „asociere în vederea comiterii de fapte teroriste” pe motivul că ar fi participat la sabotarea liniilor electrice de suprafaţă ale căilor ferate naţionale franceze. Deşi doar dovezi circumstanţiale au fost aduse împotriva celor nouă, Ministrul de Interne francez i-a asociat în mod public cu ameninţarea proaspătă a unei mişcări ultra-stângiste, având grijă să menţioneze această carte, descrisă ca un „manual de terorism”, pe care sunt acuzaţi că l-ar fi scris. Ceea ce urmează este textul cărţii, precedat de prima declaraţie a Comitetului Invizibil pe care au făcut-o de când au fost arestaţi.

Un punct de clarificare

TOATĂ LUMEA E DE ACORD. STĂ SĂ EXPLODEZE. Este luat la cunoştinţă, cu o privire serioasă şi înfumurată, pe coridoarele Adunării, la fel cum ieri fusese repetat în cafenele. Există o anumită plăcere în calcularea riscurilor. Deja, ne este prezentat un meniu detaliat cu măsuri preventive pentru securizarea teritoriului. Festivităţile de Anul Nou capătă o turnură decisivă – „anul viitor nu vor mai fi scoici, bucuraţi-vă de ele cât încă mai aveţi ocazia!”. Pentru a împiedica eclipsarea festivităţilor de către dezordinea tradiţională, 36.000 de poliţişti şi 16 elicoptere sunt scoase afară de Alliot-Marie(1) – acelaşi clovn care, în timpul demonstraţiilor de la licee din Decembrie, s-a uitat tremurând după cel mai mic semn de contaminare greacă, pregătind pentru orice eventualitate aparatul poliţienesc. Putem desluşi din ce în ce mai clar în fiecare zi, sub zumzăitul liniştitor, zgomotul pregătirilor pentru război deschis. Este imposibil să ignori implementarea sa rece şi pragmatică, care nici măcar nu se mai oboseşte să se prezinte drept o operaţiune de aducere a păcii.

Continuă lectura

Speranţa în comun (David Graeber)


Această postare face parte din categoria David Graeber şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Titlul original în engleză, „Hope in common” şi traducerea de către Alex.

*

Se pare că am ajuns într-un impas. Capitalismul aşa cum îl cunoaştem pare să se destrame. Însă, în timp ce instituţiile financiare se clatină şi prăbuşesc, nu apare nici o alternativă evidentă. Rezistenţa organizată apare în mod răsfirat şi incoerent; mişcarea globală pentru dreptate e doar o umbră a ceea ce a fost. Există motive să credem că peste una sa două generaţii, capitalismul nu va mai exista: pentru simplul motiv că este imposibil să menții la infinit un sistem de perpetuă creştere pe o planetă finită. Confruntaţi cu această perspectivă, reflexul – chiar şi al ”progresiştilor” – este, de obicei, frica; se agaţă de capitalism pentru că pur şi simplu nu pot să-şi imagineze o alternativă care să nu fie mai rea.

Prima întrebare pe care ar trebui să ne-o punem este: Cum s-a ajuns aici? Este normal ca fiinţele umane să nu-şi poată imagina nici măcar cum ar putea fi o lume mai bună?

Continuă lectura